De ce a lansat Federația Rusă în 24 februarie 2022 operațiunea militară în Ucraina? (partea III)

16:31, 21 mai 2022 | | 157 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Calistrat Atudorei

Analiza din prima parte și din a doua parte a acestei serii de articole a evidențiat motivele strategice (principiile de geopolitică), respectiv motivele politice (de-militarizarea și de-nazificarea zonei Donbass) care au determinat Federația Rusă să recurgă, ca ultimă soluție, la operațiunea militară specială în Ucraina. Să analizăm acum câteva argumente de natură operativă.

Transformarea Ucrainei în cap de pod împotriva Rusiei

Foarte importantă în tot acest complex de situații este zona Donbass, situată în estul Ucrainei și locuită în mare majoritate (peste 85%) de cetățeni de etnie rusă. Regiunea Donbass are de asemenea o mare valoare pentru resursele sale naturale, mai ales pentru agricultura sa deosebit de prosperă, care asigura necesarul de cereale pentru o mare parte din Europa. Am văzut în articolul anterior că politica Kiev-ului (exprimată, de exemplu, de jurnalistul ucrainean Bogdan Butkevitsch) era după „Revoluția” din 2014 aceea de a vedea Donbass-ul exclusiv ca pe o resursă bună de exploatat. Nu mai contau viețile celor un milion și jumătate de etnici ruși „inutili”, despre care se spunea pe față că ar fi mai adecvat să fie „exterminați”. Să menționăm pe scurt câteva evenimente care reflectă modul în care a escaladat situația în Donbass.

În data de 18 iulie 2012 guvernul ucrainean condus de Viktor Ianukovich, democratic ales și de orientare pro-rusă, a adoptat legea  Kivalov-Kolesnichenko prin care se acorda populației de etnie rusă din mai multe regiuni ale Donbass-ului (Odessa, Dnepropetrovsk, Harkov, Lugansk și Donețk) dreptul de a vorbi în cadru oficial limba rusă, ca limbă principală a regiunii. Trebuie spus că respectivele regiuni își afirmaseră deja cu putere intenția de a deține autonomie în cadrul Ucrainei (ceea ce nu trebuie confundat cu statutul de independență a unor state suverane). Ucraina ar fi putut să devină un stat federal în care să se trăiască în bună pace, cu condiția ca populației de etnie rusă (aproximativ 20% din cei 46 de milioane de locuitori ai țării) să îi fie respectată dorința de a trăi după legi proprii.

În anul 2013 președintele pro-rus Ianukovici a refuzat aderarea Ucrainei la rețeaua globalistă și implicit la Uniunea Europeană. El a respins de asemenea alinierea Ucrainei la ideologia LGBT, despre care constatăm cu toții că a devenit un pilon de bază în concepția social-politică de administrare a zonei euroatlantice. Întrucât Ianukovici s-a împotrivit valului „progresist” și era mult mai deschis față de Rusia pravoslavnică, a fost pur și simplu înlocuit prin lovitură de stat susținută de Occident. Astfel, la sfârșitul anului 2013 și începutul lui 2014 SUA si UE au organizat „revoluția” din Ucraina, numită și Euromaidanul, căreia i-a fost imprimat un parcurs violent pentru a se transforma într-o lovitură de stat. Există înregistrări telefonice care dovedesc înțelegerea secretă dintre secretarul de stat al SUA la acea vreme, Victoria Nuland, și ambasadorul american în Ucraina, Geoffrey Pyatt, pentru a se interveni în parcursul evenimentelor. Mai mult, înregistrarea unei alte  convorbiri – cea dintre șefa UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, și ministrul de externe eston, Urmas Paet – denotă că asupra protestatarilor au tras lunetiști ai coaliției pro-americane pentru a declanșa teroarea și haosul și în felul acesta răsturnarea de guvern. În înregistrare Urmas Paet afirmă printre altele că

Toate dovezile arată că lunetiştii au ucis oamenii din ambele părți, printre care polițiști și oameni de pe stradă. Aceiași lunetişti au ucis oameni din ambele părți. (…) Este același tip de gloanțe și este chiar deranjant că acum noua coaliție nu vrea să investigheze ce anume s-a întâmplat. Deci, există o înțelegere din ce în ce mai clară că în spatele lunetiștilor nu era Ianukovici, era cineva din noua coaliție (adică din gruparea de opoziție susținută de SUA, n.n.).

După ce lovitura de stat din Ucraina l-a îndepărtat pe Viktor Ianukovici (care a fugit în Rusia), SUA și UE au preluat controlul deplin asupra Ucrainei folosindu-l ca marionetă pe noul președinte Petro Poroșenko. Imediat, Banca Mondială și FMI au acordat împrumuturi masive Ucrainei, ceea ce a generat o datorie externă ce a urcat în scurt timp la cote astronomice. Explozia datoriei externe nu a mai putut fi controlată în vreun fel și, ca urmare, țara a fost considerată falită. Soluția a fost că datoria externă a Ucrainei a fost cumpărată în anul 2019 de familia Rothschild, care a devenit (informal, desigur) proprietara Ucrainei.

Primul act legislativ al noului guvern rezultat în urma răsturnării președintelui Ianukovici a fost abolirea, la 23 februarie 2014, a legii Kivalov-Kolesnichenko decretată în 2012. Noul guvern condus de Petro Poroșenko, a schimbat, ca prim act oficial, legea lingvistică în Ucraina în sensul că a decis că este obligatoriu ca limba ucraineană să fie impusă și în regiunile rusofone (cu etnici ruși). Limba rusă a fost interzisă ca limbă oficială în zonele cu etnici majoritari ruși. Poziția lui Poroșenko despre cum trebuie tratați ucrainenii de etnie rusă, inclusiv femeile, bătrânii și copiii, este reflectată de videoclipul următor:

Modificarea legislativă în privința interzicerii limbii ruse a declanșat o furtună de nemulțumire în regiunile de etnici ruși. Au fost organizate mari demonstrații în toate orașele din estul Ucrainei: la Odessa, Mariupol, Donețk, Lugansk, Crimeea etc. Autoritățile ucrainene au reacționat brutal, reprimând protestele cu armata. Rezultatul a fost că începând cu februarie 2014 a avut loc o represiune feroce împotriva regiunilor vorbitoare de limbă rusă, care a dus la o militarizare a regiunii și la câteva masacre efectuate de trupele lui Poroșenko.

Etnicii ruși ucraineni au considerat că a venit momentul să se separe administrativ de Kiev și și-au proclamat republici autonome la Odessa, Harkov, Dnepropetrovsk, Lugansk și Donețk. Regimul de la Kiev s-a opus și au urmat lupte de o brutalitate extremă. În cele din urmă, au mai rămas doar două republici care și-au menținut decizia de a avea autonomie: Donețk și Lugansk. Autonomia a fost decisă de popor, care a organizat referendum-uri în mai 2014. Deși – așa cum arată de exemplu știrile BBC – populația a votat în proporție de aproximativ 90% pentru autonomie, autoritățile occidentale nu au recunoscut validitatea referendumului sub pretextul că ar fi fost efectuat sub presiunile Rusiei. Situația a fost similară în Crimeea, unde în plus, populația a votat revenirea sub administrație rusă. Ca urmare, Rusia a re-alipit pașnic (fără a fi înregistrat nici măcar un singur foc de armă) peninsula Crimeea la teritoriul său. Actul este totuși numit de Occident ca „anexare prin forță” a Crimeii și a generat uriașe sancțiuni aplicate Federației Ruse. Reamintesc că dintr-un alt punct de vedere, John Mearsheimer, președinte al Programului de Politici de Securitate Internațională din SUA, afirma încă din 2014 în Foreign Affairs că anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă apărea din perspectiva Kremlinului ca obligatorie având în vedere informațiile că Occidentul colectiv plănuia să instaleze o bază NATO acolo, ceea ce era cu totul incompatibil cu securitatea Rusiei.

După anexarea Crimeii de către Rusia, armata ucraineană a atacat sistematic populația de etnici ruși din Donbass. Pe parcursul unor lupte crâncene, separatiștii ruși din Donbass, sprijiniți de Rusia, au învins însă armata ucraineană. Ca o tentativă către pace, s-a ajuns în septembrie 2014 la Primul Acord de la Minsk (capitala statului Belarus), între guvernul ucrainean și reprezentanții celor două autoproclamate republici, Donețk și Lugansk. A fost utilizat așa-numitul „format Normandia” pentru negocieri, adică au fost implicați ca garanți externi Germania și Franța pentru Ucraina și respectiv Rusia de partea republicilor Donețk și Lugansk. Tratatul a fost efectuat în cadrul OSCE (Organizația de Cooperare și Securitate din Europa). Merită să precizăm că Uniunea Europeană nu a fost implicată, tratatul a fost efectuat doar pe legislația și resursele de securitate ale OSCE.

Fapt este că imediat după Acordurile de la Minsk I, Ucraina a lansat o nouă operațiune militară agresivă împotriva celor două republici autonome. Guvernul ucrainean a ignorat complet acordul pe care tocmai îl semnase. În noile confruntări care au urmat, armata ucraineană a suferit din nou o înfrângere devastatoare, la Debaltsevo. Situația a condus la un al doilea acord, Minsk II, semnat în februarie 2015, și care a luat și forma unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. Prin urmare, acest acord era obligatoriu conform dreptului internațional și trebuia implementat. Mai exact, conform acordului Minsk II ar fi trebuit organizat un referendum în vederea modificării constituției ucrainene (în sensul constituirii unui guvern federal). Acest proces intern a fost însă împiedicat de guvernul ucrainean și în schimb teroarea asupra populației rusofone a continuat. Până în ianuarie 2022 erau înregistrați peste 14.000 de ruși din Ucraina uciși de regimul de la Kiev, dintre care câteva mii dintre aceștia au fost copii.

Cine comandă în Ucraina?

Cele mai mari presiuni de încălcare a acordurilor de la Minsk au venit din partea comandanților batalioanelor Azov. Fiind puternic sprijiniți de SUA, aceștia sunt de fapt cei care impun legea în țară. Nici măcar președinții-marionetă instalați de SUA (Poroșenko și actualul Zelensky) nu crâcnesc în fața comandanților Azov. Aceste concluzii rezultă foarte clar din înregistrările video publicate de jurnalistul de investigații Jake Morphonios pe site-ul The Conservative, de pe care am preluat această captură de ecran. În partea din dreapta, pe fond galben, puteți vedea traducerea elementelor sintetice care descriu conținutul videoclipului. Așa cum puteți vedea, se arată că extremiștii Azov controlează Ucraina și că aceștia i-au impus lui Zelensky decizia lor sub amenințarea că dacă nu se supune îl omoară!

Și cotidianul britanic The Independent relatează maniera penibilă în care Zelensky a discutat cu șefii Azov în localitatea Zolote. În fața camerelor de luat vederi ale televiziunilor locale președintele a afirmat ofuscat că soldații Azov îl iau drept prost. El le-a spus acestora că „Nu puteți să-mi dați mie ultimatumuri! Eu sunt președintele acestei țări. Am 42 de ani. Nu sunt fraier! Am venit aici să vă spun să vă mutați linia frontului”.

Foarte elocvente pe această temă sunt și explicațiile tranșante date Scott Ritter, fost inspector ONU și fost ofițer superior în serviciile de Informații ale Marinei SUA.  Ritter relatează că neonaziștii Azov i-au spus mai întâi lui Poroșenko că „Dacă vei încerca să implementezi acordul de la Minsk TE VOM UCIDE!”. Apoi Zelensky s-a dus la ei ca să le ceară să facă anumite concesii în Donbass, dar aceștia i-au spus răstit că: „Dacă vei semna Acordul de la Minsk, te vom atârna de gât până vei muri!”.

Zelensky se pregătea să preia prin forță Crimeea

Pentru a înțelege parcursul operativ al ostilităților ruso-ucrainene este necesar să știm că în data de 24 martie 2021, Biroul prezidențial al președintelui Zelensky a făcut public anunțul deciziei de reluare prin forță a Crimeei. Mai exact, în 11 martie 2021 președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenskyy, a semnat un decret de promulgare a deciziei Consiliului ucrainean pentru Securitate Națională și Apărare (NSDC) cu privire la o „Strategie de dez-ocupare și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol”. Decizia a fost făcută publică pe 24 martie 2021 pe site-ul Biroului Prezidențial al Ucrainei.

Ca urmare, în lunile următoare armata ucraineană a început să se deplaseze spre sud și sud-est, spre Donbass. Să ne amintim că șeful Consiliului de Securitate ucrainean, Oleksiy Danilov, a declarat în decembrie 2021 și în ianuarie 2022 că nu existau semne ale pregătirii unui atac rusesc asupra Ucrainei. Ce logică avea în aceste condiții decizia Ucrainei de a-și muta masiv trupele dacă nici măcar în ianuarie 2022 nu se întrevedea vreo amenințare reală din partea Rusiei? Este clar că nu rușii au declanșat ostilitățile, ci ei doar au reacționat la mișcările ucrainene și de aceea Moscova a trimis la rândul ei trupe la granița cu Ucraina. Din această ordine a evenimentelor deplasările trupelor rusești apar ca o consecință, nu ca o cauză care să fi îngrijorat administrația de la Kiev. Occidentul a ignorat însă complet informațiile despre ordinul lui Zelensky de a deplasa trupe spre Crimeea. Toată presa euro-atlantistă a sărit în sus că Putin și-ar fi comasat „fără justificare” trupele la granița cu Ucraina și că deci Rusia se pregătește de atac! Ulterior această mutare a Rusiei a fost considerată drept cauză a pregătirii de război din partea Ucrainei și din partea NATO.

Să menționăm și că în același timp, mai multe exerciții NATO s-au desfășurat între Marea Neagră și Marea Baltică, însoțite de o creștere semnificativă a zborurilor de recunoaștere de-a lungul frontierei rusești. Rusia a desfășurat și ea mai multe exerciții (mai ales ZAPAD 21) pentru a testa pregătirea operațională a trupelor sale și pentru a arăta că monitorizează desfășurarea evenimentelor.

Planul secret al Ucrainei de atacare a Donbasului

O altă informație esențială care răstoarnă complet narațiunea vestică este aceea că în ianuarie 2022 serviciile secrete ruse au interceptat o serie de documente ucrainene ce conțineau ordine de mobilizare imediată împotriva separatiștilor din Donbass. Astfel, documente datate 22 ianuarie 2022 conțin Ordinul secret al comandantului Gărzii Naționale a Ucrainei de planificare a ofensivei împotriva Donbass-ului, care urma să aibă loc în martie 2022. Iată cele șase pagini ale ordinului, cu ștampile, date și semnături:

În timp ce partea ucraineană se prefăcea că negociază la discuții în formatul Normandia de la Paris (26 ianuarie 2022) și de la Berlin (10 februarie 2022), în realitate se pregătea de război. Pregătirile (așa cum arată ordinul) trebuiau să fie finalizate până pe 28 februarie 2022. Să ne amintim că operațiunea rușilor a început pe 24 februarie, deci a devansat ordinul cu patru zile și a dat peste cap operațiunea serviciilor secrete ucrainene… În text se precizează că Forțele Unite ale Gărzii Naționale se pregătesc de ASALT. Primele patru pagini cuprind date despre pregătirea tancurilor, avioanelor, a artileriei, a echipamentelor de iarnă. Este subliniată excluderea celor care la examenul psihologic apar ca indeciși față de obiectivul operațiunii. La pagina 4 se specifică necesitatea de a fi menținut secretul total al operațiunii. Se pune în vedere că până la data de 28 februarie 2022 grupul militar trebuie să fie complet operațional, în stare efectivă de luptă. Să ne mai întrebăm o dată: „Cine a provocat conflictul?”.

Bombardamentele ucrainene din 16-23 februarie 2022

Un alt reper important, dar total necunoscut în presa centrală din Occident, este că în perioada 12-16 februarie 2022 armata ucraineană a bombardat masiv linia de contact cu regiunile Donetsk și Lugansk. Informația poate fi verificată în datele publice menționate în „Rapoartele zilnice” ale OSCE. Deși semnalul de escaladare a tensiunilor era cât se poate de evident, nici mass-media vestică, nici organismele Uniunii Europene, nici NATO, nici vreun guvern occidental nu au reacționat și nu au intervenit. Iată capturile de ecran de pe site-ul OSCE cu informațiile care dovedesc agresiunea. Se arată foarte clar cum numărul de încălcări ale acordului de încetare a focului a fost încălcat de sute de ori la începutul lui februarie 2016:

Este clar că agresorii nu au fost nici rușii, nici separatiștii din Donbass pentru că în acest caz putem fi siguri că în Occident ar fi apărut un scandal imens privind dovezile „agresiunii ruse”. Această agresiune a armatei ucrainene a declanșat totul. Din acel moment, pentru Federația Rusă a fost clar că Ucraina urma să efectueze o ofensivă împotriva celor două republici.

Ceea ce a urmat este că pe 15 februarie 2022, Parlamentul rus (numit Duma de stat), a adoptat o rezoluție prin care propunea recunoașterea independenței celor două republici. La început Putin nu a fost de acord, dar pe măsură ce bombardamentele ucrainene s-au intensificat, a decis pe 21 februarie 2022 să răspundă pozitiv solicitării parlamentare și a semnat tratate de prietenie și asistență cu republicile Lugansk și Donetsk. Bombardamentele de artilerie ale armatei ucrainene asupra populației din Donbass au continuat în perioada 21-23 februarie, ceea ce a făcut ca pe 23 februarie 2022 cele două republici să ceară asistență militară din partea Rusiei.

De aici a decurs legitimitatea intervenției militare directe a Federației Ruse. În data de 24 februarie 2022 președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a invocat articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, care prevede asistență militară reciprocă în cadrul unei alianțe defensive.

Articolul 51 din Carta ONU confirmă dreptul de auto-apărare în cazul unei coaliții de state ce au un acord de securitate colectivă în condițiile în care măcar unul dintre aliați este stat membru al ONU:

Nimic din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent la autoapărare individuală sau colectivă dacă are loc un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate nu va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.

Acțiunea Rusiei este de asemenea în oglindă cu „Dreptul de a proteja” (Right to Protect, R2P) des invocat și aplicat de SUA și de coaliția NATO în executarea „misiunilor umanitare” asupra altor state, chiar și fără a mai aștepta aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Astfel de „misiuni umanitare” a efectuat SUA în Iugoslavia, Irak, Libia, Siria, etc. Mai mult, să nu uităm că SUA a folosit în cadrul misiunilor sale „umanitare” și bombe cu material radioactiv aruncate asupra populației civile, de exemplu în Iugoslavia.

Ce înseamnă mai exact securitatea nucleară?

Un alt motiv important al intervenției militare a Federației Ruse în Ucraina este acela că în data de 19 februarie 2022 președintele ucrainean Volodimir Zelenski a anunțat în cadrul celei de-a 58-a Conferințe de Securitate de la München că va trece la refacerea operațională a arsenalului nuclear împotriva Rusiei. A fost o amenințare gravă, care punea în direct pericol securitatea Rusiei. Ca să se înțeleagă mai bine potențialul acestei situații, este necesar să avem în vedere că sistemele defensive automate (Mutual Assured Destruction) asociate armamentului nuclear au nevoie de un anumit timp de reacție. Dacă armele inamice sunt amplasate mult prea aproape de granița unei puteri nucleare, puterea atacată nu mai are la dispoziție acel timp care să permită declanșarea automată a sistemului defensiv. De aceea marile puteri nucleare au obligatoriu nevoie de așa-numitele „zone tampon”, adică de câteva sute de kilometri de spațiu în care să fie state prietene (poziționate în propria sferă de influență) sau cel puțin neutre.. În timpul Războiului Rece, Rusia a avut ca „zonă tampon” țările socialiste integrate în Pactul de la Varșovia. SUA beneficiază în mod natural de această zonă tampon pentru că are în jurul său două oceane. Mai mult, toată emisfera vestică este asumată de SUA ca fiind „curtea lor” (our backyard) prin Doctrina Monroe (decretată în 1823). Pentru Rusia este prin urmare de neconceput să aibă baze NATO cu rachete nucleare în imediata proximitate a granițelor sale. Să ne amintim cât de intens a reacționat SUA în anul 1963, atunci când Uniunea Sovietică și-a amplasat câteva zeci de rachete nucleare în Cuba ca răspuns la amplasarea de către America a unui număr de rachete în Turcia. A fost cel mai tensionat moment al Războiului Rece, moment rămas în istorie cu numele de „criza rachetelor cubaneze”. Intrarea Ucrainei în NATO este din acest motiv inadmisibilă pentru Rusia. Pentru că aceasta ar atrage stabilirea de baze NATO, cu potențial nuclear, la granița Federației Ruse. De aceea Rusia a solicitat prin ultimatumurile din decembrie 2021 revenirea la Tratatul de la Paris  semnat cu SUA în 1997, care stabilea că nu vor fi amplasate arme cu potențial nuclear în țările care vor mai adera în viitor la organizație. Solicitarea Rusiei a fost ignorată în temeiul principiului că NATO urmează politica „porților deschise”, adică intră cine vrea, fără opreliști. Desigur, dacă NATO ar fi într-adevăr o organizație militară defensivă, ea nu ar trebui să deranjeze pe nimeni, nici măcar pe Rusia. Dar este oare așa? Atacurile NATO asupra Iugoslaviei, Afganistanului, Irak-ului, Libiei, Siriei și multe altele, în care au fost uciși sute de mii de civili nevinovați sub pretextul aducerii „democrației” și a impunerii respectării „drepturilor omului” arată cu totul altceva. Arată că NATO este folosită mai degrabă ca un instrument de dominație de către o „elită” trans-națională care atacă și distruge orice stat care nu se aliniază hegemoniei globaliste.

Este util să mai precizăm că toate bazele de rachete ale NATO, așa-zis amplasate pentru apărare (în scop defensiv), pot fi extrem de ușor comutate pentru a lansa  rachete ofensive, inclusiv nucleare. De asemenea, este bine să înțelegem că în esență cea mai semnificativă putere a NATO nu este alta decât puterea nucleară americană. Așa cum arătam în detaliu în lucrarea Planurile Americii pentru hegemonia mondială, America a devenit brațul armat al Globalismului.

(va urma)

Facebook Comments