Vă prezentăm cea de-a zecea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.
Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 26 iulie 2023.
Tema specifică a emisiunii: Proiectul dezmembrării României la sfârșitul Războiului Rece. 1989-1990: Destinul unităţii statale a României pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova
În eventualitatea că lovitura de stat din decembrie 1989 nu ar fi reușit în România, exista și un plan de dezmembrare țării, după modelul ce a fost ulterior aplicat în Iugoslavia. Puteți urmări detaliile acelui plan, cât și câteva elemente de bază despre înscenarea ce a dus la atacarea fără mandat ONU a Iugoslaviei.
Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.
Moderator: dr. Calistrat Atudorei.
Vă recomandăm să vizionați și prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a șasea parte, a șaptea parte, a opta parte și respectiv a noua parte a seriei.
Transcriere parțială:
De 103 ani, toate regimurile politice care au condus Ungaria și poporul maghiar au considerat Tratatul de la Trianon din iunie 1920 ca fiind cea mai mare nenorocire din istoria Ungariei. Toate regimurile care s-au perindat au luptat și luptă în continuare pentru anularea prevederilor Tratatului de la Trianon și pentru recuperarea cel puțin a Transilvaniei dintre teritoriile pe care ei le consideră că trebuie să le aparțină de drept.
Negocierile sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a fost de acord să cedeze o parte din influența URSS în Europa Centrală și de Est, a făcut să renască unele proiecte revizioniste germane, austriece și maghiare.
Decizia sovieto-americană de răsturnare a regimului Ceaușescu din România, fiind deja cunoscută la începutul anului 1989 de către serviciile secrete și conducerile unor state europene, a născut și proiectul de dezmembrare a României, ca parte a proiectului german și maghiar de dezmembrare a statelor care au compus în trecut așa-numita Mica Antantă, respectiv România, Iugoslavia și Cehoslovacia.
Mica Antantă s-a născut în anii imediat următori primului război mondial, într-o perioadă istorică în care din centrul şi estul Europei lipsea, pentru o scurtă perioadă de timp influenţa celor mai importante puteri din aceste regiuni, Germania şi Rusia.
În deceniul al patrulea, dezvoltarea accelerată a Uniunii Sovietice sub dictatura stalinistă, ca şi dezvoltarea economică şi tehnico-ştiinţifică a Germaniei sub conducerea lui Adolf Hitler, au condus la răsturnarea evidentă a ierarhiei influenţelor în Europa, urmată, la sfârşitul perioadei interbelice, de prăbuşirea sistemului de securitate colectivă, neagreat de cele două state, redevenite principale puteri continentale. Ca urmare, a fost declanşată o politică germano-sovietică de fărâmiţare a centrului şi estului Europei, concretizată în primul rând prin încheierea Tratatului Ribbentrop-Molotov, menit să asigure dominaţia germano-sovietică în aceste părţi ale continentului. Una dintre urmări a fost desfiinţarea Micii Antante şi dezmembrarea tuturor celor trei ţări componente: Cehoslovacia (1938-1939), România (1940) şi Iugoslavia (1941).
Nu trebuie uitat faptul că, după al doilea război mondial, aceste trei state s-au refăcut teritorial, economic şi militar şi, în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea, au lărgit şi adâncit colaborarea între ele pe multiple planuri. Unitatea lor de acțiune politică a făcut să renască practic, în alte forme, Mica Antantă. Intervenţia armată a Tratatului de la Varşovia împotriva regimului politic comunist-liberal al lui Alexander Dubcek, din august 1968, a eliminat din joc una dintre componente. Colaborarea româno-iugoslavă a continuat bine în timpul vieţii mareşalului Tito, răcindu-se apoi tot mai mult, pe măsura adoptării în România a unei politici tot mai conservator-comuniste, incompatibile cu liberalismul iugoslav. Răcirea relaţiilor dintre cele două ţări a evoluat până la faza în care serviciile secrete iugoslave s-au raliat cu cele ale altor puteri mondiale şi europene și cu conducerea trădătoare a Securității din România, contribuind la declanşarea revoltei populare şi a loviturii de stat din România, în decembrie 1989.
După ce la Moscova tabăra politică reformistă, reprezentată la vârf de Mihail Gorbaciov, a preluat controlul asupra ţării şi a schimbat în mod perdant, chiar dezastruos, modul de promovare a intereselor Uniunii Sovietice, politica înţelegerilor privitoare la schimbarea configuraţiei central şi est-europene, recunoscută prin tratate internaţionale, dezmembrările şi încălcarea suveranităţii statelor şi altor principii internaţionale în vigoare au proliferat. Istoria s-a repetat în câteva cazuri, apropiind mult concepţiile hitleristo-staliniste de cele promovate în finalul mileniului al doilea de către Germania lui Helmuth Kohl şi Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov.
Reluarea colaborării germano-sovietice pentru obținerea de influenţă în Europa Centrală şi de Est a fost catalizată de foarte bunele raporturi dintre cancelarul Helmuth Kohl şi preşedintele Mihail Gorbaciov, relaţii consolidate de tot mai marile interese economice reciproce, negocierile pentru retragerea Armatei Roşii din Germania şi reîntregirea acestei ţări, obținută în urma mituirii Kremlinului cu suma colosală de 500 de miliarde de mărci aur. De unde știm noi această informație: în septembrie 1997, în campania electorală din Germania, adversarul cancelarului Helmuth Kohl a fost Gerhardt Scroeder, care într-o adunare populară de mari dimensiuni, televizată, a declarat că Helmuth Kohl a transferat ilegal, adică fără aprobarea Parlamentului Germaniei, colosala sumă de 500 de miliarde de mărci aur către URSS, acesta fiind prețul plătit pentru retragerea Armatei Roșii din Germania Democrată și acceptul lui Gorbaciov pentru reunificarea pașnică a Germaniei.
În primăvara anului 1991, preşedintele Mihail Gorbaciov a dat Televiziunii de la Bucureşti singurul său interviu pentru România din întreaga carieră. În deschiderea interviului, înainte de a primi întrebările, a dorit să transmită felicitări poporului român şi conducerii sale pentru performanţa de a fi evitat două mari pericole: războiul civil şi dezmembrarea României. Până atunci şi o vreme după aceea, o parte a opiniei publice a fost neîncrezătoare în existenţa proiectelor de dezmembrare a unor state din centrul şi estul Europei, inclusiv a României. Susţinătorii acestor proiecte adormeau suspiciunile care mai apăreau etichetând ideea existenţei acestor proiecte ca fiind o teorie a conspirației de esenţă securisto-comunistă, în acest fel valorificând la maximum naivitatea politică a societăţii civile din România. După dezmembrarea unor state (Cehoslovacia şi Iugoslavia), recunoscute de întreaga comunitate mondială, inclusiv în dreptul internaţional (Tratatul de la Paris-1947 şi Actul Final al Conferinţei O.S.C.E. de la Helsinki-1975) şi după unele dezvăluiri despre lovitura de stat din România din decembrie 1989 şi evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, dubiile privitoare la existenţa acestor proiecte s-au mai risipit, rămânând însă intelectuali, inclusiv istorici vânduți sistemului (!), care, susţinând necondiţionat liniile propagandistice ale mai marilor zilei, contestă realităţi evidente.
În primăvara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc!) şi STASI, Markus Wolff (greu). Ultimul a fost, totuşi, cel care a susţinut demisia lui Honeker. Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre așa-zisa democratizare a regimului şi reunificarea paşnică a ţării.
Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta, încă din primăvara anului 1989, germanii au negociat cu ungurii un acord prin care Ungaria se angaja să deschidă graniţele atât cu RDG, cât și cu Austria, permiţând est-germanilor să treacă în vest, cu zecile și sutele de mii. Cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a parafat înţelegerea cunoscută sub numele de Acordul Bonn-Budapesta. În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar în interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României a determinat Budapesta să se implice din plin, operativ, în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de alte servicii secrete.
În cursul revoltei populare şi loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Lugoj, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc şi altele).
La pregătirea şi declanşarea revoltei populare au contribuit şi români şi maghiari emigraţi ilegal în Ungaria, reveniţi în România, înaintea evenimentelor din decembrie ’89. În acel an, din evidenţele Securităţii, în Ungaria se aflau aproximativ 6.000 fugari români. Din aceste grupuri de fugari mai multe sute au fost selecționați și pregătiţi pentru a acţiona în România împotriva statului, la momentul potrivit. Aceste grupuri s-au constituit iniţial în jurul unui anume Marin Roşca. Din cercetările mele, acest Marin Roșca a fost trimis în Ungaria din ordinul generalului Iulian Vlad. Au fost organizate două feluri de tabere: unele făceau selecţia viitorilor luptători de gherilă urbană, care apoi erau transferaţi la Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta, spre Tatabania, într-o fostă cazarmă, unde se afla un centru de pregătire paramilitară pentru membrii organizaţiei „România Liberă”. Primul ei conducător, Marin Roşca a fost mutat într-un lagăr american din Nurenberg şi apoi a emigrat în S.U.A. Şeful organizaţiei a devenit Manea Gheorghe, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. În demisolul cazărmii s-a instalat o tiparniţă care scotea manifestele destinate României. Erau tipărite pe hârtie românească, pentru a se crede că erau scrise în ţară, de români. Membrii organizaţiei lipeau afişe pe trenurile care urmau să intre în România, organizau demonstraţii în Budapesta, mai ales în faţa Ambasadei Române şi trimiteau emisari în România, cu scopul de a crea filiale judeţene ale organizaţiei. Începând cu luna septembrie 1989, la frontierele României cu Ungaria s-a sesizat că în fiecare noapte numărul celor prinşi că vor să intre ilegal în ţară este de 4-5 ori mai mare decât numărul celor care vroiau să fugă din ţară. Unii reuşeau să intre, lăsând doar urme pe pământul afânat al fâşiei de frontieră, care era permanent arată și grăpată pentru a se putea evidenția urmele de pași, alţii fugeau după somaţiile grănicerilor fără să fie împuşcaţi, iar cei mai mulţi erau reţinuţi în tentativă. În acelaşi timp, grănicerii unguri aduceau grupuri de câte 20-40 de persoane, care erau fugite clandestin din România de mai demult şi susţineau că sunt transfugi prinşi în Ungaria, ajutându-i astfel să revină în ţară, din lagărele maghiare, iar Securitatea română îi lăsa liberi, după ce îi ancheta, astfel că în decembrie 1989 ei au fost liberi să acționeze pentru răsturnarea regimului și prăbușirea statului român.
Colonelul Gh. Rațiu, fostul șef al Direcției a I-a a DSS, care trăiește și este sănătos, dar nu mai vrea să contribuie cu nimic la aflarea de adevăruri istorice despre acele evenimente, a scris cu ani în urmă că pentru izbucnirea revoltei populare, la Timişoara, au fost aduşi în jur de 400 de persoane instruite în lagărele din Ungaria. Pe lângă aceștia, au mai fost trimise alte comandouri în unele zone din Banat, Transilvania şi Bucureşti.
„Revoluţionarii” trimişi din Ungaria au acţionat şi în alte oraşe ale ţării, lipind afişe pentru marea revoltă populară, făcând inscripţii pe ziduri sau asfalt şi pe garduri. La Cluj, Caransebeş, Sibiu şi Satu Mare, s-a stabilit cu precizie că autorii provocărilor erau dintre cei pregătiţi în taberele din Ungaria. Dintr-o Notă a D.S.S., transmisă generalului Iulian Vlad s-a informat că: „Emigraţia maghiară din Occident şi cercurile guvernamentale de la Budapesta vehiculează cu deosebită insistenţă, făcând o largă popularitate prin mass-media, ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, urmărindu-se antrenarea etnicilor unguri din România la acţiuni pentru crearea unui stat independent sau autonom. Se organizau acţiuni diverse, deschise, de instigare la acte în sensul menţionat și se desfășurau acţiuni pentru crearea condiţiilor de proclamare a Transilvaniei independente. Semnificativ este şi faptul că în vara anului 1989 în Ungaria s-a realizat o înţelegere între Uniunea Mondială Transilvăneană, filiala din R.F.G. a acesteia şi Uniunea Ardeleană din Ungaria, cu scopul de a acţiona pentru urgentarea proclamării autonomiei Transilvaniei şi înglobarea acesteia într-o aşa-zisă federaţie de tip elveţian. Pe poziţie similară se situa și Alianţa mondială a bisericilor reformate, biserica reformată şi romano-catolică din Ungaria…Tot mai des cetăţeni români de naţionalitate maghiară, mai ales intelectuali, aderă la ideea independenţei Transilvaniei şi atribuirea acestui teritoriu Ungariei”.
Prin trădare și complicități la nivel foarte înalt, intrarea și ieșirea din România a agenților străini au fost permise nelimitat. Privitor la intrarea străinilor în zilele evenimentelor în România, arăt că în decembrie 1989, s-au constatat creșteri față de 1988, de la 30.879 la 67.500.
În timpul evenimentelor din decembrie 1989, ungurii au fost cei mai activi participanți care au acționat pentru răsturnarea regimului. La Timișoara, declanșarea revoltei populare s-a făcut la casa parohială a pastorului László Tökés, agent al serviciilor secrete maghiare și informator al Securității. Duminică 10 decembrie 1989, la slujba din Biserica Reformată, László Tökés a spus credincioșilor prezenți că s-a decis transferul său într-o altă parohie. „Vor veni după mine pe 15. Veniți să vedeți cum procedează.” Deci, preotul-agent ungur și al Securității știa dinainte ce au decis „în secret” autoritățile române și ziua când vor veni să-l ridice, astfel ca cetățenii din parohia lui, toți unguri, să vină să-l apere și să se detoneze revolta. Despre cazul László Tökés, generalul Constantin Nuță, inspector general al Miliției României, adjunct al ministrului de Interne și patriot român care nu s-a raliat complotului împotriva României a spus: „Securitatea să se ducă în mă-sa, că ea a creat cazul acesta!” În dimineața de 15 decembrie, grupul de inițiativă de la casa parohială a lui László Tökés număra doar 10-12 persoane. Apoi, numărul lor a ajuns la 50-60 de „susținători” ai pastorului, tineri, care vorbeau limbile rusă, maghiară și română cu accent basarabean, aceștia din urmă fiind „turiști” din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.[1] Lor li s-au adăugat enoriași locali unguri, majoritatea în vârstă, numărul lor diferind de la un moment la altul, fiindcă mai plecau, apoi reveneau. Securitatea nu a intervenit deloc pentru a-i împrăștia pe provocatori și pe enoriașii unguri. La început au fost 10-12 oameni, apoi cifra a crescut la 50, iar seara erau 100 de oameni. Era atât de simplu, dacă Securitatea ar fi vrut să-și facă datoria ca acești oameni să fie neutralizați și să fie menținută ordinea publică, conform legislației în vigoare. Nu s-a luat nici o măsură preventivă, revolta s-a extins, provocatorii s-au înmulțit, populația încurajată că nu i se făcea nimic s-a raliat provocatorilor și s-a ajuns la evenimentele cunoscute. Abia în 18 decembrie, a sosit la Timișoara generalul C. Nuță, care a văzut imediat dezastrul, a preluat comanda și a trecut la încercarea de a restabili ordinea publică. În această tentativă, Miliția a făcut aprox. o mie de arestări. Toți arestații au fost încarcerați la Penitenciarul „Popa Șapcă” din Timișoara. Dintre aceștia, peste 800 erau unguri din județul Mureș (!), iar vreo 150 erau țigani. Aprox. 50-70 erau etnici români. Agenții străini care au fost împușcați au fost transportați la București și arși la Crematoriul „Cenușa”. Principalii organizatori ai implicării ungurilor din județul Mureș în acțiunile provocatoare de la Timișoara au fost Domokos Geza și Carol Kiraly, care au fost apoi amândoi cooptați în conducerea țării de către Ion Iliescu.
Marile conflicte inter-etnice, însoţite de confruntări violente, de la Târgu Mureş, din martie 1990, au avut în spate scenarii ale unor servicii străine de informaţii, lucru confirmat de înalţi funcţionari ai statului român, inclusiv de şeful S.R.I., Virgil Măgureanu, care a declarat la televiziunea ProTV că trebuie să fie naiv cel care crede că serviciile străine nu au acţionat la Târgu Mureş. În 29 martie 1999, fostul vice-prim-ministru Gelu Voican Voiculescu a declarat fără ocolişuri că, în martie 1990, s-a încercat, din exterior, dezmembrarea României. El a făcut această afirmaţie în contextul în care vorbea despre contribuţia mare a Germaniei la dezmembrarea Iugoslaviei. În acest moment istoric, la atât de puţin timp de la derularea evenimentelor, nu există documente „la lumină”, dar orice analist serios, chiar fără să deţină alte informaţii, nu poate să nu ia în seamă afirmaţiile publice ale celor doi importanţi demnitari ai României. Ei nu au fost contrazişi de vreuna dintre părţile implicate în evenimente.
Chiar şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, unul dintre cei mai discreţi pucişti din 1989, a recunoscut public, la postul B-1 TV, în martie 2004, că s-a încercat dezmembrarea României din exterior.
În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord ruso-german, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o sursă neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.
Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord:
- Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
- Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
- Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
- Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
- Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
- Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
- Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
- În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.[2]
Despre aceste înţelegeri a scris şi directorul general al Serviciului Român de Informaţii, generalul dr. Alexandru Radu Timofte, care confirmă întru-totul cele afirmate mai sus.[3]
Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germane şi ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie şi materii prime care să alimenteze uriaşa economie europeană.
Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare se apropie cu evidenţă izbitoare de Pactul Molotov- Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din anii 1989-1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci din contră au fost privite pozitiv. Faptele sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă.
Am arătat care au fost proiectele și acțiunile premergătoare tentativelor de dezmembrare din decembrie 1989 și din martie 1990. Desigur, trebuie acum să arătăm de ce nu s-a realizat dezmembrarea României?
Pe scurt: s-a opus URSS, din următoarele motive esențiale: 1) Transilvania a fost încorporată integral la România după al doilea război mondial la dorința URRS, a lui Stalin personal. SUA, Marea Britanie și Franța au susținut apartenența Transilvaniei la Ungaria, dar Stalin a susținut România. 2) În urma loviturii de stat din decembrie 1989, conducerea României a fost preluată integral de către agentura informativă a URSS, în timp ce Ungaria gravita în jurul Germaniei și altor state occidentale. 3) Sovieticii doreau să folosească păstrarea Transilvaniei de către România ca și monedă de schimb pentru ca România lui Iliescu să semneze un tratat cu URSS prin care să recunoască apartenența la URSS a tuturor teritoriilor pe care sovieticii le-au ocupat de la români.
Imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, în perioada în care România se afla sub presiunea proiectelor germano-maghiaro-sovietice de dezmembrare, astăzi de o evidenţă de necontestat, preşedintele Ion Iliescu a fost presat să semneze un tratat cu Uniunea Sovietică prin care să recunoască apartenenţa la Ucraina a teritoriilor care ne-au fost furate în iunie 1940 şi în 1944. Se încerca să se profite de slăbiciunile mari ale ţării de după 1989 şi de prezenţa în fruntea României a cunoscutului agent sovietic Ion Iliescu. În primăvara lui 1991 Iliescu a semnat Tratatul României cu URSS, dar, ulterior, în iunie 1991, în ultima ședință parlamentară dinaintea vacanței, maşina de vot a FSN din Parlamentul României a primit ordin să nu semneze tratatul și el nu a devenit niciodată lege. A urmat prăbușirea lui Gorbaciov, în august 1991, apoi dezmembrarea URSS, pentru moment recunoașterea de către România a stăpânirii teritoriilor românești de către Ucraina nu s-a mai pus.
Ceea ce nu a putut realiza Ucraina încă sovietică în 1991, a realizat în anul 1997 cu ajutorul N.A.T.O., care a solicitat imperios României să semneze tratatul, amăgind-o că numai aşa are şanse să intre în alianţă la summit-ul de la Madrid, din iulie 1997. Tratatul cu Ucraina s-a semnat (cu mâinile lui Emil Constantinescu şi Adrian Severin) după care N.A.T.O. ne-a închis uşa, din mai multe motive asupra cărora nu zăbovim în aceste rânduri. A fost pentru prima oară în istoria României când conducătorii (halal!) ţării au acceptat să recunoască faptul că teritorii româneşti aparţin de drept Ucrainei. După părerea mea a fost cea mai gravă abandonare a intereselor naţionale româneşti din istoria ţării, care compromite irevocabil guvernarea constantinesciană şi însăşi regimul politic românesc post-decembrist. Una este să ţi se fure teritorii pentru o sută sau două de ani, sau oricâţi şi alta este să semneze şeful statului că aceste teritorii nu aparţin ţării. Din păcate, societatea civilă, intelectualii, Academia, universităţile etc., opinia publică în întregul ei, nu au avut nici o reacţie. „Mămăliga românească” a tăcut. „Mămăliga românească” se revoltă numai dacă este stimulată din afară, după modelul de la Timişoara şi Bucureşti, din decembrie 1989.
[1] Catherine Durandin, Moartea Ceaușeștilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, București, 2011, p. 91.
[2] Emilian M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea. 1944-1994, Bucureşti, Societatea Ştiinţă & Tehnică S.A., 1995, Cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, p. 155-156. Vezi şi „Plai românesc”, Gazeta Societăţii pentru cultura românească „Mihai Eminescu”, din regiunea Cernăuţi, nr. 1-2 (61-62), 1994, p. 11.
[3] Alexandru-Radu Timofte, Lungul drum al serviciilor secrete către democraţie, Bucureşti, Editura A.N.I., 2004, p. 108-109.
***
Puteți urmări și înregistrarea video a emisiunii:
(VA URMA)