.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a șasea
*
În ciuda susținerii lui de către statele mulțumite cu prevederile sale, inclusiv de către România, Tratatul de Pace de la Paris a fost unul vulnerabil.
La plecarea spre Europa, pentru a participa la tratativele de pace, președintele SUA, Wodroow Wilson, a promis poporului american o pace trainică încheiată pe principii morale nemaiîntâlnite în istoria relațiilor internaționale, respectiv o pace încheiată în condiții de deplină egalitate între învingători și învinși. În cele din urmă, în mod dezamăgitor, tratatul a fost apreciat ca fiind un dictat al învingătorilor împotriva învinșilor. Congresul SUA a respins prin vot Tratatul de Pace de la Paris și el nu a devenit niciodată lege.
Statele Unite nu au recunoscut niciodată apartenența Basarabiei la România. În această perioadă, în ciuda faptului că, oficial, SUA nu recunoscuse statul sovietic, Departamentul de Stat al SUA a cerut Legației din București ca să nu facă nici un gest diplomatic prin care să recunoască în orice fel apartenența Basarabiei la România, pentru ca guvernul SUA să nu afecteze perspectivele sale de încheiere de relații diplomatice cu URSS și pe cele ale unei posibile viitoare bune colaborări cu această țară.
Până în 1933, când SUA a încheiat relații diplomatice cu URSS, diplomația americană a tratat problema apartenenței Basarabiei la România cu rezerva consimțământului URSS față de Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920. Această rezervă a guvernului SUA era formulată ținând cont de legăturile ascunse ale serviciilor secrete sovietice cu cercurile evreiești din SUA, inclusiv cu viitorul președinte Francis Delano Roosevelt, pe care Stalin l-a ajutat să câștige alegerile prezidențiale[1], întrucât prin Raportul nr. 1 din 6 aprilie 1919, Comitetul pentru studiul problemelor teritoriale ale României și Iugoslaviei, preciza drepturile de fond ale României asupra Basarabiei, din punct de vedere al argumentelor geografice, etnice, istorice și economice. Sovieticii nu recunoșteau Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920, considerând că el nu este în vigoare, întrucât nu fusese ratificat de toți semnatarii.[2]
În cadrul tratativelor de pace de la Paris, de după al doilea război mondial (1946-1947), SUA a recunoscut apartenența Basarabiei la URSS. De asemenea, în august 1975, în cadrul Conferinței de Pace și Securitate în Europa (OSCE), prin Actul Final al Conferinței, s-a recunoscut statu-quo-ul teritorial, inclusiv apartenența Basarabiei la URSS.
Inițial, Germania a refuzat semnarea tratatului, moment în care mareșalul Ferdinand Foch, comandantul șef al armatei Franței, a primit ordin să reia operațiunile militare împotriva Germaniei, să îndrepte armata înspre Rin, în vederea represaliilor. În imposibilitate de a se apăra, Germania și-a trimis reprezentanții care au semnat tratatul „cu ochii închiși”.
Germania și Rusia Sovietică au întreținut, pe parcursul întregii perioade interbelice, în secret, relații strânse de colaborare, mai ales în domeniul militar. În anul 1922, cele două state, excluse din Societatea Națiunilor, au încheiat Tratatul de la Rapallo, prin care cele două țări își îmbunătățeau relațiile diplomatice și se angajau să coopereze, politic, economic și militar, majoritatea prevederilor având caracter secret. De asemenea, fiecare dintre părți renunța la orice pretenție teritorială sau financiară față de cealaltă parte care decurgeau din Tratatul de la Brest-Litovsk.
În anul 1926, după ce Germania a fost primită în Societatea Națiunilor, cele două țări au semnat un nou tratat prin care Germania se angaja să nu participe la nici o coaliție internațională împotriva Uniunii Sovietice. Aceste relații strânse, vor culmina cu încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939 și cu recunoașterea de către Germania a intereselor sovietice asupra Basarabiei, ca urmare având loc anexarea provinciei românești la Uniunea Sovietică, împreună cu nordul Bucovinei, cu Ținutul Herța și, ulterior, cu Insula Șerpilor.
Faptul că trei foarte mari puteri ale Lumii, respectiv SUA, URSS și Germania, nu au recunoscut apartenența Basarabiei la România a vulnerabilizat grav actul Unirii de la 27 martie 1918.
Nerecunoscând Rusia Sovietică, marile puteri occidentale, ca și aliatele lor, inclusiv România, nu au recunoscut nici tratatele semnate de Rusia Sovietică în perioada următoare preluării puterii de către bolșevici și nici anularea unora dintre ele.
După cum a promis, Lenin a desecretizat tratatele secrete semnate de țari și a trecut la înlocuirea relațiilor diplomatice instituite pe vremea țarilor la noi relații, bazate pe alte tratate. Astfel, printre aceste noi tratate, pentru România, unul a fost deosebit de important. Este vorba despre tratatul încheiat între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921. Tratatul ruso-turc se numește „de prietenie și frăție”. Tratatul cuprinde 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh. V. Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Externe și de diplomatul Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de RSFS Rusă pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars. După sute de ani în care s-au războit între ele pentru teritorii și influență, a sosit un moment istoric în care Rusia și Turcia, conduse de regimuri politice complet noi, au identificat în Occident inamicul comun și s-au sprijinit reciproc pentru a-și apăra existența și interesele teritoriale, de politică internă și de influență internațională.
La ora semnării lui, tratatul a fost ignorat de Occident și de România întrucât, după cum am mai menționat, Rusia Sovietică nu era recunoscută de marile puteri învingătoare în primul război mondial și nici guvernul naționalist turc, condus de generalul Mustafa Kemal Atatürk, nu era recunoscut. Puterile occidentale au recunoscut, susținut și instalat la Istanbul un alt guvern al forțelor de ocupație occidentale, care accepta o serie de cesiuni teritoriale pe care naționaliștii turci conduși de generalul Mustafa Kemal Atatürk le considerau inacceptabile.
Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”.
În acest fel, din punct de vedere al dreptului internațional, a fost anulat și Tratatul ruso-turc din mai 1812, semnat la București, prin care Basarabia a trecut sub stăpânirea Rusiei. În 1921 era în vigoare Decretul asupra popoarelor, astfel că decizia Sfatului Țării de la Chișinău de unire a Basarabiei cu România, avea toate condițiile pentru a fi pusă în circuitul de drept internațional. Dar asta nu curgea de la sine. Era nevoie de demersuri ale României care trebuia să se racordeze la noul curs internațional din estul Europei, curs care privea și era direct legat de cele mai importante două state care au marcat istoria României în ultimele peste șase sute de ani, respectiv Turcia și Rusia. Din punctul de vedere al intereselor românești, dincolo de reticențele conservatoare ale Casei Regale a României și ale clasei politice, dincolo de atașamentele clasei politice românești față de sistemul politic de sorginte occidentală, evoluțiile din Turcia și Rusia erau favorabile României, în primii ani interbelici. Acela era momentul favorabil rezolvării marilor interese teritoriale ale României, care nu au putut fi rezolvate în timpul țarilor și al vechiului regim din Turcia și nici prin cooperare/supunere față de Occident.
Din punct de vedere politic, al dreptului și al relațiilor internaționale, era nevoie doar ca România să recunoască ambele noi guverne ale Rusiei și Turciei, să încheie de îndată relații diplomatice cu ele și să încheie tratate prin care să fie stipulate drepturile naționale ale României asupra teritoriilor sale, recunoașterea independenței României în noua ei configurație geografică, oferirea de garanții că România nu se va alinia politicii occidentale împotriva Rusiei și a noii puteri din Turcia etc. Măsurile necesare a fi luate de către România pentru atingerea obiectivelor ei teritoriale erau la îndemâna statului român. Pentru aceasta era însă nevoie de o decizie suverană, în interesul României profunde, descărcată de orice fel de antipatii față de judeo-bolșevicii care au asasinat familia țarului, înrudită cu regina Maria și descărcată de orice fel de spirit de supușenie față de sprijinitorii guvernului filo-occidental marionetă de la Istanbul, care accepta cedări teritoriale ale Turciei și care nu recunoștea guvernul național turc al generalului Mustafa Kemal Atatürk. Deciziile politice majore care erau necesare României profunde nu trebuiau în nici un caz puse în ecuație cu interesele mărunte, de moment istoric, iar interesele aliaților noștri occidentali nu trebuiau puse pe primul plan al politicii românești.
Prin norme de drept internațional, drepturile istorice ale unui stat asupra unei regiuni și a unei populații sunt completate și consolidate. Astfel, putem spune că dreptul internațional valențează drepturile istorice ale unei națiuni. Nu este suficient ca o țară să aibă dreptate într-un diferend teritorial. Este nevoie ca acea dreptate să-și fie recunoscută oficial. Faptul că diplomația românească a ignorat acest tratat între Rusia și Turcia și nu a acționat în nici un fel pentru a-l valorifica în interesul României a fost o altă mare eroare diplomatică, care produce efecte până astăzi. Nerecunoscând la timp Rusia Sovietică și tratatele internaționale încheiate de această țară, inclusiv cele care vizau România, cum a fost Tratatul de prietenie și frăție ruso-turc din 16 martie 1921, sovieticii nu au mai luat nici ei în seamă prevederile care avantajau România și drepturile ei teritoriale istorice, ceea ce le-a convenit.
O analiză științifică a evenimentelor legate de problematica apartenenței Basarabiei la România nu poate să excludă nici un punct de vedere. Cu toate acestea, erorile/lipsurile din politica guvernelor și a Casei Regale a României sunt trecute cu vederea de majoritatea lucrărilor istoriografice românești referitoare la această problematică.
În istoriografia românească, un merit deosebit revine istoricului moldovean/român Vlad Mischevca, care, în 2015, la Vălenii de Munte, a pus în circulație acest deosebit de important tratat diplomatic între Rusia și Turcia și a semnalat istoriografiei românești aspecte importante din istoria relațiilor internaționale contemporane.
La 19 decembrie 1922, în timpul Conferinței de la Lausanne (20 noiembrie 1922-24 iulie 1923), a avut loc o întrevedere între Constantin Diamandy, delegatul României și Gheorgy Cicerin, comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei Sovietice, cu privire la reglementarea raporturilor româno-sovietice, în cadrul căreia reprezentantul sovietic a propus recunoașterea de către Rusia Sovietică a unirii Basarabiei cu România, sub o formă oarecare, contra tezaurului și bijuteriilor Coroanei, ca și reglementarea celorlalte chestiuni pendinte și încheierea unui pact de neagresiune.
La 14 mai 1923, guvernul român a aprobat începerea de tratative cu URSS în vederea reluării relațiilor comerciale între cele două țări. Negocierile ulterioare dintre cele două părți s-au încheiat fără nici un rezultat, întrucât guvernul român a respins cererea delegației sovietice privind recunoașterea anticipată a guvernului sovietic. Or, nerecunoașterea guvernului sovietic nu putea să conducă la promovarea nici unuia din marile interese pe care le avea România în Rusia Sovietică.[3]
În cadrul Conferinței de la Viena din 27 martie/12 aprilie 1924, după ce guvernul bolșevic al Uniunii Sovietice a fost recunoscut de Marea Britanie, Franța și Italia, delegația sovietică a cerut organizarea unui plebiscit în Basarabia legat de apartenența provinciei la România sau la URSS, ceea ce statul român nu putea accepta. După respingerea propunerii inadmisibile a Uniunii Sovietice, Cominternul a emis o circulară secretă, semnată de evreul Karl Berngardovich Radek (pe numele său real Karol Sobelsohn), prin care se comunica faptul că problema Basarabiei va fi rezolvată în curând pe calea armelor. De altfel, în cursul unei vizite la Varșovia, Gheorgy Cicerin a declarat omologului său polonez că „Basarabia este cel mai delicat subiect din politica Europei”.
La 18 februarie 1929, ministrul român de Externe a purtat o conversație diplomatică cu noul comisar sovietic pentru Afaceri Străine, Maxim Litvinov, care i-a transmis că guvernul sovietic dorește plebiscit în Basarabia. Sovieticii nu mai erau interesați să se înțeleagă cu românii, cum fuseseră până în 1922, când parcurgeau încă cea mai dificilă perioadă din istoria lor. La nivelul sfârșitului deceniului al III-lea al sec. al XX-lea și în deceniul al IV-lea, ei așteptau momentul favorabil să recupereze Basarabia prin forță. Ei știau că românii nu vor accepta niciodată un plebiscit care ar fi putut infirma voința populară de apartenență la România, justificată istoricește de faptul că în 1918 reprezentanții întregului popor din Basarabia, grupați în Sfatul Țării, votaseră unirea cu România. Faptul că sovieticii se comportau foarte dur cu românii din Basarabia și după ce guvernul de la București începuse tratative diplomatice cu sovieticii pentru reluarea relațiilor dintre cele două țări, dovedește că sovieticii nu mai erau interesați de reușita negocierilor cu românii.[4]
În perioada dintre oferta sovietică făcută de Lenin, când s-a adresat popoarelor vecine, în noiembrie 1917 și încheierea relațiilor diplomatice între România și URSS, în iunie 1934, relațiile româno-ruse au rămas deosebit de încordate. În acest sens, este suficient să menționăm atentatul cu bombă al celor trei evrei bolșevici din Parlamentul României (1920), soldat cu morți și răniți, operațiunea serviciilor secrete sovietice de la Tatar Bunar (1924), conflictele de frontieră soldate cu numeroase schimburi de focuri însoțite de morți și răniți, adoptarea programului Partidului Comunist din România care prevedea lupta provinciilor istorice românești pentru autonomie, până la desprinderea lor de statul național unitar român și activitatea intensă a serviciilor secrete sovietice desfășurată în România prin intermediul agenturii, îndeosebi prin intermediul rețelei evreiești din Partidul Comunist din România.
Pe măsură ce timpul a trecut și Uniunea Sovietică a devenit o putere din ce în ce mai mare și s-a îndepărtat vizibil de Rusia înapoiată a țarilor, clasa politică românească a conștientizat tot mai mult necesitatea reglementării raporturilor de toate felurile cu această foarte mare putere din vecinătatea imediată a României. În acest sens, în prima jumătate a deceniului al IV-lea al secolului al XX-lea, au fost preocupați și regele Carol al II-lea, conducătorul de facto al politicii externe românești și ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu.
Canalele directe de comunicare româno-sovietice nu s-au mai putut deschide cu succes, astfel că politicienii români au rămas să spere că își vor putea reglementa raporturile diplomatice cu URSS cu sprijinul marilor puteri occidentale, mizând în special pe Franța și pe SUA. Această speranță românească era una iluzorie, întrucât ambele mari puteri occidentale aveau propriile interese față de URSS și nu-și riscau aceste interese pentru a interveni în favoarea României, în chestiunea Basarabiei, care era realmente un „cartof foarte fierbinte” al raporturilor internaționale din estul Europei.
Pentru argumentarea afirmației de mai sus, menționăm un document diplomatic american, datat 4 februarie 1932, prin care subsecretarul de stat al SUA, Wallace Murray, l-a informat pe Secretarul de Stat, Henry Stimson, că ambasadorul României dorea să i se adreseze în chestiunea Basarabiei, chestiune care, după opinia șefului Legației României la Washington, Carol Davila, va juca un rol important în cadrul Conferinței de dezarmare, în curs de desfășurare la acea dată la Geneva. În acest sens, Carol Davila l-a rugat pe Wallace Murray să insiste pe lângă Secretarul de Stat să sprijine România în această problemă. Subsecretarul de stat și-a pus șeful în temă cu problematica chestiunii Basarabiei.
Wallace Murray îl informa pe Secretarul de Stat, că românii vor să introducă o clauză la Conferința de dezarmare de la Geneva prin care URSS să fie obligată să respecte toate teritoriile care în acel moment erau componente ale României suverane. România miza mult pe recent încheiata calitate a lui Nicolae Titulescu de președinte al Societății Națiunilor și pe influența sa internațională, mai ales în rândul numeroaselor și influentelor cercuri politice evreiești din Occident.
Rușii refuzau un asemenea articol. De aici decurgea și încadrarea sau nu în categoria „agresiuni” a unei acțiuni militare sovietice în Basarabia. În aceste condiții, românii au găsit o nouă formulă, pe care Wallace Murray a înțeles că urmau să o prezinte la Geneva: obținerea angajamentului că URSS va respecta integritatea tuturor teritoriilor de la vest de Nistru. Carol Davila nu a ridicat chestiunea tradiționalului refuz al SUA de a recunoaște anexarea Basarabiei de către România, arăta subsecretarul american de stat, precizând și că ambasadorul României își exprima speranța că guvernul SUA va autoriza delegații săi la Geneva să-și dea acordul pentru noua formulă românească avansată, realizându-se astfel încheierea tratatului. Carol Davila a argumentat că SUA nu vor fi afectate în pozițiile lor anterioare și, mai mult, vor servi la neutralizarea unui factor de pericol în politica europeană și vor facilita succesul Conferinței de dezarmare.
Diplomatul Wallace Murray a sugerat Secretarului de Stat că, pe de o parte, SUA nu trebuia să se implice în chestiuni europene, cum ar fi chestiunea Basarabiei. Această recomandare oficială a subsecretarului de stat al SUA a sunat ca o sentință. Pe de altă parte, Wallace Murray recomanda șefului său susținerea ideii că SUA trebuia să fi fost interesată de succesul Conferinței de dezarmare, deci și a înlăturării obstacolelor care ar putea duce la eșecul conferinței.
Tratativele românești cu URSS erau în dificultate în momentul în care Carol Davila cerea ajutorul SUA. În 13 ianuarie 1932, la Riga, reprezentantul guvernului sovietic, B. Stomoniakov, a condiționat încheierea pactului de neagresiune cu România de consemnarea poziției sovietelor față de problema Basarabiei și de eliminarea din textul pactului a cuvintelor integritate, inviolabilitate și suveranitate. În ianuarie 1932, la Riga, s-au desfășurat negocieri sovieto-române îndreptate în direcția îmbunătățirii relațiilor de vecinătate, dar, din inițiativă sovietică, chestiunea Basarabiei nu a fost pusă pe agenda discuțiilor, ceea ce însemna că interesul fundamental al României nu putea fi abordat.
Carol A. Davila i-a vorbit secretarului de stat Henry L. Stimson despre faptul că Maxim Litvinov, comisarul sovietic pentru Afaceri Externe, refuza să discute problema încorporării justificate a Basarabiei la România și nu a vrut să semneze un tratat de neagresiune. În cadrul negocierilor pornite, dificultatea a constat în stabilirea liniilor unde orice agresiune ar trebui să înceteze. Carol Davila spunea că frontiera între Rusia și România este fluviul Nistru. Henry Stimson arăta subalternilor lui că această frontieră include la România provincia Basarabia. România dorea să aibă acel fluviu constituit în linie de frontieră, de la care orice agresiune, fie din partea României, fie a URSS, să înceteze. Rusia dorea ca linia de non-agresiune să fie trasată în cealaltă parte, vestică, a Basarabiei, pe râul Prut. Aici se găsea punctul mort al tratativelor. Carol Davila a cerut diplomaților SUA să susțină promovarea intereselor românești în fața URSS la Geneva.[5]
La 16 martie 1933, subsecretarul de stat al SUA, William Phillips, informa Legația SUA din București în legătură cu convorbirile avute cu ambasadorul României la Washington, în ziua de 16 martie 1933. Acesta rugase guvernul american ca înainte de a face vreun pas pentru recunoașterea URSS, să i se permită să vorbească despre întreaga situație a dificultăților românești cu Rusia.[6]
Este de înțeles îngrijorarea autorităților române față de stabilirea de relații diplomatice americano-sovietice fără condiționarea URSS de respectare a frontierelor cu vecinii și înainte ca SUA să fi recunoscut apartenența Basarabiei la România.
După încheierea relațiilor diplomatice și strângerea legăturilor dintre SUA și URSS, șansele României de a-și atinge interesele față de URSS au scăzut și mai mult. În aceeași perioadă, Franța și Marea Britanie au militat pentru menținerea unei adversități româno-sovietice, care le putea fi utilă în cazul nevoii de a transforma România într-o platformă de unde să se acționeze împotriva Uniunii Sovietice.
Ani de zile istoriografia românească interbelică și chiar și o parte din cea de după al doilea război mondial au salutat politica externă românească îndreptată exclusiv spre relații cu Franța și Marea Britanie. O analiză profundă și obiectivă, avantajată de accesul cercetătorilor la numeroase documente de arhivă, permite concluzia că guvernanții români, clasa politică românească în general, au acordat, în perioada interbelică, prea puțină atenție faptului că tratatele de pace care au împlinit dezideratele naționale ale României nu erau agreate sau recunoscute de cele mai mari puteri ale lumii: SUA, URSS, Germania și Japonia. Pentru realizarea unor legături diplomatice solide cu aceste țări, s-au făcut puține eforturi și acestea tardive. Când regele Carol al II-lea a încercat să repare această situație, în finalul deceniului al patrulea, era prea târziu. Războiul bătea la ușă și România Mare se prăbușea în condițiile lipsei de suport din partea acelor mari puteri de care nu era legată.
După cum am mai spus, iminența stabilirii relațiilor diplomatice sovieto-americane a determinat diplomația românească să încerce o sensibilizare a Departamentului de Stat în sensul găsirii unui sprijin în vederea obținerii de către România a recunoașterii alipirii Basarabiei. Iată că după ce, în noiembrie-decembrie 1917, România a avut în mână oferta unor înțelegeri directe cu Rusia Sovietică, pe care le putea face în condițiile grele pentru această țară din acei ani de început a regimului bolșevic, după un deceniu și jumătate, diplomația românească căuta sprijin departe, dincolo de Atlantic, pentru a se adresa Moscovei…
În primii 15 ani după primul război mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu dorea să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare stabilire de relații diplomatice cu URSS.[7] Ulterior, relațiile dintre cele două foarte mari puteri au fost totdeauna mai importante decât interesele naționale ale României.
În anul 1934, când România a încheiat relații diplomatice cu Uniunea Sovietică, nu a obținut în schimb nici un avantaj teritorial, material sau de securitate, cum avusese ocazia să obțină în noiembrie 1917. Prin tratatul sovieto-român de încheiere a relațiilor diplomatice, nu s-au recunoscut frontierele României, respectiv drepturile asupra Basarabiei și celorlalte teritorii unite cu România în 1918, iar din tezaur s-au restituit doar câteva piese, în anul 1936. Practic, România a recunoscut URSS mai mult pentru că așa procedaseră puterile occidentale și, mai ales, pentru că după creșterea mare a puterii sovieticilor, în sufletul românilor s-a strecurat adânc frica de marele vecin.
Demersurile diplomatice românești pe lângă puterile occidentale pe care clasa politică românească le credea prietene și aliate au fost insignifiante și nu au produs nici un efect practic.
(Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1]Vezi și Corvin Lupu, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2013, pp. 61-62.
[2]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 23 și 216.
[3]Ion Al. Popescu, op. cit., p. 412.
[4]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 96-97, 100 și 103.
[5]A.N.R., Fond SUA, Microfilme, rola 627, nr. 761.71/78.
[6]A.N.R., Fond SUA, Microfilme, rola 627, nr. 761.71/92. Convorbirea a avut loc în prezența mai multor funcționari ai Ambasadei României la Washington. Vezi și Ion Stanciu, În umbra Europei, Editura Silex, București, 1996, p. 141.
[7]Corvin Lupu, Relații diplomatice între România și S.U.A. până la al doilea război mondial, Casa de Presă și Editură „Tribuna”, Sibiu, 1999, pp. 119-126.