de dr. Nicolae Dolghin
Lumea post-bipolară nu încetează să ne surprindă, nu doar prin dinamica evenimentelor. Pe rând, devin fiabile reprezentările despre momente și fapte ce păreau demonstrate și introduse pentru totdeauna în formule sacre. Memoria istoriei este inepuizabilă, multe socluri nu mai sunt intangibile, multe tabu-uri vor fi răvășite. Noi documente? Noi descoperiri? Evenimente ignorate? Probabil câte ceva din toate acestea. Dar mai curând este geopolitică, cu tot dinamismul, avatarurile și opțiunile ei. Nu este oare istoria cea care, prin instrumente proprii clasicizează evenimente ce au reprezentat, atunci când s-au petrecut, una dintre opțiunile geopoliticii? Nu sunt istoricii cei care interpretează determinările geopolitice ale evenimentelor doar atât cât le folosește?
Imaginea Rusiei ca inamic a fost o constantă a politicii românești din ultimul secol. Chiar dacă nu rectilinie. În acest scop s-au folosit motive sensibile pentru opinia publică, în funcție de geopolitica vremii. Chiar și conflictualitatea ruso-otomană a fost interpretată pentru a dezvolta imaginea, deși războaiele ruso-otomane au constituit una dintre premisele care au contribuit la formarea statalității românești moderne. Declararea și cucerirea independenței României, moment de vârf în relațiile româno-ruse, au fost și ele folosite informațional. Simbolică este soarta cetății Plevna. În interpretarea românescă, cel puțin în cea comună, capitularea cetății a fost decisivă într-un război desfășurat pe două continente și sub supravegherea marilor puteri europene. Rușii au dedicat capitulării un monument la Moscova, care încă mai există, ca simbol al unei iluzorii unități ortodoxe. În realitate, căderea cetății asediate a fost ordonată de comandantul ei, după ce s-a lămurit că întăririle pe care le aștepta fuseseră oprite în trecătorile din Balcani.
Forțând puțin lucrurile, adevăratul învingător a fost Germania, aflată tot secolul în spatele Porții Otomane, iar la Berlin, în 1878, și-a tras partea leului fără să participe la lupte, exemplu de Realpolitik. Regele României a înțeles și după câțiva ani a încheiat tratatul cu Imperiul Habsburgic, demers intermediar către puternica Germanie.
Alt exemplu: intervenția României în Războiul Balcanic din 1913 s-a desfășurat fără complicații după ce ministrul rus de externe, Serghei D. Sazonov, a transmis României că Rusia țaristă își va retrage sprijinul pentru Bulgaria dacă aceasta își va ataca aliații din Primul Război Balcanic. Bulgaria a făcut-o și a distrus alianța slavă pe care o dorea Rusia în Balcani. România a intervenit sigură că nu va avea surprize la granița sa estică și a realizat un important obiectiv, nu atât teritorial, cât geopolitic: a împiedicat constituirea unui stat hegemon în Balcani, situație care se menține până astăzi. Au urmat vizita țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale la Constanța – nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat dacă reușeau proiectele matrimoniale – și călătoria prim-ministrului Ion I. C. Brătianu cu mașina, împreună cu ministrul de externe rus, dincolo de Predeal, ceea ce a stârnit indignarea habsburgică. Probabil că atunci a afirmat prim-ministrul că el este filo-rus de când a intrat în politică.
În epocă pericolul rusesc era prezentat sub forma amenințării slave, marea care înconjura insula latină. Făcând o paralelă cu realități aflate la mii de kilometri, și Mexicul își are propriile-i peripeții influențate de vecinătatea cu Statele Unite, dar acest lucru nu l-a împiedicat să obțină multe avantaje din relațiile cu marele vecin nordic.
Sinusoida ascendentă în construcția amenințării ruse a început după Primul Război Mondial, deși este în contradicție cu logica politică. În vara anului 1917 ofensiva germano-austro-ungară din Moldova nu și-a atins scopurile. Când în luna septembrie Kaiserul Wilhelm al II-lea a vizitat locurile bătăliilor i s-a raportat că ofensiva a fost oprită de puternica rezistență a inamicului. După Mărășești frontul s-a stabilizat. Generalul Gheorghe A. Dabija, în lucrarea Armata Română în războiul mondial (1916-1918), ne spune că în dispozitivul militar constituit pentru apărarea României – de la Vatra Dornei la Gurile Dunării – au rămas mari unități române și ruse. Incluzând rezervele, au fost 15,5 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie și 4 brigăzi de cavalerie ale armatei României și 59 divizii de infanterie și 8 divizii de cavalerie ale armatei ruse. Dar mult mai grav era faptul că întregul lanț a ceea ce astăzi numim sistem logistic și de generare a forței se redusese la resursele Moldovei și nu se știa pentru cât timp. Cu toate acestea, Moldova avea să fie nucleul de unde a început România Mare.
Armata 2 română, având în compunere și 3 divizii de infanterie ruse, ocupa o fâșie între Valea Uzului și Irești (65 km), Armata 1 română între Irești și Torcești (56 km). În rest, dispozitivul de apărare era ocupat de patru armate ruse, care le încadrau pe cele române. Probabil că trupele ruse erau sătule de cei patru ani de război, demoralizate, zdruncinate de propaganda bolșevicilor, cu soldați dornici să se întoarcă acasă și care, spre deosebire de soldatul român, înțelegeau tot mai greu pentru ce luptă. Înaltele considerente despre o alianță aparțin politicului și comandamentelor superioare, nu soldatului. Sunt istorici ruși care spun că Frontul Românesc a fost, totuși, cuprins mai puțin de anarhia de prin alte părți datorită distanței mari de epicentrul evenimentelor destabilizatoare. Probabil că dezastruoasa campanie din 1916 a Armatei României a influențat relațiile de comandament româno-ruse și atitudinea aliatului. Dar a fost un aliat care a rămas, totuși, în dispozitiv după semnarea armistițiului. Oficialii români l-au semnat la 26 noiembrie 1917, ora 23.30. Armistițiul a însemnat înghețarea trupelor în pozițiile în care se aflau când armele au tăcut. Au rămas și trupele ruse pe poziții în timpul negocierilor româno-germane și ruso-germane, până la capitularea de la Brest-Litovsk, din 21 februarie 1918 (pentru ambele momente am folosit calendarul întrebuințat atunci).
Generalul Gheorghe A. Dabija a fost comandant de brigadă pe timpul evenimentelor din vara anului 1917. În 1936, când i-a apărut lucrarea, el nu a avut cum să nu fie influențat de atmosfera creată de participanții români la culisele tratativelor de pace de la Paris, în jurul singurului aliat pe care l-a avut România în Est și cu ajutorul căruia și-a atins până la urmă obiectivele. El a repetat șabloane, așa cum s-a întrecut să o facă toată propaganda postbelică. Dar poate că tocmai de aceea ultimele pagini ale cărții, o lucrare de artă militară, devin o înșiruire de evenimente politico-militare. El altceva trăise pe front.
Până la capitularea Germaniei și până la finalizarea proceselor ce duceau spre Marea Unire, Regele României, Ferdinand I, a emis, la 1 ianuarie 1918, Înaltul Ordin de Zi în care evocă glorioasele fapte ale ostașilor români în anul precedent. Nici măcar nu a amintit despre ostașii aliați ruși cărora le fusese comandant, care stabilizaseră frontul după dezastrul primelor luni de război, care se jertfiseră pentru apărarea României și care încă mai contribuiau la ținerea vrăjmașului departe de Iași, de unde suveranul emisese ordinul.
Doar în acest fel au fost posibile generarea miturilor mobilizatoare și reluarea procesului de dezvoltare a imaginii de inamic pentru fostul aliat, fără obstacole oficiale și fără jenante inhibiții de natură morală. De altfel, jertfele aduse de Rusia în Primul Război Mondial s-au uitat rapid și la Moscova, unde conducerea bolșevică avea alte probleme, iar ceva mai târziu și-a creat propria mitologie, cea a Războiului Civil, cu eroii ei, în care cei căzuți în confruntarea imperialiștilor nu aveau loc. La Paris, pe timpul tratativelor de pace, delegația română și-a acuzat aliatul de mai ieri de toate păcatele posibile. Ea nu făcea altceva decât să ofere învingătorilor ceea ce ei își doreau să asculte. Dar de teama noii ideologii, învingătorii le-au oferit bolșevicilor exact motivele propagandistice de care ei aveau nevoie pentru ceea ce urma să se întâmple.
În ceea ce privește România, logica ne spune că, după finalizarea negocierilor de pace, ar fi trebuit să facă tot ce depindea de ea, printr-o politică pragmatică, pentru a-și consolida noile granițe, dar politicienii au continuat calea inițiată la Paris și dorită de marii învingători. Nicolae Titulescu a încercat un tratat de neagresiune, dar pentru asta a murit în exil. În exercițiul politic, în propagandă și în percepția publică, vecinul nostru estic a continuat să rămână inamicul. El trebuia să coaguleze unitatea. Culme a pragmatismului, doar la câțiva ani după Paris, nobila elită politică a Europei a găsit căi pentru a obține avantaje din relațiile cu primul stat al muncitorilor și țăranilor din lume.
Formulele negociate pentru sfârșitul Primului Război Mondial au modificat geografia politică a Europei ca niciodată și, tot ca niciodată, au generat o atmosferă de revanșă și neîncredere între actorii politici ai noii lumi. Chiar și printre învingători au existat nemulțumiri. Umilirea Germaniei, soarta ce se pregătea Turciei, excluderea Rusiei din negocierile de pace și ignorarea realității că ea ținuse frontul estic din 1914 (România i s-a alăturat în august 1916) au determinat în bună măsură apropieri geopolitice puțin așteptate între cele trei importante state europene perdante, foste inamice.
Arhitectura mediului de securitate europeană a devenit tot mai vulnerabilă, în special după ce artizani importanți ai soluțiilor de pace – SUA și Marea Britanie – s-au arătat destul de repede aproape indiferenți la ceea ce se întâmpla pe continent. Europa s-a polarizat rapid în jurul unor ideologii cu profunde motivații geopolitice după cumplitul război ce zdruncinase conștiințele. Dispariția Cehoslovaciei – victorie simbolică în negocierile de la Paris – a însemnat eșecul definitiv al sistemului de securitate instituit de învingători. Hitler a obținut un important succes și a pus mâna pe una dintre cele mai performante industrii de armament ale continentului, fără să tragă un foc de armă, sub privirea complice a principalelor puteri continentale. După acest episod statele europene au înțeles că sunt cam singure în noua lume și trebuie să caute soluții în funcție de noua stea a geopoliticii, care abia după câțiva ani avea să devină marele criminal de război. În episoadele ce au urmat, armata germană nu a fost întâmpinată peste tot cu arme, ba prin multe locuri a fost primită cu flori, dar istoricii preferă să treacă în subsolurile tomurilor astfel de momente.
Nici țara noastră nu a făcut excepție. După eșecul Ligii Națiunilor în instituirea unei securități colective a continentului și după perioada Titulescu, a urmat tratatul economic româno-german semnat la 23 martie 1939. Practic, România și-a pus cerealele și petrolul la dispoziția eforturilor de război ale lui Hitler. Documentul nu avea cum să nu fie interpretat geopolitic. Prin tratat, țării noastre trebuia să i se furnizeze arme pe care, printre altele, nu le-a primit niciodată în cantitățile solicitate și pe care, desigur, urma să le folosească împotriva inamicului construit consecvent ca imagine.
Pactul Molotov-Ribbentrop, documentul care a reactivat surprinzător fostul nostru aliat, reflectă cu exactitate preocupările statelor europene pentru propria lor securitate. Germania încheiase acorduri asemănătoare și cu alte state, au profitat și alții, iar Hitler era un conducător frecventat de mulți politicieni, oameni de afaceri și de finanțe, doar că el era cel curtat și nu invers. La Moscova s-au purtat nu numai negocieri sovieto-germane, ci și anglo-franco-sovietice. Dar se pare că urgența a fost diferită. Pentru negocieri și semnare, von Ribbentrop a mers cu avionul la Moscova, delegația anglo-franceză cu o navă de război și opriri în principalele porturi baltice, iar Stalin a tras concluziile. Astfel, prin eforturi comune, Europa a început să intre în faza ciudată a istoriei ei. Recentele tulburări în memoria celui de-Al Doilea Război Mondial ne demonstrează că există multe pete albe, bine ascunse în arhive. Până acum ne-am obișnuit cu tratarea războiului drept o uriașă afacere comună la care fiecare își adăuga ingredientele. Până se vor afla mai multe (marele public nu va ști totul niciodată), urmează etapa în care războiul este afacerea fiecăruia, completată cu ceva condimente comune, în funcție de gusturile de astăzi. De altfel, istoricul britanic Arnold J. Toynbee este cel care spune în introducerea la lucrarea sa Studiu asupra istoriei, că „Istoricii, îndeobște, contribuie mai degrabă la exemplificarea decât la îndreptarea ideilor curente ale colectivităților în sânul cărora ei viețuiesc și-și desfășoară activitatea”. În același timp, se pare că păstrătorii de arhive ale războiului mai au încă surprize, probabil.
În ajunul campaniei din Est, România a suferit dramatice pierderi teritoriale în favoarea Ungariei, Bulgariei și Uniunii Sovietice, urmare a unor negocieri patronate de marile puteri și a unui ultimatum. Nu a opus nicio rezistență, nici măcar formală, a acceptat și respectat condițiile impuse. Tragicele evenimente geopolitice au zguduit profund societatea și politica românească și au multiplicat imaginea de inamic a vecinului estic. Ion Antonescu a adăugat oficial antibolșevismul la construcția imaginii inamicului și a mascat realitatea că s-a angajat într-o confruntare interstatală ale cărei obiective depășeau cu mult imperativul reîntregirii. Hitler a participat din plin la tragicele momente trăite de statul român și le-a folosit abil pentru a-și aduce trupele în România în octombrie 1940. Teritoriul ei a devenit, astfel, bază de plecare pentru ofensiva aflată în pregătire. A crea amenințarea pentru a-ți oferi apoi serviciile este practica dintotdeauna a geopoliticii, o trăim și astăzi din plin, drapată cu formule actuale, dar pe o spirală superioară a armelor și la nivel planetar.
În atmosfera lozincilor despre neam și țară, nu s-a observat că generalul Ion Antonescu a pornit la luptă, alături de Germania nazistă, împotriva celui mai puternic dintre beneficiarii teritoriilor pierdute, că ceilalți doi erau adversari pe măsură, chiar și luați împreună, iar Hitler nu-și putea permite disfuncționalități în accesul la petrolul românesc. Posibilele recompense aveau în vedere teritorii recent pierdute de România cu contribuția marelui aliat, dar pentru care acum ea trebuia să lupte. Acesta a fost tragismul situației trăite de toți românii. Tentația de a fi în preajma stăpânului vremelnic al unei bune părți din Europa s-a dovedit decisivă.
De asemenea, marea strategie arăta că Ion Antonescu, dincolo de sinceritatea sau profunzimea sentimentelor sale patriotice, și-a angajat țara într-un război pe care Germania avea să-l desfășoare pe două fronturi. România însăși trecuse prin această experiență nefericită nu demult, în campania din 1916. Marea Britanie i s-a opus continuu lui Hitler din septembrie 1939, iar Statele Unite au sprijinit-o. Generalul Ion Antonescu fusese atașat militar la Londra și ar fi trebuit să cunoască profunzimea afinităților lumii anglofone din propriile-i observații, nu din rapoartele pe care le primea, de asemenea, ar fi trebuit să știe că Statele Unite, chiar dacă nu ardeau de nerăbdare să intre în război, dispuneau de un imens potențial, aflat în afara oricăror distrugeri și pe care, mai devreme ori mai târziu, aveau să-l folosească în confruntarea pregătită de geopolitica globală. Mai spunea marea strategie că democrațiile occidentale ar fi făcut orice ca naziștii să nu obțină controlul asupra imenselor resurse ale teritoriilor cucerite în Est și că inamicul pe care și-l alesese conducătorul român avea și el un nelimitat potențial de război, chiar dacă nu apucase să-l transforme în resurse. Dar și viitorul mareșal era prizonierul imaginii create. S-a dovedit destul de repede că nu gerul năprasnic a învins armatele lui Hitler și ale aliaților săi, ci modul în care Führer-ul a planificat războiul.
După război, imaginea Rusiei ca inamic a trecut printr-o perioadă complexă. Pe fondul trăirilor eclectice provocate de memoria celor trei ani de confruntare militară înverșunată, de ocupație, cu toate consecințele ei, și de aplicare a hotărârilor puterilor învingătoare, în societatea românească s-au inițiat intense procese de modelare ideologică, politică și economică, după canoanele puterii învingătoare responsabile de zonă, dar și sub impactul unor uitate chemări la egalitate socială. Mulți aveau să adere la noile idei, dezamăgirile au urmat ceva mai târziu.
Procesul se desfășura într-o societate profund zdruncinată, care trăise realitatea războiului cu totul altfel decât s-a simțit ea în saloanele bucureștene și la Athénée Palace. Ea fusese îndoctrinată ani de zile cu lozinci despre un inamic cu care acum trebuia să co-existe, iar Armata României să coopereze. La început, totul s-a petrecut sub lozinca prieteniei veșnice apoi, pe măsură ce Războiul Rece a intrat în faza sa pozițională (cum a fost, de altfel, tot timpul în Europa), de coexistență a celor două sisteme, lucrurile au început să se nuanțeze, iar sateliții Moscovei să caute oportunități geopolitice.
România comunistă nu a făcut excepție și s-a înscris în jocul dezechilibrelor dintre Est și Vest, sperând să obțină avantaje de pe urma temerilor occidentale față de marele ei aliat comunist ale cărui trupe se aflau în centrul continentului. De la început s-a folosit motivul întăririi independenței și suveranității naționale în cadrul unui bloc ce părea monolitic și încă mai promova internaționalismul. Inițial, s-au obținut succese, Vestul a susținut-o, sperând că va merge mai departe, economia românească a obținut ajutoare financiare și tehnologii. Momentul Praga 1968 a clarificat însă lucrurile și pentru politica românească, și pentru Occident.
Cehoslovacia avea graniță comună cu NATO, dar și trupe sovietice pe teritoriul ei, conform tratatelor. Occidentul nu a reacționat decât propagandistic, alte măsuri au fost luate temporar, aranjamentele post-belice nu fuseseră încălcate. România nu mai avea trupe străine pe teritoriul ei, dar avea o lungă graniță comună cu URSS și se lămurise până unde va merge Occidentul în confruntarea cu sovieticii. Pe fondul propagandistic al intervenției din Cehoslovacia, în țara noastră a început procesul constant de instaurare a dictaturii familiei Ceaușescu. Democrațiile occidentale au devenit treptat indiferente, apoi ostile regimului Ceaușescu. Imaginea de inamic pentru aliatul estic, cel care îi adusese pe comuniștii români la putere, a fost folosită din plin, pentru șantaj în interior și sperând că va convinge Vestul că politica autoritară este singura modalitate de a ține amenințarea departe de el.
Pe acest fond, regimul Ceaușescu a devenit un amestec de ideologie, naționalism cu nuanțe de șovinism, unicitate și excepționalism care nu mai avea nimic comun cu ideile generoase ale naționalismului secolului al XIX-lea. Se dezvoltase o întreagă artă pentru a forma percepția că tot ceea ce este legat de marele vecin era suspect, deși, după cum s-a scris ulterior, regimul depindea economic de el în bună măsură. În logica vremii, orice insinuare era binevenită pentru propagandă când era vorba despre marele aliat. Devenise un sport național vânarea agenților sovietici printre cetățenii români și întocmirea de dosare de către instituțiile interesate să le crească rolul și convinse că reprezentau etalonul patriotismului. De atunci a rămas practica dosarelor în realitatea românească.
Patriotismul era direct proporțional cu intensitatea discursului anti-aliat și acesta căpăta subtilități ușor descifrabile. Orice afirmație de disidență a conducerii statului era transmisă apoi, ierarhic, ca o demonstrație de evidentă mândrie națională. Au existat și atitudini critice interne la adresa regimului, dar propaganda susținea imediat că sunt amenințări pentru independența, suveranitatea și, mai ales, integritatea țării și că în spatele lor se află Moscova. Pe timpul bipolarității, în Europa nu a existat niciun caz de încălcare a integrității vreunei țări, pentru că așa se stabilise în documentele de la Potsdam. Postul de radio Europa Liberă era bruiat doar când dezvăluia direct și virulent abuzurile interne, atunci când se referea la relațiile cu superputerea geopolitică emitea liber.
După 1985, odată cu perestroika și glasnosti, Occidentul și-a găsit partenerul la Moscova, nu a mai dialogat cu Bucureștiul, devenit periferie și pentru Vest și pentru Est. Oricum la București se considera că la noi reformele fuseseră operate demult. Amenințarea rusească devenise doar suport pentru menținerea la putere a unei elite politice tot mai izolate. Ca vector geopolitic ea a devenit inutilă, chiar împiedica noul dialog politic. Când, la ultimul congres al partidului, Nicolae Ceaușescu a făcut apel la organizarea unei întruniri mondiale a partidelor comuniste și muncitorești, adică un fel de întoarcere la originile internaționaliste, a recunoscut, practic, eșecul regimului său, dar nu l-a mai auzit nimeni. Uitase de intervenția frățească din august 1968, momentul pe care își construise propria carieră.
După evenimentele din decembrie 1989, șantierul de construcție a imaginii de inamic pentru noua realitate geopolitică din Est a fost conservat pentru vreo doi ani, apoi a fost redeschis. Perenitatea motivelor folosite ne sugerează că pe șantier lucrau aceiași oameni și nu avea importanță acuratețea geopolitică a temelor în noile evoluții, ci doar generarea percepției. Apoi imaginea a început să fie modelată de procesul de aderare la NATO. Este suficient să se facă o analiză a tuturor strategiilor de securitate națională, în succesiunea lor, adoptate de statul român. Rusia este în aceste documente un pericol tot mai distinct evidențiat. Ea condiționează, de la un cincinal la altul, conținutul strategiilor. Pentru NATO, Rusia a rămas același actor țintă care a fost URSS cândva, iar elita politică românească a știut în ce afacere intră.
Până nu demult oficializarea statutului Rusiei ca inamic al Occidentului părea inevitabilă, ar fi fost și o confirmare a demersurilor politicii românești de peste un secol. Numai că, așa cum s-a mai întâmplat, geopolitica are evoluții surprinzătoare, tulbură apele adânci ale lumii, scoate la suprafață realități mult mai importante pentru om și civilizația creată de el, dar și pentru state. Șocurile transmit că geopolitica trebuie regândită. Multe dintre problemele actuale nu mai pot fi rezolvate fără Rusia, iar perpetuarea imaginii de inamic este în avantajul ei și ea chiar folosește această imagine. Este greu de crezut că Occidentul, în ansamblul său, va declara oficial, în strategia comună, Rusia drept inamic. Ar însemna să o elibereze de multe responsabilități. Dacă o va face, geopolitica intră în faza de autodistrugere a unui ciclu al evoluției sale.
Deocamdată, pentru oficialii noștri, Rusia a rămas sistemul de referință – pe zi ce trece se dovedește a fi singurul – care le permite să afirme cu emfază, în declarații publice, că România este stat suveran și independent, deci nu trebuie să aibă vreun dialog politic cu ea. Este unul dintre cazurile de absurd politic pe timp de pace, practicat pentru finalități neclare.
Greu de spus cât de utile i-au fost României invocarea amenințării rusești și imaginea Rusiei ca adversar. Pe plan intern ele au folosit în instalarea, mai devreme ori mai târziu, a unor regimuri dictatoriale din care urma să apară Salvatorul. Geopolitic, a creat percepția că România mereu și-a greșit alianța, cu excepția celei curente, desigur.
De la România Mare până astăzi s-a alimentat ideea că sfidarea vecinul estic este cea mai bună soluție și motiv de mândrie națională. Interesant, în toată această perioadă, marea politică românească nu a încercat, decât pentru scurte perioade, și alte formule în a-și promova interesele naționale în raport cu vecinul estic. Între comportamentul geopolitic polonez, cu iluziile de odinioară de măreție ce trebuie răzbunată, și cel realist finlandez, politicul din România l-a urmat pe primul. Finlanda a avut problemele ei teritoriale, politice și ideologice cu vecinul, dar a ales cooperarea, iar acesta n-a obligat-o să-i adopte modelul. A făcut parte din imperiu, a avut un război cu uriașul său vecin, l-a dus singură, a fost aliată cu Hitler, dar nu a depășit granițele teritoriilor pe care le-a considerat ale sale. În vremuri de pace a colaborat politic și economic cu vecinul său, iar avantajele au atenuat multe resentimente istorice. Astăzi, Finlanda este statul cu cel mai ridicat nivel al calității vieții din Europa, iar poziția ei geopolitică este respectată. De peste un secol, România – care și-a consumat resursele pe dezvoltarea percepției amenințării rusești, concretizată, pe rând, în fortificații absolut inutile, pe himerele propagandistice ale războiului popular, cu infrastructura sa pe orizontală și pe verticală, iar acum pe formidabilul zid 2% din PIB – se află cam tot pe ultimele locuri ale dezvoltării.
După 1989, pentru a se asigura continuarea tradiției în cultivarea amenințării din Est, în industria și economia românească a fost distrus tot ceea ce ar fi putut permite eventuale relații profitabile în condițiile noilor libertăți în fostul spațiu economic, cândva accesibil. Astfel, România și-a pierdut avantajul geopolitic real de legătură între Est și Vest, pe care s-ar fi putut construi un mediu real de securitate. Vestul își proiectează direct aceste legături, iar România a devenit centură de siguranță, un spațiu second-hand, căruia i se cultivă iluziile că aparține lumii bune, sigure, numai pentru a se masca realitatea că se află în linia întâi a jocurilor pe care Occidentul le practică cu Moscova. Ea și-a pierdut șansa de a se afla departe de aliniamentele confruntării ce i-a oferit o anumită libertate de mișcare.
Relațiile politice româno-ruse de astăzi par caracteristice unei situații de pre-război. Paradoxal, după aderarea României la structurile europene și euroatlantice, ceea ce ar fi trebuit să-i întărească poziția, între cei doi actori nu există dialog, iar relațiile comerciale sunt susținute de francezii de la Dacia. Imaginea de inamic se construiește urmând canoanele unora dintre noii aliați și parteneri, iar fiecare politician de la noi este convins că-și consolidează pozițiile punând cărămizi personalizate la vechea construcție. Este plin de semnificații cazul omului politic Mircea Geoană. În cursa prezidențială a fost acuzat că ar cam avea legături cu Moscova. Câțiva ani mai târziu a fost numit într-o funcție politică înaltă la NATO. Insinuările au fost operate de câștigător, personaj veșnic, despre care rețelele de socializare dezvăluiau, cu date și fapte, legăturile sale din tinerețe cu serviciile speciale sovietice. Primul transmite mesaje antirusești, al doilea devine unicul expert în realități românești.
Spre deosebire de alte momente asemănătoare, România de astăzi nu are un motiv al său de confruntare cu Rusia, ci doar temele vehiculate în documentele alianței din care face parte, motivate cu noutățile de pe Frontul de Est. Așa cum Occidentul a ignorat legătura directă dintre dispariția Cehoslovaciei în 1938 și intrarea continentului în cursa fără întoarcere spre război, tot așa și NATO de astăzi, simbol al Occidentului, nu-și asumă nicio responsabilitate în adâncirea crizei estice și de la Marea Neagră, iar opinia publică românească se face că nu observă că la câteva zeci de kilometri de litoralul românesc avioane de vânătoare ale armatei noastre interceptează avioane rusești, în timp ce interceptoarele rusești fac același lucru, dar cu avioane americane.
Lumea se transformă, dincolo de modelele dominante, ca urmare, evoluțiile geopolitice sunt complexe și prima care ne-o spune este chiar NATO. Occidentul intră pe spirala ascendentă a confruntării cu China și nu se știe unde se va opri, efectele sociale și economice ale pandemiei intensifică competiția pentru resurse și piețe, tot mai multe state au opțiuni de securitate individuale. Rusofobiei i se va alătura, probabil, chinofobia. SUA cheamă la constituirea unei alianțe antichineze, altceva decât NATO, dar dornici nu se prea găsesc și nu este clar ce se va întâmpla cu alianța însăși. Interesele membrilor NATO, coagulate în jurul unor valori ce-i conving doar pe liderii politici ce și-au construit cariera pe ele, se individualizează cu multe vocalize, nesusținute de potențiale corespunzătoare.
Încet-încet, NATO se apropie de un moment decisiv în evoluția oricărei alianțe: fie va iniția procese profunde de regândire a politicilor și strategiilor de asigurare a securității, fie se va operaționaliza pentru a nu fi prea târziu, adică va intra în luptă pentru a dezlega nodul gordian. Aici lucrurile se complică, o știu și competitorii. Candidații la aderare au oferit succesiv potențiale avantaje geostrategice pentru confruntarea cu Rusia, nu cu China. Se prefigurează o capcană continentală exact în momentul în care dominante devin condiționările specifice luptei armate. În acest timp Europa continuă să rămână în situația pe care a mai trăit-o pe timpul lui Napoleon I, când cine nu era cu el era împotriva lui.
Statele Unite își retrag peste 12.000 de militari din Germania, aproximativ o divizie. Propaganda spune că este o pedeapsă pentru că statul german nu s-a alăturat prompt formidabilului zid 2% din PIB și pentru că plătește miliarde Rusiei pentru hidrocarburile pe care ar trebui să le cumpere din SUA. Declarația pare cinică, dar are meritul să devoaleze adevărata natură a realităților transatlantice. Propaganda afirmă că statul german va deveni vulnerabil, dar glumește, Germania este Germania.
Retragerea reprezintă mai curând diminuarea unor efective străine din teritoriul unde cu decenii în urmă își începuseră cariera ca trupe de ocupație. Este un gest previzibil după ce Germania a contribuit din plin la mutarea aliniamentului consacrat al bipolarității sute de kilometri spre est și a conflictualității în Balcani. Gestul pare, mai curând, a fi inspirat de vechea Europă, ca răspuns la dinamica priorităților SUA. De asemenea, unele evoluții din spațiul euroatlantic și proximități evidențiază că și alte state își coagulează politici proprii, puțin interesate de concordia colectivă. Mulți dintre militarii retrași își vor schimba garnizoanele europene spre Frontul de Est, vor exista acuzații că nu se respectă Acordul NATO – Rusia, se vor avansa justificări ca întotdeauna, se vor etala mușchi, vor urma alte redislocări de trupe. Reînvie dinamica preliminariilor celui de-Al Doilea Război Mondial pe fondul aceleiași rusofobii, în același spațiu, cu actori noi, dar România nu lipsește.
O parte dintre militarii americani vor ajunge și la noi, nu trebuie să avem vreo îndoială, va exista chiar o concurență printre actorii din zonă, va fi încă un prilej de mândrie națională și ni se va spune că putem dormi ceva mai liniștiți. Așa cum s-a exprimat președintele nostru, vor fi bineveniți. Nu sunt Planul Marshall, nu sunt investitori, nici turiști ori specialiști în diferite domenii ale dezvoltării, ci profesioniști în violența armată, instruiți să execute ordinele. Oamenii politici vor fi fericiți, se vor simți în siguranță – și dacă sunt ei înseamnă că sunt toți românii –, își vor asuma merite pentru măiestria lor în politica internațională, publicul va mai primi o doză de droguri, va fi, de asemenea, încă un prilej de umilire a militarului român.
Festivitățile vor trece și vom rămâne cu simbolul, care nu înseamnă mare lucru. Militarii americani nu vor schimba rapoarte de forțe, nu vor întări securitatea, nici măcar rol de descurajare nu vor avea, decât dacă, Doamne ferește, vor fi înarmați cu arme nucleare strategice.
Calcule operaționale simple spun destul de precis și cam cât timp vor rezista ei într-un conflict real, când aducerea completărilor va fi o mare problemă, iar cererile vor curge de la Marea Barenț la Mediterană. Militarii americani vor accentua doar ostilitatea în zona Frontului de Est, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată. Episodul Crimeea a fost determinat tocmai pentru că apăruse perspectiva reală a instalării unor efective americane în peninsulă.
Din practica planificării operațiilor se știe cu siguranță că, undeva, în vecinătatea rusă, vor fi instalate mijloace specifice războiului de la distanță, dacă nu cumva ele există deja, pentru lovirea noilor obiective. Armata României nu are cu ce să le combată, iar armele Alianței sunt prea departe. Militarii din jurul său l-au consiliat, probabil cu onoare și patria în suflet, pe președintele nostru că este bine să vină cât mai mulți soldați americani, să facă ei ce ar trebui să facem noi. Este capcana în care s-a aflat președintele Franței acum peste un secol și care l-a determinat să exclame că războiul este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsat pe mâna generalilor. Dar profesorul de fizică Klaus Iohannis ar trebui să știe că legea acțiunii și reacțiunii din mecanică se aplică demult în strategiile militare, iar corpul asupra căruia vor acționa forțele contrarii este teritoriul României, cu tot ceea ce reprezintă el.
Poate că ar trebui amintit acel episod petrecut în Ucraina, la începutul anului 2014, și prezentat ulterior de propaganda occidentală drept confirmare a legitimității eforturilor ei de generare a imaginii Rusiei ca inamic, partenerul cu care Alianța Nord-Atlantică încă mai avea teme comune de rezolvat. Președintele ales al Ucrainei ceruse o pauză pentru a studia semnarea documentelor Parteneriatului Estic, documente care i se prezentaseră, dar nu le văzuse înainte, afirmă el ceva mai târziu. Desigur era considerat rusofil, ca și alți tovarăși de drum care au schimbat la timp ambarcațiunea, dar cu acest mesaj electoral câștigase alegerile. După presiuni insistente și de durată, și după amenințări directe, președintele a făcut ceea ce încercase să amâne, adică a semnat, apoi în aceeași noapte a început să fie vânat. De a doua zi întreaga construcție politică, legitimată prin alegeri pe care nimeni nu le-a contestat, a început să fie distrusă în atmosfera unei democrații de război, inclusiv aranjamente internaționale ce garantau securitatea statului ucrainean.
Noua realitate politică a ostilizat Rusia, singurul stat care îi putea asigura cu adevărat securitatea, au urmat referendumul din Crimeea și separatismul în Donbass. Aceste zone nu au făcut parte din ceea ce se numea conflicte înghețate din spațiul ex-sovietic și unde lumea era pregătită să se întâmple ceva. Maidanul a devenit simbolul democrației pure, ateniene, dar a dispărut, liderii lui au primit demnitățile cuvenite, iar cotidianul societății ucrainene în care intră și milioane de etnici ruși nu mai interesează pe nimeni decât în paradigmă conflictuală, toate procesele democratice sunt influențate de luptele civile și zona a devenit Front Estic atrăgând rapid spațiul Mării Negre. Astăzi un scenariu maidano-venezuelean se montează în Belarus, fără distanțare socială și fără măști. Aflăm, cu această ocazie, care este singurul loc din lume fără COVID 19.
Pentru locuitorul normal al României, pe zi ce trece, Rusia devine o mare necunoscută, o pată albă care pe hărțile medievale ale lumii marca locurile unde trăiau leii ce alimentau spaime. Românul normal nu știe mai nimic despre rusul normal, despre Rusia normală. Ca altădată, tot ce vine de acolo e suspect. Geopolitic, situația nu aduce avantaje statului român, eventual viitoare probleme și avantaje individuale pentru grupuri restrânse.
Astăzi imaginea de inamic construită Rusiei în războiul informațional folosește doar pentru a pregăti descălecarea viitorului Salvator al neamului românesc. O demonstrează realitățile tot mai pronunțate. Avem o societate divizată de exercițiul politic, diviziune care nu are nimic comun cu evoluția democrației. La începuturile societății postcomuniste exista o anumită falie, provocată de apariția și dezvoltarea unor ideologii noi pentru mare parte din populație. În timp, ideologia a rămas doar în statutele noilor partide. Dezbaterea publică a diferențelor ideologice, cea care ar fi trebuit să atragă sprijinul electoratului, să ofere trăinicie opțiunilor politice și să stimuleze responsabilități, a fost înlocuită cu tehnologii electorale bazate pe manipulare colectivă, dezorientare și adâncirea clivajelor. Întregul exercițiu democratic evoluează în jurul acestor tehnologii, din care nu lipsește, la momentele potrivite, invocarea pericolului rusesc. Cel maghiar este invocat mai rar.
În trei decenii s-a folosit cam tot ce se putea pentru a inspira nesiguranță: diferențele dintre foști și actuali, ai noștri și ai lor, adevărații patrioți și suspecți, dintre bogați și săraci, instruiți și pseudo-instruiți, bugetari și privați, tineri și bătrâni, pensionari și activi, diasporă și ignorantul rămas acasă, false valori, falși eroi, false situații etc. Mai nou, au apărut motivele provocate de pandemie, epidemii, clanuri, interlopi și ce va mai urma. Clivajele rămân, oricând pot fi adâncite, se transmit de la o generație la alta, iar viitorul Salvator tot pe valul lor se va ridica, pe cal alb, prin mecanisme care au mai funcționat.
Interesantă este și practica exercițiului politic în societatea românească, unde toate instituțiile democrației par să funcționze. Parlamentul este cea mai diabolizată instituție, uneori este prezentată chiar ca fiind antidemocratică, antinațională, chiar inutilă. Guvernul, între tentația de a se substitui Parlamentului și funcția sa de executiv, demonstrează că este eficient doar în condiții de coabitare cu președintele în funcție.
Partidele politice se individualizează mai curând prin liderii lor atotputernici, decât prin programe și ideologii, se implică în viața socială depășind cu fiecare ciclu limitele rezonabilului în înlocuirea profesionalismului cu politicianismul. Astfel, ele au contribuit decisiv la formarea percepției publice că politica este cea mai facilă cale spre îmbogățire, iar societatea se perfecționează în găsirea modalităților de a prinde trenul și a rezista în el. Deasupra tuturor se află instituția Președintele României, care, în fiecare ciclu electoral, demonstrează că este inepuizabilă în a-și evidenția locul special în norma separării puterilor în stat, cu Constituția în mână.
Presa, gardianul democrației, s-a îndepărtat de menirea ei clasică, de informare, nu mai este cenzurată politic, cel puțin așa se afirmă public, dar e total condiționată de sursele de finanțare, iar situația pare firească. S-a transformat într-un fel de judecător a tot și a toate. Realităților societății românești le oferă note personaje la fel de dogmatice precum propagandiștii de altădată, incompetente, fixate în tipare din care probabil nu li se permite să iasă ori certate cu legea, nicidecum pentru opțiuni politice. Astfel, mijloacele media au devenit cel mai eficient vector în adâncirea clivajelor. Oare de ce a dispărut din spațiul mediatic românesc presa de partid din primii ani ai democrației, adică cea care susținea ideologii și promova deontologii?
În acest timp, în așteptarea Salvatorului, societatea românească devine tot mai îmbătrânită, sărăcită și cumințită, reactualizând vulnerabilitatea dintotdeauna a democrației – oamenii săraci nu pot fi cu adevărat liberi.