Diferențele și asemănările dintre Multipolaritate și Multilateralism

19:27, 17 februarie 2024 | | 433 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Calistrat Atudorei

Consider că este utilă o clarificare a diferențelor, asemănărilor și a unora dintre problematicile conexe cu termenii de „multipolaritate” și „multilateralism”. Trebuie precizat încă de la început că multipolaritatea reprezintă una dintre cele trei configurații principale posibile ale sistemului internațional într-o ordine de tip anarhic. La rândul său, multilateralismul reprezintă o formă de relaționare instituționalizată prin intermediul organizațiilor internaționale, în cadrul cărora statele cooperează având la bază premisa că sunt suverane, egale în drepturi și se respectă unele pe celelalte. În limbajul curent apare destul de frecvent o confuzie între acești doi termeni. În opinia mea neclaritatea se produce deoarece ambii sunt de multe ori folosiți pentru a desemna o relație de colaborare între trei sau mai multe state. Dată fiind această intersecție a domeniilor de semnificație dintre cei doi termeni ne putem întreba: care formă de cooperare este mai fructuoasă? Cea pe baze multilateraliste sau cea pe baze multipolare?

Pentru a răspunde, subliniez mai întâi că în ceea ce privește cooperarea, termenul de multilateralism are o aplicabilitate mult mai largă decât multipolaritatea. Pot exista relații de cooperare pe baze multilateraliste nu doar în ordinea multipolară, ci și în cea bipolară sau unipolară. Însă în fiecare dintre aceste configurații polare, cooperarea multilateralistă îmbracă forme particulare, ce survin în principal din influența determinatoare pe care o exercită marile puteri existente în sistem. Voi examina pe scurt cele trei situații, care pot fi înțelese atât pe o bază strict teoretică, dar și prin raportare la experiența istoriei. Însă, în ceea ce privește datele istorice, nu putem vorbi despre organizații internaționale care să cuprindă un număr mai mare de state (în afară de marile puteri) decât odată cu înființarea Ligii Națiunilor, în 1920.

Atunci când colaborarea multilateralistă se desfășoară într-o ordine multipolară, marile puteri au o pondere relativ egală în stabilirea termenilor cooperării. Statele de putere mai mică se grupează prin natura distribuției de putere sub influența uneia sau alteia dintre marile puteri. În termenii cooperării internaționale, apar avantaje și dezavantaje. Un avantaj ar fi acela că statele care fac parte dintr-o alianță coerentă și solidă vor fi ajutate de marea putere care creează polul (de influență, securitate, cultură și civilizație) și astfel interesele lor vor fi mai ferm reprezentate în cadrul unei organizații multilaterale globale. Un dezavantaj este că alianțele din multipolaritate pot fi volatile, iar sferele de influență se pot modifica destul de ușor, ceea ce face nesigure relațiile de colaborare. Un dezavantaj și mai mare, în special pentru statele mici, poate fi acela că este posibil și ca ele să nu fie neapărat ajutate de polul sub influența căruia se găsesc, ci să fie de fapt folosite de acesta, conform intereselor respectivei mari puteri. În orice caz, pe ansamblu, în multipolaritate există mai multe puncte de vedere ferm exprimate în cooperarea multilateralistă.

Referitor la colaborarea multilateralistă a statelor din ordinea bipolară, aceasta este determinată major de voința celor două superputeri concurente, care formează fiecare câte un sistem de valori, câte o sferă de influență. Statele aflate într-o sferă de influență sunt fie aliate prin interese comune cu acea mare putere, fie dominate de aceasta. Ne putem raporta la exemplul perioadei bipolarității SUA-URSS, când deși majoritatea statelor lumii făceau parte din ONU, era destul de clar că decidenții reali erau la Washington sau la Moscova. Exista, într-adevăr și categoria țărilor nealiniate, care nu doreau să se amestece în confruntarea celor două superputeri. Experiența arată însă că nici aceste state nu participau la o colaborare pe baze cu adevărat multilateraliste în cadrul ONU. Ele erau deseori defavorizate, drepturile lor (deși în principiu egale cu ale altor state) erau frecvent încălcate, iar ONU ca organizație multilateralistă nu avea puterea de a modifica lucrurile. Pe ansamblu, în bipolaritate existau doar două mari puncte de vedere în cooperarea multilateralistă: cel al SUA și cel al URSS.

Ce putem spune despre colaborarea multilateralistă din cadrul unei ordini internaționale unipolare? Reușesc organizațiile internaționale să asigure egalitatea în drepturi a membrilor săi? Teoretic, probabilitatea ca polul unic la nivel mondial (superputerea fără egal) să își urmărească preponderent propriile interese, în detrimentul celorlalte state, este foarte mare. Aceasta pentru că, spre deosebire de ordinea multipolară sau de cea bipolară, în unipolaritate nu mai există nicio mare putere sau vreun alt stat care să se poată opune într-un mod consistent superputerii unice. Pentru a evita exercitarea dominatoare a unui singur punct de vedere în cadrul relațiilor dintre state și pentru a asigura stabilitatea sistemului pe care l-a creat, superputerea unică dorește angajarea statelor în forme de cooperare multilateralistă și multiculturalistă. Care sunt însă șansele unei cooperări pe baze cu adevărat egale dintre un stat de putere mai mică și superputerea unică? Dacă ar fi să ne raportăm la ordinea internațională ce a prevalat după ieșirea din bipolaritate, în anul 1991, opiniile savanților sunt destul de controversate. Mai întâi pentru că nu există un consens general despre cât a durat ordinea unipolară sau „momentul unipolar”. În al doilea rând, pentru că între timp au început să se ridice și alte mari puteri, al căror impact pe plan internațional devine tot mai clar resimțit. În ceea ce privește cooperarea efectivă din această perioadă mai mult sau mai puțin unipolară, mulți analiști și observatori consideră, așa cum am arătat anterior, că în pofida dificultăților inerente, colaborarea prin intermediul instituțiilor multilateraliste a reușit să unifice promițător diversitatea punctelor de vedere și a sistemelor sub semnul unor valori fundamentale comune. Alți savanți consideră însă că formele de colaborare multilateralistă au rămas totuși marcate de influența determinantă a marilor puteri. Kenneth Waltz, de exemplu, evidenția o anumită „subordonare a instituțiilor internaționale față de obiectivele naționale”[1]  ale marilor puteri. În același registru, John Mersheimer afirma că nu de puține ori apar situații când „instituțiile internaționale par să aibă un efect independent aproape nul asupra comportamentului marilor puteri”.[2] Dezbaterea rămâne în continuare deschisă întrucât există puncte de vedere valide care susțin ambele interpretări privind eficiența pe baze egalitariste a cooperării multilateraliste în cadrul perioadei predominant unipolare de după bipolaritate.

Voi insista în continuare asupra diferenței dintre aplicarea multilateralismului în unipolaritate față de aplicarea acestuia în multipolaritate.

Putem sesiza că în ordinea unipolară superputerea preferă ca în locul multilateralismului să aplice uneori unilateralismul, care nu este neapărat opus multilateralismului, ci face parte din marja de opțiuni strategice ale statului dominant. Motivul principal este acela că în anumite cazuri puterea majoră poate fi în mod obiectiv limitată și defavorizată de interdependența multilaterală și atunci preferă opțiunea politică a unilateralismului. Având o perspectivă și capabilități superioare față de alte state, superputerea poate ajunge chiar să creeze prin inițiativele sale unilateraliste noi instituții de colaborare multilateralistă, ceea ce scoate în evidență caracterul relativ al unilateralismului și multilateralismului din perspectiva unei mari puteri. O superputere dintr-o ordine unipolară poate crea de exemplu o nouă organizație de securitate colectivă sau un nou sistem financiar-bancar sau alte noi organizații care să lucreze în beneficiul statelor. Multilateralismul din unipolaritate ar putea obține astfel avantajul de a deveni foarte stabil și eficient tocmai pentru că este susținut de unica superputere a sistemului. Puterea centrală are interesul ca statele lumii să fie angrenate într-o cooperare și o ordine internațională funcțională, deoarece doar în felul acesta poate fi menținut sistemul. În multipolaritate, coperarea multilateralistă, așa cum menționam și mai sus, ar putea fi mai puțin coerentă și eficientă tocmai datorită ciocnirii de interese a marilor puteri existente.

Există însă și situații când deciziile unilateraliste ale puterii majore din unipolaritate reflectă preocuparea sa primordială pentru propriul interes și o preocupare mai redusă pentru interesul altor state, care în principiu sunt totuși egale în drepturi cu superputerea. Survine aici o chestiune de etică a cooperării internaționale. Este oare corect ca o mare putere să își vizeze propriul interes atunci când demersul respectiv lezează intresul unui stat mai mic, dar cu care se află în aceeași organizație multilaterală? Reamintesc că obiectivul comun al statelor dintr-o organizație multilateralistă este binele comunitar, chiar dacă acel Bine General implică anumite auto-limitări pe care ar fi nevoie să și le asume chiar și cele mai puternice state. Desigur că este dificil să formulăm judecăți generale și este clar că fiecare situație în sine are mai multe interpretări și motivații. Dar este destul de probabil că superputerea are tendința să modeleze sistemul – în privința instituțiilor, a regulamentelor, a normelor sociale, etc. – în conformitate cu concepția sa despre ordine, progres și civilizație. Ori această tendință a superputerii, reflectată în funcționarea organizației multilateraliste, poate intra în contradicție cu sistemul de valori al altui stat. Problema auto-limitării se poate pune și pentru statul mai slab, care dacă dorește să contribuie la Binele Comunitar este nevoit să se alinieze în sistemul de valori al instituțiilor create de superputerea conducătoare. Dacă statul mai slab consideră totuși că interesele sale nu sunt suficient de bine reprezentate în cadrul acelei organizații, atunci respectivul stat va tinde să caute o alianță sau un stat mai puternic pentru a crea un sistem alternativ. De aici poate să apară avantajul cooperării pe baze multipolare. În multipolaritate marile puteri creează în jurul lor sisteme autonome care în cadrul cooperării internaționale pot reprezenta mai ferm și mai specific punctul de vedere și interesele unei alianțe de state.

În opinia mea cooperarea multilateralistă din cadrul unei ordini unipolare tinde să conducă spre o societate de tip cosmopolit a statelor și a indivizilor. Egalitatea dintre unitățile sistemului (state, indivizi) va tinde să uniformizeze valorile individuale, să estompeze diferențele și să creeze un gen de „universalizare” a criteriilor promovate de superputerea conducătoare. Cooperarea pe baze multipolare are în schimb capacitatea de a menține mai ferm specificul polilor de cultură și civilizație a statelor din sfera de influență a respectivelor mari puteri. Existența mai multor poli poate fi, așa cum am arătat, un factor generator de echilibru sau, dimpotrivă, o sursă continuă de tensiuni. Simplificând foarte mult, cred că în timp ce multilateralismul din unipolaritate îndreaptă ordinea internațională către o societate de state cu principii egalitariste de guvernanță globală, multipolaritatea păstrează prin natura sa o ordine de tip anarhic între societăți autonome și suverane.

Note bibliografice

[1] Kenneth Waltz, Structural Realism…, p. 18.

[2] John Mearsheimer, Tragedia…, pp. 259-260.

Acest articol face parte din lucrarea Tranziția Sistemului Internațional de la Ordinea Unipolară la cea Multipolară, de Calistrat M. Atudorei

Facebook Comments