Mândria de a fi român

Non idem est si duo dicunt idem (Nu este totuna când doi spun același lucru)

00:42, 2 august 2022 | | 943 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Iurie Roșca

De ceva vreme urmăresc cum maxim interes și chiar reproduc pe canalul meu Telegram Iurie Roșca INFO materialele plasate pe canalul telegram STRATINFO. Îmi place calitatea intelectuală a scurtelor comentarii plasate acolo, dar mai ales curajul de a sfida corectitudinea politică și de a aborda chestiunea evreiască trecută sub tăcere de autorii ”rezonabili” până la lașitate și conformism egal cu trecerea de partea inamicului.

Acest soi de naționalism se alimentează nu din tradiția politică și culturală autentică a neamului nostru, ci din surogate și simulacre ale falșilor patrioți din tabăra naționaliștilor de mucava marca Adrian Păunescu în versiunea cenaclului ”Flacăra” (poetul-actor, așa cum îl definea criticul literar Ion Rotaru, a supradimensionat valoarea intrinsecă a actului poetic, valoarea estetică fiind sacrificată pe altarul versificației publicistico-propagandistice patriotarde) sau a consumatorilor de film istoric produs de Sergiu Nicolaescu, sau, în definitiv, al naționalismului zgomotos și redundant, excentric și egolatru al unui Corneliu Vadim Tudor.

Călcâiul lui Ahile pentru echipa STRATINFO este suspiciunea prezentă (și poate alimentată de falnicii securiști cu pieptul de aramă, formați la școala naționalismului ateu al lui Ceaușescu!) printre anumite cercuri din Ardeal cum că echipa ar fi obedientă Ungariei doar pentru că îl pomenește pe Viktor Orban ca pe un suveranist autentic, dar și un exemplu pentru clasa politică românească. Mărturisesc, remarcile făcute în ultimul comentariu semnat de Mihnea Codrescu par a clarifica lucrurile. Rezervele pe care le arată acesta față de politica radical covidistă, de impunere a tuturor măsurilor punitive dictate de OMS propriei națiuni, îl vulnerabilizează pe Orban, arătând de fapt condiția tragică a unui lider politic de talia lui.

Evident, el a avut de ales între riscul de a fi ucis de dragul propriului neam și sacrificarea neamului pe altarul globaliștilor sataniști. Și aici omul Orban a preferat să dea ascultare instinctului de autoconservare personală în detrimentul instinctului de autoconservare colectivă a propriului popor. Iată proba de foc a unui adevărat om politic, la care a picat premierul maghiar. Când a fost să aleagă între viața sa personală și viața a milioane de semeni de-ai săi, Orban a optat pentru propria viață. Adică, Orban nu a manifestat un spirit de sacrificiu exemplar. S-a văzut nevoit să dea curs indicațiilor slobozite de către elita satanizată din Vest.

Mihnea Codrescu are perfectă dreptate și atunci când subliniază că este nevoie să se verifice gradul de independență a lui Viktor Orban prin documentarea asupra felului cum a răspuns acesta la impunerea Agendei 21 a ONU pentru Dezvoltare Durabilă. De pildă, nu s-a auzit nimic în discursul public al premierului maghiar că acesta ar pune la îndoială mitul schimbărilor climatice cauzate de om, a pretinsului efect de seră, a ”încălzirii globale” și a nocivității CO2, care pretextează întreaga agendă a depopulării, desuveranizării și dezindustrializării. Inclusiv a distrugerii economiilor lumii prin interzicerea utilizării combustibililor de origine fosilă precum gazul, petrolul și cărbunele.

Am observat că echipa STRATINFO accentuează faptul că Viktor Orban ar fi fost simpatizat doar de suveraniștii din Ardeal. Adevărul e că Orban a fost simpatizat timp de ani de zile de suveraniștii de pretutindeni, de la București, Iași, Paris, Roma sau Washington. Eu însumi am întâlnit numele lui în o multitudine de articole și cărți ale prietenilor noștri din Vest și din Rusia. Așadar, simpatia pentru el nu este apanajul exclusiv al ardelenilor. Și aici mă refer la românii din Ardeal, pentru că ungurii oricum sunt atașați patriei lor istorice.

Cât privește observațiile lui Mihnea Codrescu despre aerul irespirabil al Bucureștilor dominați de găinari politici, de curve de presă și de șmenari de toată mâna, ader în totalitate la acest punct de vedere. Clasa politică venală este produsul direct al dominației coloniale, exercitate de către corporatocrația occidentală, care a admis în politica bucureșteană doar nulități, lingăi și escroci. Actuala ”pătură superpusă”, neo-ciocoimea eurolatră, valeții iudeocrației numite cu decență plutocrație, este cea crescută în eprubetă de către rețelele de influență inamice, care au penetrat Țara.

Da, nici un partid politic sau grup de intelectuali de la București nu a reușit să ofere un PROIECT DE ȚARĂ suveranist, naționalist, spiritualist, creștin, tradiționalist, care să devină un program de viziune și de acțiune strategică pentru românii din toate provinciile țării, dar și pentru cei din Republica Moldova și din teritoriile răpite și anexate la actualul stat aflat în disoluție – Ucraina – Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Sudul Basarabiei. Și asta din câteva motive. 1. Din simplă ignoranță, oportunism și lașitate. 2. Din lipsă de viziune strategică în noul context geopolitic și istoric. 3. Din frică de a fi supuși oprobriului public prin manipularea presei dominante care e controlată totalmente de cercurile atlantiste ostile intereselor noastre naționale. 4. Din frică de a rămâne fără electorat, acesta fiind ostatecul manipulărilor mediatice.

Mihai Codrescu de la STRATINFO are dreptate și atunci când pomenește în treacăt obsesia paseistă, încremenirea în proiect, gesticulația patriotardă găunoasă a Bucureștiului oficial. Nici o idee nouă nu încolțește în solul arid al Capitalei. Aceasta rămâne a fi o slujnică nemernică a stăpânilor euro-atlantici. Iar vocile disparate, deseori cacofonice, ale unor voci singulare care critică regimul, cu tot respectul pentru ele, nu se ridică la înălțimea unor vizionari capabili să lanseze un discurs patriotic proaspăt, viguros, impetuos, năvalnic, nestăvilit care să inspire încredere și admirație românilor, oriunde s-ar afla aceștia.

Un lider cu vocație istorică, urmat de o echipă pe potrivă, trebuie să vină cu o abordare nouă, care s-ar întemeia pe întreaga tradiție milenară a neamului nostru, conceptualizată de către marii noștri cărturari precum Eminescu, Paulescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic și ar fi ancorată în mod realist în noul context geopolitic pe care îl traversează omenirea.

Printre ideile forță ale noului naționalism creștin românesc, bazat pe Tradiție și raportat la actualitatea internațională de azi, se distinge demascarea strategiilor Sistemului de a zgândări vechile răni și cicatrici istorice pentru a provoca conflicte pe orizontală între națiuni și regiuni pe motive teritoriale, religioase, etnice, lingvistice sau pe stimularea obsesiei revanșarde de răzbunare pentru atrocitățile pe care le-au produs diverse regimuri criminale de-a lungul timpului. Indienii să se bată cu Pakistanezii pentru regiunea Cașmir, românii să se dușmănească cu ungurii pentru Ardeal, basarabenii să urască rușii pentru anexarea din 1812 și 1940 (1944) etc.

Tot ce contează pentru Sistem este să nu admită solidarizarea popoarelor împotriva dușmanului lor comun – ierarhia luciferiană a ”elitei globale”. Să nu se ajungă la o revoltă a națiunilor față de opresorul lor comun – masoneria iudaizată a sectelor gnostice cabalist-talmudiste care controlează jocul internațional. A renunța la spiritul de răzbunare și la obsesia anihilării vecinului de care sunt legate paginile tragice ale trecutului și a ridica privirile în sus, spre vârful piramidei forțelor demonice care realizează CHIAR ACUM planul de stârpire a rasei umane prin multiple strategii de reducere a populației – iată sarcina forțelor naționaliste din România, Ungaria, Republica Moldova, Rusia sau oricare altă țară. Asta nu înseamnă câtuși de puțin a abandona interesele naționale sau a renunța la unitatea teritorială a Statului Român, ci dimpotrivă, înseamnă să te ridici la luptă pentru supraviețuirea lui în cadrul acestui genocid covidist și climatist.

Și aici nu mai merge cu jumătăți de măsură, nu mai e loc pentru căldicei și lichele. Este nevoie de spirit eroic, de figuri providențiale, de oameni jertfelnici, care sunt gata să moară în fiecare clipă pentru Dumnezeu și Neam.

Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu s-au jertfit pentru nația noastră și au murit ambii la doar 39 de ani. Tu, cel care citești aceste rânduri, câți ani ai? Și ce ai putea jertfi pentru semenii tăi? Nimic? Aa, ai familie, copii… Înțeleg. ”Familie mare, renumerație mică, după buget”, cum ar zice personajul lui Caragiale.

Și poate pentru a scandaliza un pic Bucureștiul năclăit de mizeria morală și micimea intelectuală a papagalilor care domină spațiul public, ar fi cazul să lansăm o dezbatere națională pentru strămutarea capitalei Țării în alt oraș decât urbea secătuită de vlagă de pe malul Dâmboviței. Ideea a mai fost discutată după Marea Unire. Să revenim la ideea lui Mircea Vulcănescu: Brașovul ar fi perfect potrivit pentru statutul de nouă Capitală (vezi de exemplu aici). Iar argumente ar fi o mulțime, de ordin strategic, militar, cultural, geografic, etc. Mai ales că Vulcănescu nu a fost singular în această viziune a sa.

Cât privește ventilarea ideii unirii imediate a Românei cu Republica Moldova, m-am pronunțat asupra acesteia de nenumărate ori. Vezi articolele și cărțile mele din ultimii zece ani. Chestiunea nu e de a vrea, ci de a putea. Altfel zis, de oportunitate istorică. Până atunci România se prezintă ca unealtă oarbă în mâinile manipulatorilor globaliști care agită ideea Unirii pentru a dinamita atât România, cât și Republica Moldova prin iugoslavizare sau, mai nou, prin ucrainizare. ”Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american”, acesta era titlul unui articol de-al meu de acum vreo cinci ani.

O nouă viziune asupra dăinuirii Neamului în istorie, adaptată la secolul XXI, ar trebui să presupună și evaluarea istoriei României moderne, scuturarea de miturile fondatoare induse de cercurile masonice care s-au inspirat din modelul iacobin al republicanismului ateu francez. Se impune de asemena renunțarea la paradigma liberalismului politic și economic și (re)inventarea unui proiect inspirat din Tradiție și adaptat la condițiile epocii noastre.

Dixit.

Iurie Roșca,

Chișinău

Facebook Comments