Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 11)

Vă prezentăm cea de-a unsprezecea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 2 august 2023.

Tema specifică a emisiunii: Cine a salvat România de dezmembrare la sfârșitul Războiului Rece?

Au fost prezentate noi detalii despre Proiectul dezmembrării României în anii 1990, despre Acordul ruso-german din septembrie 1990 de delimitare a sferelor de influență în Europa de Est, despre țările care și-au trimis serviciile secrete să pună în practică Lovitura de stat din decembrie 1989 în România sau despre scopul de bază al prezenței trupelor NATO în zona Intermario.

Invitat special: prof. univ. dr. Corvin Lupu.

Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

Vă recomandăm să vizionați și prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte,  a șasea parte, a șaptea parte, a opta parte, a noua parte și respectiv a zecea parte a seriei.

Puteți viziona aici înregistrarea video a emisiunii din data de 2 august 2023 (partea 11):

Iată și transcrierea parțială a informațiilor prezentate:

Continuăm din emisiunea trecută cu noi date privind contextul în care se găsea Securitatea României în martie 1990.

Așadar evenimentele de la Tg. Mureș, din martie 1990 nu au fost întâmplătoare. Nereușind în decembrie 1989 să desprindă Transilvania de România, în ciuda prăbușirii regimului ceaușist și a paralizării celei mai mari părți din puterea Securității de către cei pe care Securitatea i-a adus la putere, serviciile secrete ungurești au pregătit o acțiune terorist-diversionistă pentru luna martie 1990, când, anual, se organizează serbări în cinstea zilei naționale a ungurilor de pretutindeni, 15 martie. Acțiunile ungurilor nu au fost prevenite de către serviciile secrete românești, dominate de Securitate. Ungurii au dat vina pe Securitatea României pentru declanșarea ostilităților dintre Români și unguri. Dar, în realitate, operațiunile au fost inițiate de unguri, care doreau să creeze o criză internațională care să necesite intervenția ONU și a căștilor albastre și apoi o conferință internațională care să redefinească statutul Transilvaniei. Dar, afirmațiile ungurilor din Ungaria și ale UDMR au un sâmbure de adevăr. Securitatea, în frunte cu generalul Iulian Vlad, este principala detonatoare a revoltei populare și a loviturii de stat din România. Securitatea a pregătit terenul. Ea l-a trimis pe Stănculescu, clandestin, fără știrea lui Ceaușescu, „în concediu” în Ungaria, ca să se întâlnească cu șefi din GRU, KGB și din Ungaria, unde s-a discutat răsturnarea lui Ceaușescu. Securitatea a permis pătrunderea nestingherită a zeci de mii de agenți sovietici în România. Securitatea și agenții ei din armată l-au asasinat pe ministrul Vasile Milea. Securitatea a încălcat legislația și ordinele și nu a menținut ordinea publică în țară, ci dimpotrivă, a declanșat revolta populară la Timișoara, prin cazul Toekes și permițând provocatorilor să acționeze. Securitatea, care păzea sediul puterii, prin ordinul personal dat de generalul Iulian Vlad, a retras paza sediului CC al PCR, a deschis ușile și a permis revoluționarilor, aleși „bob cu bob” dintre oamenii Securității, să pătrundă în sediul puterii, iar după arestarea de către Securitate a lui Nicolae Ceaușescu și după scoaterea lui din sediul de comandă de la CC al PCR, în clădire au pătruns și unii oameni care nu erau cadre, agenți și informatori ai Securității. Apoi, Securitatea este cea care, din ordinul generalului Iulian Vlad, a pus televiziunea la dispoziția complotiștilor anticeaușiști și i-a pus pe informatorii săi Dinescu și Caramitru să anunțe poporul român că „tiranul”, „dictatorul”, „căpcăunul”, „criminalul” Nicolae Ceaușescu ar fi fugit din lașitate și astfel, locul lui fiind liber, s-a așezat pe scaunul lui „alesul” poporului, „patriotul” român, „democratul” Ion Ilici Iliescu. Prenumele Ilici i-a fost dat de tatăl său din dragoste față de Vladimir Ilici Lenin, idolul bolșevicilor sovietici, din rândul cărora a făcut parte și bunicul lui Iliescu, Kazaro-evreu pe numele său Vasili Ivanovici și tatăl său, ilegalistul Alexandru Iliescu. După arestarea lui Ceaușescu, gen. Iulian Vlad și-a arestat și propriul șef, pe ministrul Tudor Postelnicu, apoi au fost arestați de Securitate și asasinați cei trei șefi ai Miliției Române, Nuță, Mihalea și Moraru, care nu făceau parte din complot și care respectau legislația și ordinele comandantului suprem, a fost asasinat și șeful statului major al USLA, lt. col. Gheorghe Trosca, care nu executase ordinele trădătoare ale lui Iulian Vlad de a nu se implica în evenimente și a participat la restabilirea ordinii publice la baricada de la Intercontinental-Sala Dales și astfel, în 22 decembrie 1989, după amiaza Securitatea controla întreaga țară. Ea a adus complotiștii, în frunte cu Ion Iliescu la putere, desigur, la ordinul generalilor sovietici Bociaev și Mihailov, care intraseră în sediul MApN încă de la ora 9 dimineața, imediat după rănirea prin împușcare a generalului V. Milea, ministrul Apărării Naționale. Erau și alți veleitari care doreau conducerea țării și considerau că merită să fie susținuți de sovietici și de occidentali, pentru serviciile pe care li le făcuseră: Constantin Dăscălescu, Dumitru Mazilu, Ilie Verdeț. Aceștia făceau guverne pe hârtie, în sediul CC al PCR, dar decizia ca Ion Iliescu să fie președinte și Petre Roman să fie prim-ministru se luase deja în 6 decembrie 1989, la Kiev, la întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, președintele de atunci al Franței, care fusese împuternicit de NATO să fie partenerul lui Mihail Gorbaciov în operațiunile de înlăturare a lui Ceaușescu și preluare a controlului asupra României.

Deci, Securitatea avea toată puterea, iar Ion Iliescu s-a trezit cu conducerea în mână, dar fără putere. Ministrul Apărării, Nicolae Militaru, complotist anticeaușist, fusese ocrotit de Securitate ani de zile, iar atunci, în 22 decembrie, părea să conlucreze foarte bine cu generalul Iulian Vlad. Ion Iliescu a dorit să dețină el puterea pe care o avea Iulian Vlad. Din această cauză, împreună cu Silviu Brucan, Ion Iliescu a declanșat la televiziune atacul frontal împotriva Securității, operațiune care a fost foarte bine receptată la nivelul poporului român. Securitatea băgase frica în oasele românilor și avea „reputația” de organizație criminală, datorită ororilor pe care le comisese până în anul 1964. Poe acest fond, în 31 decembrie 1989, la ora 14, au fost arestați conducătorii Securității: Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și Gheorghe Vasile, ulterior și alții. Încă din 22 decembrie 1989, erau arestați la Timișoara mai mulți ofițeri de securitate, în frunte cu generalul Emil Macri și col. Filip Teodorescu. Conducătorilor Securității li se spunea că trebuie ținuți la adăpost, ca să fie ocrotiți de poporul care i-ar dori linșați. Dar, dorind să-și consolideze puterea, Ion Iliescu a prelungit ținerea la închisoare a securiștilor, i-a târât prin procese, i-a acuzat de genocid și de alte aberații și i-a nemulțumit tare. În acest timp, majoritatea cadrelor din Securitate și-au continuat activitatea în cadrul MApN, dar, practic, nu făceau nimic, doar mergeau la serviciu și încasau salariile. În ianuarie 1990, Gelu Voican-Voiculescu, omul generalului Iulian Vlad, care era vice-premier răspunzător de problemele de securitate, a organizat un nou serviciu de informații, UM 0215, numit după indicativ „doi și un sfert”, serviciu compus în majoritate din ofițeri din fosta Securitate, declarat desființată, dar de fapt așteptând în bloc-starturi să fie reactivată sub noua conducere și pregătită să-și refacă puterea pe care o deținuse și o pierduse în 31 decembrie 1989.

Securitatea a căutat soluții de a pune presiune pe noua putere, în primul rând pe Ion Iliescu și de a o conștientiza că securiștii sunt foarte utili, indispensabili activității de conducere politică a țării. De aceea, securiștii nu au raportat nimic despre pregătirea operațiunilor de la Târgu-Mureș și le-au încurajat tacit. Ungurii, au sperat să dezlipească Transilvania de România, dar n-au reușit. De aceea numesc ei evenimentele din 1990 de la Târgu-Mureș „Martie Negru”, pentru că nu le-a reușit.

Continuând discuția despre proiectul de dezmembrare a României, doresc să subliniez că în ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecționate din mediile serviciilor speciale și care cuprinde numeroase informații confidențiale, a fost publicat un articol, de către redactorul șef, Joseph de Courey, referitor la un acord ruso-german, încheiat cu prilejul unor discuții secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părți au abordat problemele sferelor de influență în estul Europei. Redactorul șef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informațiilor i-a fost confirmată și dintr-o sursă neașteptată, care a dat gir informațiilor inițiale.

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii și sovieticii au căzut de acord:

1. Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
2. Republica Cehă va deveni parte a sferei de influență economică și politică a Germaniei.
3. Germania va compensa Uniunea Sovietică pentru daunele economice suferite prin pierderea influenței în Europa de Est.
4. Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-și recâștiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în fața României, Ucrainei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.
5. Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
6. Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecții la divizarea Iugoslaviei și să accepte intrarea Croației și Sloveniei în sfera de interese economice germane.
7. Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naționaliștii ucraineni ar desfășura activități „distructive”.
8. În afară de compensația economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina și statele baltice și să nu le considere parte a sferei de influență economică a Germaniei.[1]

Despre aceste înțelegeri, după mine a scris și directorul Serviciului Român de Informații, generalul dr. Alexandru Radu Timofte, care a confirmat întru-totul cele afirmate de mine.[2]

Prăbușirea lui Mihail Gorbaciov și a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federația Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene și a modificat proiectele germane și sovietice privitoare la centrul și estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene și extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie și materii prime care să alimenteze uriașa economie europeană.

Înțelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute și apoi trecute în conservare se apropie cu evidență izbitoare de Pactul Molotov-Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internațională și mass-media au condamnat în mod repetat și vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca și dezmembrările Cehoslovaciei, României și Iugoslaviei, din anii 1939-1941, făcute când Germania era condusă de Hitler, iar URSS de Stalin. În schimb, înțelegerile din anii 1989-1990, dezmembrarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei  și încercările evidente de același fel din România, proiectate de către actualele puteri occidentale, nu sunt combătute, ci din contră au fost privite pozitiv. Faptele sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziția față de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă, ceea ce dovedește lipsa totală de obiectivitate și morală politică a regimului occidental euro-atlantic.

Am arătat care au fost proiectele și acțiunile premergătoare tentativelor de dezmembrare din decembrie 1989 și din martie 1990. Desigur, trebuie acum să arătăm de ce nu s-a realizat dezmembrarea României?

Pe scurt: s-a opus URSS, din următoarele motive esențiale:

1) Transilvania a fost încorporată integral la România după al doilea război mondial la dorința URRS, a lui Stalin personal. SUA, Marea Britanie și Franța au susținut apartenența Transilvaniei la Ungaria, dar Stalin a susținut România.

2)  În urma loviturii de stat din decembrie 1989, conducerea României a fost preluată integral de către agentura informativă a URSS, în timp ce Ungaria gravita în jurul Germaniei și altor state occidentale.

3) Sovieticii doreau să folosească păstrarea Transilvaniei de către România ca și monedă de schimb pentru ca România lui Iliescu să semneze un tratat cu URSS prin care să recunoască apartenența la URSS a tuturor teritoriilor pe care sovieticii le-au ocupat de la români.

Imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, în perioada în care România se afla sub presiunea proiectelor germano-maghiaro-sovietice de dezmembrare, astăzi de o evidență de necontestat, președintele Ion Iliescu a fost presat să semneze un tratat cu Uniunea Sovietică prin care să recunoască apartenența la Ucraina, pe atunci republică sovietică, a teritoriilor care ne-au fost furate în iunie 1940 şi apoi din nou în 1944. Se încerca să se profite de slăbiciunile mari ale României de după decembrie 1989 și de prezența în fruntea României a cunoscutului agent sovietic Ion Ilici Iliescu. În primăvara lui 1991 Iliescu a semnat Tratatul României cu URSS, prin care recunoștea apartenența la URSS a teritoriilor ocupate de aceasta. Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, timp aproape jumătate de secol au refuzat să semneze orice fel de document în acest sens. În iunie 1991, în ultima ședință parlamentară dinaintea vacanței, în mod surprinzător pentru multă lume, mașina de vot a FSN din Parlamentul României a primit ordin de la conducere FSN, să nu semneze tratatul și el nu a devenit niciodată lege. A urmat prăbușirea lui Gorbaciov, în august 1991, apoi dezmembrarea URSS, pentru moment recunoașterea de către România a stăpânirii teritoriilor românești de către Ucraina nu s-a mai pus.

Ceea ce nu a putut realiza Ucraina încă sovietică în 1991, a realizat în anul 1997 cu ajutorul N.A.T.O., care a solicitat imperios României să semneze tratatul, amăgind-o că numai așa are șanse să intre în alianța nord-atlantică la summit-ul de la Madrid, din iulie 1997. Tratatul cu Ucraina s-a semnat (cu mâinile lui Emil Constantinescu și Adrian Severin) după care N.A.T.O. ne-a închis ușa în nas, din mai multe motive asupra cărora nu zăbovim în această discuție. A fost pentru prima oară în istoria României când conducătorii (halal!) țării au acceptat să recunoască faptul că teritorii eminamente românești aparțin de drept Ucrainei. După părerea mea a fost cea mai gravă abandonare a intereselor naționale românești din istoria contemporană a țării, care compromite irevocabil guvernarea constantinesciană și însăși regimul politic românesc post-decembrist. Una este să ți se fure teritorii pentru o sută sau două de ani, sau oricâți și alta este să semneze șeful statului, în numele poporului său, că aceste teritorii nu aparțin de drept țării sale. Din păcate, societatea civilă, intelectualii, Academia, universitățile etc., opinia publică în întregul ei, nu au avut nici o reacție. Nimeni nu a ridicat problema prețului pe care îl plătim pentru aspirațiile euro-atlantice ale celor care sperau în „raiul occidental” și care, de fapt, erau transformați în colonie. „Mămăliga românească” a tăcut. „Mămăliga românească” se revoltă numai dacă este stimulată din afară, după modelul de la Timișoara și București, din decembrie 1989.

Surse bibliografice:

[1]Emilian M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea. 1944-1994, București, Societatea Știință & Tehnică S.A., 1995, Cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, p. 155-156. Vezi și „Plai românesc”, Gazeta Societății pentru cultura românească  „Mihai Eminescu”, din regiunea Cernăuți, nr. 1-2 (61-62), 1994, p. 11.

[2]Alexandru-Radu Timofte, Lungul drum al serviciilor secrete către democrație, București, Editura A.N.I., 2004, p. 108-109.