De ce a lansat Federația Rusă în 24 februarie 2022 operațiunea militară în Ucraina? (partea IV)

19:25, 30 mai 2022 | | 217 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Calistrat Atudorei

Să examinăm acum și alte elemente care lămuresc o serie de chestiuni esențiale legate de istoria recentă a Ucrainei și de relația acesteia cu Federația Rusă. De un mare ajutor în acest demers sunt înregistrările video ale unor declarații date de diverși oficiali de rang înalt de la Kiev. Vom vedea, de asemenea, filmări care ilustrează momente de referință din parcursul evenimentelor din ultimii 20-30 de ani ce au avut loc în Ucraina.

Pentru o mai bună viziune de ansamblu vă sugerăm să lecturați și partea I a seriei, partea II, precum și partea III.

Este important să clarificăm mai întâi că Ucraina a devenit pentru prima dată un stat suveran și independent abia în august 1991, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice. Statul Ucraina, ca atare, a fost înființat de Lenin în 1922, ca parte componentă a Uniunii Sovietice. După 1991, ca toate celelalte foste țări socialiste, și în Ucraina a urmat o perioadă de degringoladă social-economică. A fost o perioadă când au profitat numeroși „întreprinzători” care au format noua clasă a oligarhilor. Aceștia s-au îmbogățiți peste noapte în urma „privatizărilor”, sau poate mai exact spus, a jefuirii activelor de stat socialiste.

Un alt element esențial, de asemenea comun tuturor țărilor foste socialiste, este că odată cu intrarea în ordinea socială de tip democratic în Ucraina s-au infiltrat și renumitele ONG-uri de factură progresistă, care promiteau să aducă o viață mai bună cetățenilor. Masiv finanțate de fundații precum cele ale lui George Soros, acestea au deschis larg porțile Ucrainei pentru interesele Occidentului. Țara a fost complet luată sub control de către „elitele” occidentale prin instrumentalizarea a două ample manifestări de stradă: „Revoluția Portocalie” în anul 2004 și „Euro-Maidanul” în 2014.

Consecințele Revoluției Portocalii din 2004

În urma Revoluției Portocalii și a unor alegeri controversate, la președinția Ucrainei a ajuns în anul 2005 candidatul pro-Vest, Viktor Iușcenko. Au fost exercitate presiuni directe din partea unor lideri occidentali (cum ar fi fostul secretar general al NATO, Javier Solana), care s-au deplasat personal la Kiev pentru a-și susține protejatul. Este semnificativ să observăm că până și soția lui Iușcenko (Kateryna Iușcenko) a avut o funcție oficială în Departamentul de Stat al SUA și a lucrat la Casa Albă în timpul administrației Reagan. Iușcenko a rămas la președinție un singur mandat (2005-2010), timp în care tensiunile din Ucraina au crescut vertiginos, iar situația economică a țării a degenerat dramatic. Ultimul decret prezidențial dat de Iușcenko, în 22 ianuarie 2010, a fost acela de a-i acorda post-mortem fostului comandant militar Stepan Bandera titlul de „Erou Național al Ucrainei”.

Chestiunea nu a fost deloc lipsită de însemnătate. Bandera a fost un aprig oponent al URSS, având milioane de susținători în vestul Ucrainei, care și în prezent îl omagiază prin marșuri publice. În același timp, datele istorice arată fără dubiu că Stepan Bandera a fost un colaborator al naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El s-a refugiat în Germania după război și a continuat să instige la revoltă împotriva Rusiei.

Președintele Viktor Ianukovici prefera Rusia

În anul 2010 la președinția Ucrainei a ajuns candidatul cu vederi pro-ruse, Viktor Ianukovici. El a anulat în ianuarie 2011 statutul de „erou” al lui Bandera. De asemenea, a comutat orientarea țării dinspre Occident spre Rusia. Să urmărim o declarație video oferită în anul 2016 de Ianukovici producătorului de film american Oliver Stone. Ianukovici descrie foarte expresiv condițiile din acea perioadă și care au fost rațiunile pentru care a ales să refuze un acord propus de Uniunea Europeană. El spune că Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional (FMI) i-au oferit ca unică posibilitate un program de împrumuturi care însă ar fi mărit substanțial taxele și impozitele cerute cetățenilor, ceea ce ar fi scăzut dramatic nivelul de trai în țară. În același timp, ofertele Federației Ruse erau mult mai avantajoase.

Chiar a doua zi după ce Ianukovici a refuzat colaborarea cu Uniunea Europeană, în 21 noiembrie 2013, în Kiev au început ample proteste. Opoziția, care dorea deschiderea țării către Vest, era condusă de ultra-naționaliștii care îl glorificau pe Bandera, dar și de grupuri de interese ce depășeau cu mult granițele Ucrainei. Așa cum numeroase dovezi o indică, noua revoluție care tocmai izbucnea în Ucraina, Euro-Maidanul, s-a desfășurat după toate șabloanele „revoluțiilor colorate” pe care protestatari de profesie comandați de serviciile secrete occidentale erau obișnuiți să le pună în scenă.

Culisele loviturii de stat din 2014

Vă prezentăm mai jos un alt fragment din filmul ”Ucraina în flăcări”, produs de celebrul regizor american Oliver Stone, în care sunt evidențiate câteva elemente comune ale „revoluțiilor colorate” (înscenate). Acestea au de fapt ca scop răsturnările de regim în țările pe care elitele occidentale vor să le controleze. Între factorii operaționali se numără un puternic sprijin financiar, antrenarea protestatarilor, manipularea opiniei publice prin mass-media și înființarea de ONG-uri ce par să se preocupe de libertate și democrație. Îl putem vedea pe George Soros afirmând că a creat organizații care au militat pentru o „societate deschisă” în Ucraina încă înainte ca aceasta să se desprindă de Uniunea Sovietică, în 1991.

Așa cum am arătat și în articolul precedent, prin utilizarea unor lunetiști, care au ucis atât ofițeri de poliție care urmăreau să liniștească mulțimea, cât și protestatari din ambele tabere (pro și contra acordului cu UE), Euro-Maidanul a explodat într-o revoluție violentă. Timp de aproximativ trei luni (din 20 noiembrie 2013 până în 20 februarie 2014) populația a fost incitată la revoltă de trei televiziuni create la comandă de Vest la începutul protestelor. Spilno TV a fost înființată în 21 noiembrie 2013, Hromadske TV a fost creată pe 22 noiembrie 2013, iar Espreso TV a apărut pe 24 noiembrie 2013. Toate acestea utilizau tehnici mediatice moderne, dinamice, de transmitere a mesajelor și au avut un impact major în modelarea opiniei publice. Mulțimea a fost astfel determinată să îl alunge de la putere pe președintele Ianukovici, despre care se spunea că ar fi „noul Hitler”, un dictator fără suflet și slugă a rușilor.

Implicarea oficialilor americani în lovitura de stat este dovedită de numeroase probe, inclusiv înregistrări telefonice care evidențiază amestecul flagrant în numirea liderilor ucraineni. Cel mai direct implicați au fost exponenții grupului de neoconservatori de la Washington, cum ar fi secretarul de stat american Victoria Nuland, ambasadorul american în Ucraina, Geoffrey Pyatt, sau vicepreședintele (la acea vreme) Statelor Unite, Joe Biden.

Există și alte declarații extrem de relevante ale unor oficiali americani care admit că după anul 2014 CIA s-a implicat (și mai mult decât înainte) în antrenarea forțelor militare comandate de Kiev pentru a face mai eficientă lupta împotriva separatiștilor pro-ruși. Este necesar să știm că CIA era prezentă în Ucraina încă de la începutul Războiului Rece, din 1946. Agenția americană de servicii secrete a colaborat cu batalioanele de ultra-naționaliști, inclusiv cu neo-naziștii din Azov. Foștii ofițeri naziști (cum ar fi Werner von Braun sau generalul Reinhard Gehlen) au fost preluați de SUA. Experiența lor a fost folosită împotriva fostului aliat, care a devenit noul inamic: Uniunea Sovietică. Gehlen avea deja la activ o vastă colaborare cu naziștii ucraineni, obținută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El fusese șeful serviciului militar de informaţii al lui Hitler pe întreg Frontul de Est, iar după război a făcut același lucru, dar în serviciul americanilor. Foarte edificatoare în acest sens sunt detaliile documentate în articolul Naționalismul și fascismul în Ucraina: o privire istorică de ansamblu, scris de germanii Konrad Kreft și Clara Weiss sau informațiile de excepție oferite de istoricul american Douglas Valentine în celebra lucrare a sa The CIA as Organized Crime: How Illegal Operations Corrupt America and the World.

Implicarea mai recentă a Americii – și mai exact a Pentagonului – în antrenarea forțelor armate ale regimului pro-vestic de la Kiev a fost recunoscută chiar și public la începutul lui mai 2022 de însuși purtătorul de cuvânt al Pentagonului, amiralul în retragere John Kirby. Acesta a afirmat că SUA îi antrenează pe ucrainenii anti-ruși de mai bine de opt ani (deci din 2014):

Primele tensiuni majore din Donbass

Revenind la firul evenimentelor ce au urmat după lovitura de stat din noiembrie 2013 – februarie 2014, menționăm că excluderea lui Viktor Ianukovici de la guvernare a sfidat cele mai elementare norme parlamentare și, mai mult, a fost însoțită chiar și de o tentativă de asasinat. Ianukovici a fost nevoit să fugă în Rusia, după care, imediat, guvernarea Ucrainei a urmat directivele de comandă vestice. Primul decret dat chiar a doua zi după plecarea lui Viktor Ianukovici (în 23 februarie 2014) de către președintele interimar Oleksandr Turchynov a fost acela de abrogare a legii Kivalov-Kolesnichenko, cea prin care Ianukovici dăduse în anul 2012 dreptul etnicilor ruși – aflați în mare majoritate în estul Ucrainei – să utilizeze limba rusă ca limbă oficială în zona Donbass. Interzicerea limbii ruse în estul Ucrainei a creat o uriașă nemulțumire în rândul populației rusofone. Ucrainenii pro-Rusia din estul țării au hotărât în aceste condiții să treacă la autonomia teritorială. Populația din Crimeea a decis în martie 2014, cu o majoritate de vot de peste 90%, să intre sub administrația Moscovei. În aprilie regiunile Lugansk și Donețk s-au auto-proclamat republici autonome în intenția de a deveni independente. În data de 11 mai 2014 în cele două republici au fost organizate referendum-uri, în urma cărora populația a votat cu o largă majoritate ruperea de Ucraina. Reacția Kiev-ului a fost însă dură. Președintele interimar, Oleksandr Turchynov, a trimis armata să reprime cu brutalitate protestele ucrainenilor de etnie rusă, considerați „teroriști”. Mai mult, media și factorii politici din Occident au prezentat situația din Crimeea și Donbass ca reprezentând o inadmisibilă imixtiune a Federației Ruse, motiv pentru care au revărsat asupra Rusiei aspre sancțiuni economice.

În aceste condiții în Donbass a persistat din 2014 până în 2022 o dramatică stare de conflict între separatiștii pro-ruși și regimul pro-occidental de la Kiev. În pofida semnării Acordurilor de la Minsk, tensiunile au continuat și au dus la uciderea a peste 14.000 de ucraineni de etnie rusă, între care și foarte mulți copii. Așa cum am prezentat în partea a doua a acestei serii, lansarea îndemnurilor de ucidere a populației rusofone era ceva obișnuit de exemplu la televiziunea Hromadske TV, înființată (după cum am văzut mai sus în acest articol) cu sprijinul și finanțarea SUA, pe valul Euro-Maidanului. Misiunea de lichidare și terorizare a etnicilor ruși din Donbass era în principal efectuată de batalioanele neo-naziste Azov. În confruntările cu milițiile separatiste (pro-ruse), batalioanele neo-naziste din Ucraina foloseau în mod curent populația civilă ca scut uman și au luat sub control în acest scop, pe scară largă, clădirile și locațiile civile. Putem verifica această informație inclusiv în surse oficiale vestice, cum ar fi rapoarte documentate de ONU. Imaginea de mai jos reprezintă un astfel de exemplu:

Congresul SUA a demarat încă din ianuarie 2022 un proiect de lege privind înarmarea Ucrainei

Versiunea oficială este că Occidentul Colectiv, cu SUA în frunte, a reacționat cu indignare față de „agresiunea brutală și neprovocată a Federației Ruse asupra Ucrainei”, survenită în data de 24 februarie 2022. Datele de pe site-ul Congresului american ne indică însă o cu totul altă poveste. Proiectul de lege S.3522, inițiat în data de 19 ianuarie 2022 și sprijinit de mai mulți senatori, prevedea un acord de ajutor militar imediat oferit Ucrainei. Potrivit descrierii de pe site-ul Congresului, S. 3522 se referă mai precis la „Un proiect de lege menit să ofere președintelui SUA o autoritate sporită de a încheia acorduri cu Guvernul Ucrainei în scopul de a împrumuta sau închiria articole de apărare (adică armament, n.n.) respectivului guvern, pentru a proteja populația civilă din Ucraina față de invazia militară rusă”. Mai jos vedeți o captură de ecran de pe site-ul Congresului SUA, cu data de 19 ianuarie 2022 (menționată ca început al proiectului) încercuită cu roșu.

Constatăm așadar că înarmarea Ucrainei nu a fost nicidecum o reacție la acțiunile Rusiei, ci mai degrabă Rusia a reacționat la o operațiune militară care era în pregătire împotriva sa. Ne amintim de asemenea din partea a treia a seriei noastre de articole că în 22 ianuarie 2021 și Garda Națională a Ucrainei a emis un ordin secret de ofensivă împotriva republicilor (ucrainene) din Donbass protejate de Federație Rusă.

SUA a refuzat să condamne neo-nazismul din Ucraina

Este semnificativ să mai observăm că începând cu anul 2013 și până în anul 2021 administrația SUA a refuzat în absolut fiecare an să voteze afirmativ Rezoluțiile ONU care condamnau și solicitau stoparea practicilor neo-naziste din Ucraina. Chiar dacă toate celelalte state ale lumii au votat condamnarea nazismului (câteva state s-au abținut), singurele state care în mod constant au refuzat în toți acești opt ani să condamne nazismul au fost Ucraina și SUA!! Cum este posibil așa ceva?!

Motivația Ucrainei a fost aceea că în țară neo-nazismul este receptat mai degrabă cu o conotație istorică, asociată luptei pentru independență și emancipare de sub tutela sovietică. Motivația SUA a fost că prin politica sa apără libertatea de exprimare de orice tip. În plus, America nutrește îngrijorarea că Rusia folosește respectiva rezoluție pentru a efectua atacuri politice împotriva vecinilor săi și că o asemenea tactică nu poate fi tolerată.

Foarte bine, să acceptăm premisa că SUA este patria libertății și democrației și că pe aceste considerente chiar și susținătorii pașnici ai ideologiei neo-nazismului au libertatea de exprimare. Dar dacă ar fi cu adevărat așa, de ce libertatea de exprimare a jurnalistului Julian Assange nu este respectată în America? De ce acesta a fost extrădat cu eforturi încrâncenate ale SUA pentru a fi torturat și aruncat în închisoare? Reamintim că Juliane Assange nu a făcut altceva decât să scrie articole deosebit de bine argumentate și documentate și să le publice pe platforma fondată de el, WikiLeaks. Informațiile despre tortura la care este supus în închisoare jurnalistul australian, în urma presiunilor exercitate de SUA, sunt documentate, de exemplu, de revista medicală The Lancet și raportate chiar și de un expert al ONU. Se pare că tocmai scoaterea la lumină a unor adevăruri pe care oficialitățile americane le doreau ascunse în întuneric a deranjat. Iată deci că democrația și libertatea din America se dovedesc a fi – atât în cazul lui Assange, cât și în cazul lipsei de condamnare a nazismului – doar jalnice sloganuri…

(va urma)

Facebook Comments