Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 5)

00:26, 27 iunie 2023 | | 797 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

Vă prezentăm cea de-a cincea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 21 iunie 2023.

Tema specifică a emisiunii: Dezertarea generalului Pacepa – parte a proiectului de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu în vederea acaparării României.

Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.

Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

Vă prezentăm transcrierea parțială a emisiunii:

Cazul generalului Ion Mihai Pacepa

Iacob Gh. Ion (nume profesional Dan Iacobescu), lucrător în cadrul Biroului Franța, ofițer al „Rețelei Caraman”.  Ajuns în conflicte deschise cu generalul Mihai Caraman, Iacob s-a predat Ambasadei Marii Britanii la Paris, în 1969 și a deconspirat pe unul dintre cei mai valoroși agenți ai rețelei românești, care a fost arestat și condamnat în Turcia la 20 de ani de închisoare. Conducerea D.G.I.E. (Doicaru+Pacepa) nu a acționat pentru a-l recupera pe ofițerul aflat în temniță, cum se procedează de regulă în asemenea situații. Ulterior trădării și altor deconspirări făcute de Iacob, acesta a obținut drept de emigrare în S.U.A., unde a adus importante servicii C.I.A., el cunoscând problematica penetrării N.A.T.O. de către „Rețeaua Caraman”. Interesant ne apare faptul că Iacob Gh. Ion a fost condamnat la moarte de Tribunalul Militar, în 22.09.1970. Ca urmare a condamnării sale la moarte, generalul Ion Tănăsescu a înaintat generalului Pacepa o notă-raport, prin care a cerut ca, în vederea punerii în aplicare a sentinței, ofițerii ilegali ai Brigăzii „U” „Sturm-Daniela” din Austria să-l identifice fizic pe trădător și pe membrii familiei sale. De-a lungul anilor, cum am precizat și data trecută, mai mulți ofițeri români au trădat, au dezertat și au fost condamnați de instanțele militare românești la diverse pedepse, inclusiv cu moartea, în lipsă. Pentru aducerea lor în țară, pentru pedepsirea lor, inclusiv pentru punerea în executare a sentințelor, a fost înființată unitatea U/R. Pentru aceasta, generalul Tănăsescu a indicat cu precizie numele americanizat al trădătorului, domiciliul său din orașul San Rafael (California), numărul de telefon de la domiciliu, fotografiile domiciliului său, cu detalii privind intrările, balconul, garajul, traseul zilnic al său și al soției sale și a precizat averea lui imobilă și mobilă. Punerea sentinței în executare trebuia efectuată de Grupul Operativ Special de Acțiune Acoperită Externă, compus din ofițeri fără identitate pe teritoriul României. Generalul Pacepa a pus rezoluție pozitivă pe nota-raport, dar nu a luat nici o măsură, conform regulamentului și obligațiilor sale, pentru punerea în executare a sentinței, menajându-l pe trădător. Până în prezent, nu se cunoaște nici un caz în care sentințe de condamnare la moarte să fi fost puse în executare de către Grupul Operativ Special de Acțiune Acoperită Externă (U.M. U/R). Existența lui avea însă menirea de a descuraja trădările și de a crea un stres foarte mare zecilor de trădători ai României care trăiau în Occident.

Pacepa i-a informat pe americani că se urmărește punerea în executare a sentinței definitive de condamnare la moarte a lui Iacobescu și că este posibil ca, la alte nivele decât al lui, ofițerii români să fie trimiși să-l execute pe Iacobescu. Ca urmare, la începutul lunii ianuarie 1975, ambasadorul S.U.A. la București, Barnes jr., s-a prezentat la consilierul prezidențial Vasile Pungan, căruia i-a adus la cunoștință că autoritățile americane dețin informații potrivit cărora organele românești întreprind măsuri pentru identificarea lui Iacob Gh. Ion. În numele bunelor relații dintre România și S.U.A., ambasadorul Barnes jr. a cerut ca aceste măsuri să fie sistate. Din aceeași Notă-raport aflăm și despre un alt trădător, ofițerul de securitate Constantin C. Răuță, care a rămas în S.U.A. și a predat americanilor servieta diplomatică conținând secrete privitoare la rețeaua României din SUA, la căsuțele poștale prin care se primeau informații de la agenți și se transmiteau ordinele trimise din România. Răuță a dezertat în SUA cu ocazia unei misiuni trasată de generalul Mihai Ion Pacepa. Ulterior, cu ocazia vizitei în S.U.A., efectuată de Nicolae Ceaușescu, în 1978, autoritățile americane au încercat să intervină pe lângă președintele României pentru a i se aproba soției lui Răuță emigrarea în S.U.A. Dintr-o Notă-raport a Securității aflată la dosarul dezertării lui Pacepa, aflăm că Ceaușescu a fost reticent la cererea americanilor, replicând: „Cum ar rezolva guvernul american trădarea unui ofițer al Statelor Unite? Cei care au pus întrebarea probabil că nu cunosc aceste lucruri, de aceea, despre trădătorii jurământului militar, nu doresc să vorbesc.”

De regulă, trădătorii susțin că ei au trădat doar regimul politic sau pe un conducător, dar nu au trădat țara, lucru pe care nu îl împărtășim. Trădarea afectează atât țara din timpul respectiv, cât și viitorul ei. Regimurile politice se schimbă, țara rămâne și suportă costurile tuturor trădărilor. Ideea că Pacepa a trădat comunismul, sau regimul „criminal” ceaușist, nu poate fi acceptată în sine. Pacepa a trădat România, iar urmările trădării s-au prelungit în timp, practic, până în zilele noastre. De altfel, la nivelul anului 1978, când a dezertat Pacepa, în imaginea publică, atât românească, cât și internațională şi în rândul politicienilor din străinătate, inclusiv a celor din S.U.A., Nicolae Ceauşescu era identificat cu România. Asta este o realitate istorică. Desigur, această realitate supără numeroase forțe politice și persoane.

Astăzi, când regimul politic euro-atlantic s-a ilustrat doar prin eșecuri, prin lichidări economice românești, prin înstrăinare, îndatorare a țării, depopulare etc., refugiul propagandei sistemului ticăloșit este în a critica vehement regimul trecut, cel care, cu lipsurile sale cunoscute, a ridicat țara și a dezvoltat-o foarte mult. Din păcate, prea mulți specialiști în istorie și economie care cunosc aceste realități se tem să le afirme și preferă să se cantoneze în minciună.

În concluzie la cazul Pacepa și trădarea Securității: foștii securiști din aripa fundamentalistă trădătoare, în frunte cu gen. Iulian Vlad, cu col. Filip Teodorescu, cu gen. Vasile Mălureanu și mulți alții, ca și agenți ai lor, au susținut cu determinare ideea că Securitatea nu a trădat, dar un serviciu secret care în 20 de ani a produs peste 60 de trădători/dezertori cu funcții importante nu poate fi catalogat decât ca profund trădător.

Activitățile comerciale de Aport Valutar Special (AVS) ale Securității

În 1982, Ceaușescu a semnat Decretul de împuternicire a Securității de a prelua activitatea de comerț exterior a României.

Atribuirea de sarcini de a desfășura activități comerciale nu este un atribut al culegătorului de informații, ci o activitate economică ministerială, guvernamentală. În momentul în care ofițerii de Securitate au fost transformați din apărători ai securității statului și culegători de informații în comercianți și producători de bani, inclusiv prin contrabandă făcută cu aprobare și în traficanți ai muncii unei întregi țări, tentațiile de îmbogățire de la șefi până la baza sistemului au fost foarte mari. Preocuparea noilor „comercianți” ai României a devenit aceea de a obține cât mai multe foloase pentru ei și să „îngrașe” conturile pe care le administrau, nu să se vândă producția cât mai bine, iar sumele rezultate să fie puse la dispoziția conducerii țării.

Comisioanele pe care beneficiarii produselor românești le acordau, au făcut ca să se accepte prețuri scăzute, care uneori erau fără profit, sau, în unele cazuri se vindea sub prețul de producție. Astăzi este cunoscut că întregul comerț exterior a fost preluat de Securitate, prin CIE, ICE „Dunărea” și alte societăți.

Activitatea Securității de aport valutar special a demarat la începutul anilor ’50, când Securitatea a primit sarcina de a procura și valută forte și aur din Occident. Ca urmare, s-a inițiat Operațiunea „Moștenirea”, care, o vreme s-a desfășurat fără o organizare specială, mai mult sau mai puțin ocazional. Primul colectiv specializat pe această linie de activitate s-a constituit însă abia în 1958. În 1960, pentru această activitate s-a constituit Sectorul L.C. din cadrul DIE. Acest sector încasa sumele provenite din repatrieri, succesiuni din străinătate, pensii și despăgubiri.

Generalul Pacepa scria că în 1955, când a fost el transferat de la Securitatea Internă la DIE, Operațiunea „Moștenirea” era deja o artă. El spune că ofițerii DIE, sub acoperire consulară, contactau emigranții mai în vârstă și îi ademeneau sau îi șantajau să-și lase averile rudelor din țară, sau bisericilor, școlilor, ori altor instituții din România. DIE a creat nepoți și strănepoți falși pentru emigranții care nu mai aveau rude în țară. Această creare de nepoți și strănepoți devenise o activitate zilnică pentru ofițerii Sectorului LC.

Din 1966 sfera de activitate a Sectorului LC s-a lărgit, adăugându-i-se și sarcinile pentru identificarea și repatrierea unor bunuri aparținând patrimoniului cultural național. Pentru reglementarea acestei activități s-au emis mai multe acte normative, care prevedeau că Ministerul Afacerilor Interne avea datoria să verse tot aurul obținut și 80% din sumele încasate la Banca de Stat a României, iar 20% din sume să fie evidențiate într-un cont special al MAI, deschis tot la Banca de Stat, pentru a fi folosiți în cadrul nevoilor operative ale Securității. Mai târziu, în 1975, alături de Sectorul L.C. a fost înființat și Sectorul Operațiuni Valutare (OV), coordonat de generalul Gheorghe Marcu, iar ofițerii cu responsabilități directe pe această linie de muncă erau coloneii Teodor Cârlan, Florin Sandu și Teodor Gudină.

După înființarea Sectorului OV, gen. Pacepa, director adjunct al DIE, l-a împuternicit pe col. Vasile Angelescu (viitor general) să conducă activitatea Sectorului LC. Pentru aceasta, Vasile Angelescu a fost trimis Viena, ca ofițer deplin conspirat în cadrul Agenției Economice a României, deservită de DIE/DGIE. Operațiunea „Moștenirea” a fost un succes, doar până în anul 1978 strângându-se în contul deschis pentru aceste sume 400 de milioane de $.  Valoarea dolarului în acei ani era una foarte mare. În ianuarie 1976 o uncie de aur costa 120 de dolari, iar în ianuarie 2022 costa 1800 de dolari, deci dolarul era de 15 ori mai puternic decât astăzi.

Un moment important al activității Securității de obținere de fonduri valutare l-a reprezentat anul 1978, ministrul de Interne, Teodor Coman, a dispus dublarea sumelor de valută care trebuiau obținute de Securitate. Acest fapt a determinat Securitatea să treacă la un adevărat jaf asupra întreprinderilor românești. Neavând posibilitatea să adune din succesiuni etc. sumele solicitate de ministrul Teodor Coman, care, probabil, primea și el ordine de mai de sus, de la prim-ministru și președinte, a trecut la lărgirea paletei de operațiuni de obținere a unor sume mari de valută. Astfel, Securitatea cumpăra ieftin armament, muniție și tehnică militară de la întreprinderile românești și le revindea scump în străinătate. La fel proceda cu unele produse prohibite la export, pe care le vindea în ciuda interdicțiilor legale. De asemenea, Securitatea revindea băuturi și țigări străine cumpărate la prețuri preferențiale, ca urmare a Clauzei națiunii celei mai favorizate, obținând importante diferențe de preț. De asemenea, Securitatea cumpăra și revindea mărfuri de bursă: cereale, ulei, zahăr, metale neferoase și le revindea scump în străinătate.  Economia României rămânea în suferință pentru că era în situația de a vinde ieftin, iar Securitatea acumula sume uriașe, vânzând scump. În acest fel, s-a ajuns ca în 1989, în conturile Securității să fie stocate peste 32 de miliarde de dolari, ceea ce la valoarea de astăzi a dolarului înseamnă în jur de 150 de miliarde. Acest fapt ne îndreptățește să spunem că de fapt economia socialistă a României, țară în care munceau peste 12,5 milioane de oameni, a fost una foarte rentabilă, doar că ea a fost căpușată, astfel că toată plusvaloarea economiei s-a adunat în mâinile murdare ale hoților din Securitatea externă, patronată de Aristotel Stamatoiu, probabil, cel mai mare hoț din istoria României, chiar dacă nu a furat singur.

Alte activități de AVS erau cele privitoare la obținerea de comisioane confidențiale obținute de la furnizori sau beneficiari străini ai activității de comerț exterior. De asemenea, se obțineau sume din rabaturile comerciale confidențiale la unele contracte de import pe care le tratau întreprinderile românești de comerț exterior, deci ofițerii de securitate, fie direct cu companiile străine, fie cu reprezentanții acestora din România. Securitatea obținea sume și din taxele de tranzit confidențial peste teritoriul României a unor produse prohibite la import sau export și de armament ușor.  De asemenea, se obțineau sume din operațiuni de intermediere de către ofițeri CIE a unor afaceri comerciale confidențiale între vânzători și cumpărători străini și din operațiuni speculative cu valori și produse de bursă. Ofițerii CIE făceau și operațiuni de suprafacturare și de emitere de facturi fictive. Alte operațiuni se făceau cu vânzarea de aur, metale și pietre prețioase provenite din confiscări. Tot Securitatea era cea care recupera sumele de valută deținute ilegal de cetățenii români. Spre exemplu, într-un singur an, din vânzarea de pene (!) în valoare de cinci milioane de dolari (!), profitul obținut de CIE a fost de 400.000 de dolari.  După cum se observă, aceste activități ale Securității erau cu totul altele decât misiunea pentru care a fost înființată și pentru care funcționa instituția din punct de vedere legal.

Personal, după investigațiile pe care am încercat să le fac, pe parcursul documentării mele de trei decenii, nu cred că generalul Iulian Vlad a avut cunoștință de toate sumele uriașe care se aflau în conturile celor peste 330 de ofițeri directori de credit. Nu doresc în nici un caz să-l absolv pe gen. Vlad de răspundere, dar cred că și șeful DSS și apoi ministru, Tudor Postelnicu a dat ordine prin care gen. Vlad să fie ținut departe de această activitate. Nu ar fi nici primul caz în care Postelnicu să fi dat ordin ca Vlad să fie ținut la distanță de anumite informații. În ultimii ani ai regimului ceaușist, Postelnicu a ordonat șefilor Securității ca informațiile de mare importanță pe linie de contraspionaj să nu mai fie raportate gen. Vlad, ci să fie raportate la Cabinetul Ministrului, la mr. Mihai Uță, unul din cei doi șefi de cabinet ai lui Postelnicu, fost ofițer de profil. De altfel, această activitate de aport valutar special a fost învăluită în cel mai deplin secret.

Vă recomandăm să vizionați și prima parte, a doua parte, a treia parte respectiv a patra parte a seriei.

(VA URMA)

Facebook Comments