Spaţiul carpatic a fost vatra primordială a civilizaţiei europene și a celei vedice

Există dovezi ce evidențiază că spaţiul carpatic este unul şi acelaşi cu legendara Hiperboreea

00:43, 4 iulie 2022 | | 252 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

sinteză realizată de Calistrat Atudorei

Deși aserțiunea enunțată în titlu poate să pară multora ca fiind cel puțin fantezistă, constatăm că prin corelarea a numeroase surse istorice – evidențiate de autori antici și moderni, de un incontestabil renume – ajungem totuși exact la această concluzie.

Pentru o scurtă enumerare introductivă în acest sens, sunt semnificative scrierile anticilor Homer, Pitagora, Platon, Cavasius, Iordanes, Clement Alexandrinul, Carol Lundius, sau ale unor autori din epoca modernă, precum Carlo Troia , Marija Gimbutas,  Joan Marler, Paul McKendrick, Colin Renfrew, Clive Bonsall, Marco Merlini, Alfred Hofmann, Daniel Ruzzo, Harald Haarman sau Miceal Ledwith. Scrierile istoricilor români sunt și mai revelatoare, așa cum vedem de exemplu în operele lui Nicolae Densușianu, Nicolae Miulescu, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Sergiu Al-George, Gh. D. Iscru, Vasile Boroneanţ, Gheorghe Lazarovici, Branislav Stefanoski sau Gabriel Gheorghe.

Ca o încadrare istorică și conceptuală generală, să menționăm că vatra de civilizație în spațiul carpato-danubiano-pontic s-a constituit acum aproximativ 15.000-12.000 de ani, în urma retragerii ghețarilor formați în ultima mare glaciațiune a lumii, Glaciațiunea Wurm. O scurtă expunere pe acest subiect este redată în următorul videoclip de către Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, decan și președinte al Universității Teologice pontificale Maynooth:

Ca o certificare a competenței lui Miceal Ledwith să mai ținem cont că acesta a avut de asemenea funcția de Președinte al Comitetului Președinților Universităților Irlandeze, membru al Biroului Guvernator al Universităților Europei și unul dintre foarte puținii membri ai elitistei Comisii Teologice Internaționale. A avut acces timp de 17 ani la toate bibliotecile și cărțile din toate arhivele teologice din lume, inclusiv în cele de la Vatican.

Cercetătorul român Gabriel Gheorghe subliniază și importanța unui alt element obiectiv care a contribuit la formarea civilizației primordiale în acest bazin geografic: sarea. Este util să știm că niciun mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. De exemplu, un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Mulți dintre noi am văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China până la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decât în spațiul carpatic. Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adâncime. Gabriel Gheorghe întreabă: „Cu ce săpai la adâncimea asta și de unde știai unde este sarea?” Și tot el explică: „În zona actualei Românii te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu-ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici. Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, Natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea. Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vâlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara! Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr-un lac sărat. Și apoi găteau mâncare. Dar fără sare mâncarea nu se poate mânca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s-a întins până la Carpaţii Păduroşi. Spaţiul românesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul. Deci în momentul în care s-au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune! Este elementar”.

În tot acel context istoric, tracii reprezentau cea mai spectaculoasă civilizație a Europei. Erau întinși pe toată zona Europei de Est, în Europa de Sud, până în Europa Centrală. Marea Neagră era numită „Marea Getică”, fiind complet înconjurată de teritorii locuite de traci. Erau numiți de greci ca „geți” și de romani ca „daci”. Ei au migrat spre toată Europa, dar și spre Asia. Este binecunoscut că legendarul Homer afirma că „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi”, iar Pitagora spunea „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei”. Mai aproape de zilele noastre, celebrul istoric rus A. Kifisim evidenția că „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv asupra vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar asupra Chinei”. Este de remarcat că tăblițele de la Tărtăria, de exemplu, atestă că scrierea geților era cu cel puțin 1000 de ani anterioară celei din Sumer.

Procesul „roirii” (migrației/extinderii) triburilor și civilizației dacice este sugerat de imaginea de mai jos:

Să vedem acum, pentru mai multă obiectivitate, câteva referințe semnificative extrase din cele mai reprezentative lucrări menționate mai sus.

Să începem cu Nicolae Densuşianu și monumentala sa lucrare de 1152 de pagini, „Dacia Preistorică“, publicată la București în anul 1913. Densușianu a urmărit să reconstituie „începuturile“, adică aşa-numita istorie a Spațiului carpatic. El a considerat acest spațiu ca fiind centrul primei „formaţiuni statale“ a zonei locuite şi locuibile a Vechii Europe, a Asiei anterioare şi a Africii de Nord, după retragerea glaciaţiunii Würm şi îmbunătăţirea climei din mezolitic (perioadă din cadrul epocii de piatră). Bazându-se pe surse greceşti, el afirma existenţa unui „popor unic“ şi a Imperiului pelasgilor, care era creatorul primei civilizaţii şi nucleul etnic pentru naşterea tuturor popoarelor Antichităţii. Pelasgii au fost primul şi singurul popor din vechime căruia izvoarele scrise ale Antichităţii i‑au atribuit o origine divină, un popor de uriaşi – de Giganţi şi de Titani –, condus de o dinastie divină. Divinizarea este un aspect caracteristic izvoarelor istorice, nu este fantezia lui Densuşianu. N. Densuşianu concluzionează: „Aici la Carpaţi şi la Dunărea de Jos … după toate fragmentele ce au mai rămas până astăzi din Biblia cea mare a păgânătăţii ante‑istorice, ni se prezintă leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti înainte de timpurile asiriene şi egiptene“.

Unii autori consideră că aceşti uriaşi (pe care românii îi numesc din strămoşi „jidovi“, fără nicio legătură cu poporul iudeu), au venit şi au rămas în Spațiul carpatic refugiindu-se de pe enigmaticul continent Atlantida, înainte ca acesta să se scufunde în ocean. În istoriografia europeană se citează multe exemple (chiar descoperiri arheologice) de schelete de astfel de uriaşi, unele de peste 2 metri înălţime, altele de până la 4 metri şi chiar peste 4 metri înălţime.

Extrem de semnificative sunt concluziile cercetării pe care a realizat-o în perioada anilor 1959-1968 Marija Gimbutas, arheoloagă americană de origine lituaniană, trimisă de către Universitatea California din Los Angeles să studieze existenţa culturilor neolitice în Europa mileniului al V-lea î.Hr. După cum se vede pe harta întocmită de ea, pentru perioada din urmă cu şapte milenii (5.000 î.Hr.), nu au fost identificate urme de locuire decât în Spațiul carpatic şi pericarpatic, restul Europei fiind la vremea aceea o imensă pată albă. Această concluzie se potriveşte perfect cu descoperirile arheologice din perioada respectivă din Franţa, Anglia, Germania etc., în care lipsesc atât scheletele cât şi ceramica, ceea ce implică, totodată, absenţa unor aşezări umane stabile pe acele meleaguri. Iată ce afirma în anul 1987 Marija Gimbutas, într-un text scris special pentru lucrarea „Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european“, apărută la Editura Meridiane, despre Spațiul carpatic: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală şi spirituală cuprinsă între anii 6.500-3.500 î.Hr., axată pe o societate teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după al Doilea Război Mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident, că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.

În ceea ce privește roirea (extinderea civilizațională) către India, cea mai clară reconstituire a teritoriului în care s-au format arienii (indo-europenii) și a traseului parcurs către India a fost conturat de către savanţii de la Universitatea din Cambridge. Concluziile lor au fost stabilite pe baza studiului atent al cărţilor vedice, pe care le putem considera cele mai vechi monumente literare ale umanităţii. Analizând fauna şi flora descrise în Vede, autorii lucrării „The Cambridge History of India“ (6 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii în volumul I, intitulat „Ancient India“: „Arienii originari trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că grâul le era familiar. Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul. Dintre păsări, putem deduce din traducerile Vedelor că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai cunoscută pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul). Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul. Din aceste date, este, oare, posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestei limbi? Nu este probabil ca habitatul originar să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, aşa cum se reflectă ele din textul vedic, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil ca vatră primară este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa Pământului. Nu este probabil ca Asia Centrală, considerată şi ea ca posibil loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent. Dacă, într-adevăr, aceşti oameni cunoşteau fagul, cel mai probabil este ca ei să fi locuit la vest de o linie imaginară care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi de acolo continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din nordul Europei. După câte ştim, în timpurile originare, patria lor era o ţară acoperită de păduri. Există vreo parte a Europei care îmbină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care are şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, simultan, are arbori şi păsări de felul celor menţionate în Vede? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge (Munţii Metaliferi) şi munţii care fac legătura cu Carpaţii“. După opinia savanţilor din echipa de cercetare a Universităţii Cambridge, roirea din această vatră primară către India a avut loc nu mai devreme de anul 2.500 î.Hr. Este necesar să observăm că România, şi în special Ardealul, este nucleul zonei pomenite mai sus. Pentru conformitate, iată fotocopiile după sursele originale:

La rândul său, Nicolae Miulescu s-a bazat, în lucrarea sa „Dacia – Ţara Zeilor“, pe studiul Vedelor (mai cu seamă al epopeei „Ramayana“) şi al Upanişadelor. Şi el a ajuns la concluzia existenţei în Vechea Europă, în Centrul carpatic, înaintea începerii roirilor, a unui „popor unic“. El susţine că dintr‑o zonă europeană mai largă, având drept Centru Spațiul carpatic, pe măsura dezvoltării generale şi a creşterii demografice, au început roirile, deplasările şi spre Răsărit, pe o „Cale a Zeilor“ marcată cu megaliţi. Aceşti carpatici au ajuns până în India, unde au pus bazele civilizaţiei vedice. Aici, ulterior, societatea indiană a arienilor stratificându‑se puternic, brahmanii, „prima castă“, au vrut să conducă pe principii teocratice. Cu sprijinul populaţiilor locale, i‑au învins pe cei din a doua „castă“, a războinicilor (kshatriya) – păstrători ai tradiţiei. Războinicii, între a se supune brahmanilor şi a face cale întoarsă spre locurile strămoşeşti, au ales cea de‑a doua opţiune. Pe drumul de întoarcere – circa 5.000 de kilometri, din valea mijlocie a Indusului până în valea mijlocie a Dunării, unii dintre ei au rămas în Asia anterioară – contribuind la formarea naţiunii persane, iar alţii s-au întors, în sfârşit, în Spațiul carpatic. Miulescu identifică în Upanişade referiri la drumul de întoarcere spre vechile locuri ale luptătorilor, în „Ţara Zeilor“, pe „Calea Zeilor“. Unii dintre aceştia au ajuns la „Curţile Zeilor“, identificate de N. Miulescu la confluenţa celor două Someşuri (unde, din 12 semne teritoriale, şase au rămas până azi neschimbate şi unde, din 21 de zeităţi, 11 sunt legate de localităţi din zona respectivă). Alţii, trecând prin Bosfor în Tracia, au traversat Dunărea şi au ajuns până la păşunile înalte din munţii Făgăraş şi Bucegi. Un rajah, Braşiva‑Sila, s‑a stabilit în Ţara Bârsei – şi N. Miulescu pune în evidenţă toponime locale prezente ca atare în Upanişade. Iată un tabel comparativ cu similitudini frapante între cuvinte ale limbii sanscrite și cuvinte românești:

Lucrarea lui Miulescu explorează în profunzime toate aceste corelații și succesiuni istorice. În opinia noastră, chiar și termenii lingvistici din tabelul de mai sus indică fără niciun dubiu că asemănările care transpar nu pot fi rodul unor simple coincidențe.

În sprijinul acestei concluzii vin și observațiile unui studiu de peste 20 de ani efectuat de istoricul Lucian Cueșdean, care constată că chiar și în prezent în Asia sunt peste 80 de milioane de oameni care vorbesc o română arhaică. Cueșdean a studiat toată istoriografia legată de geţi și a ajuns la informații foarte importante despre masageţi, apoi despre urmaşii lor din India, populaţia punjabi. Iată cum exprimă el rezultatul cercetării: „După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul daco-roman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”. Potrivit site-lui Obiectiv.info, Cueșdean mai adaugă că „Am pornit de la informațiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”.

Vasile Lovinescu este cel care a decantat pentru prima oară, cu un ochi de iniţiat, uimitoare aspecte spirituale în tezaurul aşa-zis popular al basmelor şi tradiţiilor româneşti – vezi lucrarea „Creangă şi creanga de aur“ – a demonstrat, folosindu-se de simbolismul precis al spiritualităţii universale, că ele sunt relicve ale unei spiritualităţi îndepărtate. La sugestia faimosului orientalist şi iniţiat René Guénon, el a scris lucrarea „Dacia hiperboreeană“, în care afirmă că în timpuri îndepărtate, Spațiul carpatic a fost vreme de câteva milenii sediul Centrului spiritual al Lumii, înainte de mutarea acestuia spre Orient. Lovinescu afirma că mitul nu este o simplă fantezie şi nici un produs al imaginaţiei „poetice“ populare, cum se susţine în general. El este un mod de gândire coerent şi semnificativ ca şi expresie a unui mod de trăire spirituală. Mitul poate constitui astfel un sui generis „document“, ca orice mesaj scris sau figurat, din care se poate descifra profilul spiritual al unei civilizaţii.

Spiritualitatea spațiului românesc, împreună cu cea arhaică a ţăranilor români, este departe de a fi una marginală în Europa, şi, după cum afirma la un moment dat Mircea Eliade, este de o vechime şi o profunzime uimitoare, manifestând o corespondenţă riguroasă cu spiritualitatea hindusă. Aşa cum observa Sergiu Al-George, în vreme ce în folclorul autentic românesc temele brâncuşiene apar ca frânturi ale unui adevăr spiritual cândva limpede şi unitar, în textele vechi ale religiei hinduse (derivate de la vechii daci) regăsim toate aceste teme într-o unitate deplină şi într-un mod cât se poate de explicit, ca părţi integrante ale miturilor cosmogonice ale Vedelor, pe care Mircea Eliade le clasifica astfel:
1) fecundarea Apelor primordiale de către sămânţa de aur (bija), precursoare a Oului cosmic,
2) fragmentarea Gigantului primordial (Purusha),
3) divizarea şi despărţirea Unului primordial,
4) separarea Cerului de Pământ, prin intermediul Stâlpului Lumii.

Deși învăluite într-o aură de senzaționalism-paranormal, nu mai puțin lipsite de interes sunt dezvăluirile despre Dacia revelate de faimosul clarvăzător american Edgar Cayce. Acesta a consemnat o întreagă colecţie de „citiri“ ale clişeelor akasha-ice privitoare la un număr impresionant de aspecte ale istoriei omenirii, care sunt disponibile şi astăzi, într-o bibliotecă aflată în oraşul natal al lui Cayce. Foarte semnificative pentru noi, ca popor, sunt informațiile privitoare la migrarea „Fiilor lui Unul“ (Soarele Cel Nenumit), din Atlantida în Europa, înainte de ultima scufundare a insulelor atlante în urmă cu aproximativ 11.000 de ani. După afirmaţiile sale, o ramură a atlanţilor s-a salvat din cataclism şi a trecut în Europa, așezându-se pe teritoriul Daciei Hiperboreene. Acel teritoriu cuprindea suprafaţa intracarpatică și se întindea spre nord, în actuala Ucraină. Atlanții, susținea Cayce, au rămas câteva mii de ani în Dacia, după care o parte din ei au roit spre est, ajungând în cele din urmă în India, unde au pus bazele civilizației vedice. O altă ramură s-a deplasat spre sud, traversând Marea Mediterană și, odată ajunsă în Egipt, s-a stabilit acolo, punând bazele societății faraonice (de altfel, clarvăzătorul Cayce afirma despre el însuşi că într-o viaţă anterioară, pe la 10.500 î.Hr., fusese preotul Ra-Ta, care trăia în zona Carpaţilor, şi că el a fost cel care a invadat şi a cucerit Egiptul cu tribul său, după ce Atlantida s-a scufundat). În sfârşit, a treia ramură a atlanţilor s-a deplasat spre vestul Europei, pe teritoriul de astăzi al Danemarcei. În momentul stabilirii atlanților în apropierea Spațiului carpatic, partea de nord a continentului nostru se afla sub ghețurile glaciațiunii Würm, care se afla în faza sa finală. Se pare că acesta a și fost motivul pentru care atlanţii s-au aşezat în interiorul arcului carpatic, care se bucura de o climă mult mai blândă. După afirmaţiile lui Cayce, membrii castelor conducătoare și religioase aparținând societăților întemeiate de atlanți erau înalți, atletici, aveau pielea albă, ochii deschiși la culoare, albaștri sau verzi, și părul blond sau roșcat spre roșu. Cayce susţinea că rasa albă s-a format în Carpaţi şi în Caucaz, „adică în Grădina Edenului“.

În sprijinul acestor date vin și numeroase descoperiri arheologice. Se cunoaște, de exemplu, că într-o peşteră din Munţii Banatului, în apropiere de Anina, s-au descoperit cele mai vechi rămăşiţe din Europa ale omului modern, ce datează de aproximativ 40.000 de ani. Iar în zona Munților Apuseni au fost descoperite cele mai vechi picturi rupestre din Europa, datate la peste 36.000 de ani.

În anul 1998 arheologul Vicu Merlan a descoperit pe teritoriul comunii Răducăneni, jud Iași, un mare tezaur statuar, cu o vechime de peste 7200 de ani, depozitat intact într-un vas din lut ars, alături de alte elemente esoterice care-l întregeau, precum şi o altă plăcuţă din lut ars cu simboluri scriptice arhaice aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Tezaurul era compus din 21 de zeităţi, ce erau de fapt 21 de ipostaze divine ale Marii Zeiţe Mamă, zeiţa fecundităţii şi fertilităţii. Alături de acestea se găseau 21 de falusuri miniaturale din lut ars, reprezentări ale contrapărţii masculine. Numerologia exactă a pieselor din recipientul descoperit nu era întâmplătoare, era vorba de o numerologie sacră. 13 dintre statuete dispuneau de tronuri (numărul 13 în tarot este asociat cu iniţierea). Aşadar, cele 13 “zeităţi” oferau iniţierea profanilor prin intermediul şamanului comunităţii.

Tezaurul Zeiței Mamă descoperit de arheologul Vicu Merlan a fost prezentat în cadrul marilor muzee din România, precum și expoziţiile itinerante de la Vatican, Lisabona, Londra, New York ş.a. Astăzi, publicul le poate admira, alături de alte piese importante, în cadrul Muzeului Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

Există anumite elemente ce atestă că, de fapt, epopeea hindusă „Ramayana“ descrie Spațiul carpatic

Revenind la argumentele care indică extinderea civilizației dacice spre India de astăzi este revelator să observăm pe scurt că epopeea descrie următoarele fapte:

– Este vorba despre un conflict apărut între cele două caste, cea a brahmanilor (înțelepților) şi cea a kshatriya-şilor (războinicilor);

– Conflictul s-a extins până ce s-a declanșat un mare război cu caracter religios;

– Războiul a fost pierdut de kshatriya-şi, care s-au revoltat împotriva puterii şi dominaţiei brahmanilor;

– Kshatriya-şii înfrânţi aparţineau celor 12 triburi, care sunt precizate în Cartea a X-a, art. 44, din „Manava Dharma Shastra“ (Cartea Legilor lui Manu);

– Cele 12 triburi s-au întors în Daksha (care de fapt era Dacia) sub conducerea lui Rama. Așadar „Rama-yana” se referă efectiv la drumul lui Rama (yana înseamnă drum, cale).

În tot acest context constatăm că cele cinci nume de bază din povestirea privindu-l pe eroul Bala-Rama sunt prezente pe teritoriul străvechii Dacii – vezi Dacea.ra.da – nu numai în forme similare, dar uneori şi în forme identice: Sita – Sita din bazinul Someş, Ayodhya (Audia în alte texte) – Audia la picioarele Ceahlăului. Alte nume, precum Rama, Kohulia, Laciu.mana sunt găsite în forme asemănătoare în Roman, Cahul, Lăceni. În acelaşi bazin şi foarte aproape de Sitoaia (o formă familiară derivată din Sita) se află un loc numit Balaciu, însemnând „născut din („ci“) Bala“, Bala fiind numele soţului Sitei, tatăl fiilor ei.

Dar zona cea mai interesantă pentru legătura dintre evenimentele relatate în „Ramayana“ şi faptele din teritoriul carpato-danubian este constituită de bazinul râurilor Vedea şi Tilorman (adevăratul nume al râului pe care ne-am obişnuit să-l numim Teleorman).

În această zonă sunt grupate următoarele locuri:

Purani ‒ nume derivat din Pura, „oraş divin“, „cetate divină“;

Vitana ‒ nume derivat din termenul Vitana, însemnând „foc ritual“ (vezi Manava Dharma Shastra, Cartea a IV-a, paragr. 9);

Guruieni ‒ nume derivat din termenul Guru, însemnând „Ghid spiritual“, „învăţător“ (în acest caz, învăţător al zeilor);

Lăceni ‒ nume derivat de la acela al lui Lacis.mana (mani însemnând „sihastru“);

Crovu ‒ nume derivat din Kravyad, ipostază a zeului Agni, care este invocat să mistuie carnea cadavrelor de animale și de oameni;

Letca ‒ zeitate din regatul lui Yama, care conduce sufletele* oamenilor adormiţi (vezi imnul către Indra din „Rig Veda“) în tărâmul de dincolo. Această zeitate era însoțită de obicei de Vidma, o semizeitate cu un rol similar. Vezi de asemenea Leto-Lete în panteonul grec şi roman, precum şi cuvintele lui Ivan Turbincă „paşol na turbinca, Vidma“, dar și termenul românesc vidmă, care înseamnă „apariție“, „arătare“, „duh“, „fantomă“, „nălucire“, „vedenie“;

Tangiru ‒ un nume derivat din Tan, un nume al zeului Agni.

Putem adăuga la această listă de nume de o vechime imemorială, o altă serie de nume mai recente, cum ar fi Călugăru, Comoara, Călineşti (cu referire la zeiţa Kali) şi multe altele.

Nu este greu de văzut că rajahul Brashiva-Sala s-a stabilit în ţara Bârsei şi a dat numele său aşezării care astăzi se cheamă Braşov. Vom menţiona doar, ca probă suplimentară, că dealul numit Varte, din mijlocul oraşului, confirmă această identificare, că termenul „Varte“ nu provine, aşa cum se crede, din germanul „Warten“ (a aştepta), ci din vedicul „varta“ – vatră, pământ. Denumirea completă a cetăţii era Brashiva-Varta, pământul lui Braşiva.

Pava, loc ce poartă numele lui Agni – zeul focului, care printre alte 16 nume şi supranume îl are şi pe cel de Pavaka.

Moacșa (la 22 km de Budila) poartă numele unuia dintre aspectele Divinităţii; moksha reprezintă starea de Eliberare spirituală.

Hărman este derivat din Hara.mani, eremitul (mani) protejat de Hara (supranume dat marilor zei, cu referire la puterea lor colosală, de unde şi numele de Hercule).

Să observăm că toate aceste locuri înconjoară vârful Bărătău, numit după Bhara.Ta, eroul sub a cărui conducere o mare parte a Indiei a fost cucerită şi ale cărui fapte sunt elogiate în „Mahabharata“.

Niciuna dintre zeităţile relevante nu lipseşte din „incinta zeilor“. Toate numele de rishi (oameni sfinţi) sunt prezente în toponimia acestei zone. În vreme ce descrierea pelerinajului lui Kauşi.Taki concordă cu numele de localități, continuând să fie neschimbate până azi. Scrierile pe care le avem din perioada respectivă despre el sunt confirmate la date diferite de autori cu care a început consemnarea evenimentelor istorice. Şi toate, absolut toate locurile ce acoperă întreaga zonă îmbrăţişată de apele din Fortul Carpatic, zonă geografică ce se întinde în interiorul Fortului şi în jurul vârfurilor muntoase, toate poartă nume de zei.

Să mai observăm că şirul impresionant de stânci menţionat de Pindar, Herodot, Ovidiu, descris de Dimitrie Cantemir şi, mai în amănunt, de Nicolae Densuşianu, reprezintă o parte din „Calea Zeilor“, aşa cum Kauşi‑Taki o denumea în Upanişada sa. Kauşitaki este numele unui conducător de școală spirituală menționat explicit în Kauşitaki-Upanişad.

Am indicat mai sus un tabel extrem de semnificativ rezultat din studiile lui Nicolae Miulescu, ce evidenţiază uimitoare corespondențe între lexicul limbii române şi lexicul limbii sanscrite, susţinând în felul acesta realitatea originii carpatine a civilizaţiei vedice.

Izvoare istorice care atestă că vechea Dacie era de fapt considerată a fi legendara Hiperboreea

Pentru vechii greci, Hiperboreea era teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre). Etimologic, acest nume s-ar traduce „dincolo de Boreas“ (vântul din nord, Crivăţul).

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa „Istorii“ (Cartea IV, capitolele 26-32). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean.

Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea. Tot Pindar ne mai spune că hiperboreenii de pe malurile Dunării adorau în „Apollo ca zeu al luminii, pe cel mai de seamă zeu al lor“.

De la Strabon aflăm că „primii care au descris diferitele teritorii ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și în nordul Istrului“ (Geografia, XI, 6, 2).

Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că acesta este hiperboreean (Stromata).

În „Argonatica“ (II, 5, 675) scrisă de Apollonios din Rhodos (care a lucrat la celebra Bibliotecă din Alexandria) este consemnat că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiesc în nordul Traciei.

Eschil spune: „Istrul coboară de la hiperboreeni şi din munţii Riphei.“ (Riphei este numele mitologic al Carpaţilor).

O localizare atât de exactă a Hiperboreei, încât ea nu mai necesită niciun comentariu, o face Paulinus din Nola atunci când, adresându-se lui Niceta de Remesiana, îi spune: „Vei merge departe, până la dacii de la miazănoapte/ […] Acolo unde Boreas, în ţinuturile ripheice,/ încremeneşte fluviile cu gheţuri groase…“.

O importantă cetate a dacilor, după geograful Ptolemeu (Geografia III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piroboridava, nume care indică o cetate hiperboreeană.

Una dintre cele mai precise informații* despre Hiperboreea o aflăm de la Macrobiu: „Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene“.

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia, îi spune: „Tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperboreean şi stelele Polului getic“. Tot Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața dacilor „Hiperboreus triumphus“ și în altă parte „Gigantes triumphus“ (Ep. VIII, 78): „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreenii“ (Ep. VIII, 50).

Vorbind despre ţara hiperboreenilor, care era locuită, dacă este să credem aceasta, de un neam fericit, ce se cheamă hiperboreean („gens felix, si credimus, quos Hyperboreos appellavere“), Pliniu cel Bătrân spune: „Acolo se crede că sunt ţâţânele lumii“ („Ibi credentur esse cardines mundi“). De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune că poporul Arimphaeilor (arimi, cum îi numea Nicolae Densuşianu), care locuia lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia (adică la nord de Grecia) era un neam care nu diferea prin nimic de hiperboreeni.

Ovidiu precizase mai înainte că acele cardinale „ţâţâni ale lumii“ se află chiar în locul exilului său, în ţara geților hiperboreeni: („… Eu… sunt la marginea şi sub ţâţâna lumii“ – „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi“). „Dacia Felix“, înţelegem din toate acestea, nu a fost o denumire convenţională, ci certificarea faptului că Dacia este patria acelui neam fericit („gens felix“) al hiperboreenilor, cei prin care fericita „Vârstă de Aur“ supravieţuia. Simultan, în Dacia se află „ţâţâna lumii“, încheietura, articulaţia de la care porneşte tot ce se petrece în lume, punctul esenţial (în limba latină „cardo“ însemna ţâţână, dar şi punct esenţial, punct cardinal) care nu poate fi altul decât cel în care a fost raiul originar.

Limba indo-europeană sursă a limbilor antice?

Ideea limbii indo-europene comune, care este considerată dispărută, a generat eforturi ale mai multor oameni de ştiinţă în vederea „reconstrucţiei“ ei, a reconstituirii ei pe baza „produselor” cărora le-a dat naştere.

Atunci când au studiat lucrările vedice, savanții de la Cambridge au constatat că Spațiul carpatic corespunde cel mai bine, din punctul de vedere al florei, al faunei și al peisajului condițiilor descrise în Vede. „Dacă această zonă este într-adevăr leagănul originar – și este destul de curios că, deși îndeplinește atât de multe condiții, nu pare să fi fost propusă până acum – răspândirea limbilor indo-germanice devine ușor de înțeles.“, afirma E. J. Rapson, editorul monumentalei „The Cambridge history of India“(1922).

Așa cum remarca Gabriel Gheorghe în articolul „Româna țărănească = indo-europeana comună“ publicat în revista „Getica“ nr. 5-6 din anul 2005, o limbă există ca realitate de sine-stătătoare numai în comunitatea celor care o vorbesc, și nu poate dispărea decât prin dispariția ultimilor ei vorbitori. Sanscrita, elina și latina au fost dintotdeauna limbi culte, destinate unor grupuri restrânse, de elită, mai ales pentru scris, în niciun caz pentru comunicarea de zi cu zi între oamenii aparținând populațiilor din spațiile respective.

„Într-o conferință din anul 1939, „Destinele latinei în est“, cunoscutul lingvist și romanist Alf Lombard citează părerea lingvistului finlandez Valentin Kiparski despre română: „Din punct de vedere lingvistic, româna este limba cea mai interesantă din Europa.“ Jacques Goudet considera că: „Româna constituie piatra unghiulară a întregii lingvistici romanice.“ („La romanité orientale: considérations méthodologiques“, Dacoromania, Jahrbuch fur östliche Latinität, Nr. 3, 1975-76). Martin Maiden de la Universitatea din Cambridge afirma în anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat („Identitatea limbii și literaturii române în perspectiva globalizării“, Simpozionul Internațional – Iași, 17-18 mai 2002), că: „Sunt absolut convins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan și limba română este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române le permit romaniștilor să înțeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice în faza lor arhaică“. (Martin Maide, „Limba română ocupă un loc central în lingvistica romanică“, „Convorbiri Literare“, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10).

Dovezi ale filiaţiei directe a limbii române țărăneşti ce provine din limba primordială (este vorba de limba aşa-zisă indo-europeană comună)

Limba română este formată din rădăcini genuine, primordiale (cum sunt rădăcinile BOR sau MA, despre care vom da detalii mai jos), care nu se pot modifica, datorită scurtimii și expresivității lor. Iată, în continuare, câteva exemple de astfel de rădăcini în limbile română, catalană, occitană, latină, engleză și franceză:

După cum putem observa în extrem de succinta listă ilustrativă de mai sus, rădăcinile limbii române, catalane și occitane sunt similare sau chiar identice, deși sunt limbi vorbite la distanțe de mii de kilometri. Ca urmare, această categorie a lexicului – cea formată din rădăcini genuine, primordiale, nu a fost afectată de modificări în limbile populare. Cuvintele latinei clasice, de exemplu, provin din cele primordiale prin adăugirea artificială a unor terminații, în cele mai multe cazuri us la nominativ.

Unele elemente semnificative ce ne conduc la identificarea limbii primordiale

Apelativele limbii primordiale, folosite în sânul fiecărei familii – unitatea de bază a structurii sociale, sunt obținute prin reduplicarea unor silabe fundamentale: MA/ma, TA/ta, NA/na, NE/ne, GA/ga, ȚA/ța, LE/le, DA/ da, LA/la, BA/ba etc. Acest mod de formare al apelativelor se întâlnește, după părerea cercetătorului Gabriel Gheorghe, doar în limba română. Acestea sunt cuvinte simple, expresive, neconfundabile, scurte, mono sau bisilabice.

Există în limba română peste 900 de cuvinte, fundamentale pentru comunicare, monosilabice, clare, uşor de pronunţat şi de reţinut, care sunt adevărate mărci ale simplităţii şi ca atare ale străvechimii sale. Iată doar câteva exemple:

  • ac, alb, an, arc;
  • ban, basm, băţ, blid, bob, bont, borş, bot, borţ, boţ, bou, boz, braţ, brâu, bulb, bumb, bun;
  • cal, cap, car, caş, câmp, cânt, cea, cep, cer, cerb, cerc;

Lingviștii obiectivi vor descoperi cu ușurință o mulțime de cuvinte româneşti în toate idiomurile culte sau literare. Acestea au fost atestate în limbile antice (sanscrită, persană, elină, latină etc.) dar şi mai abitir în limbile populare, care însă nu sunt atestate filologic decât târziu în parcursul istoriei şi numai parţial.

Din abundența de cuvinte-rădăcină simple, existente în forme absolut similare în România şi în Franţa, de exemplu, să remarcăm forma aceluiaşi hidronim: Olt. În prezent, râul francez se numeşte le Lot, dar numele real al lui le Lot era Olt. Chiar și acum, încă mai există un număr destul de mare de localităţi situate pe malurile Lot-ului care iată cum se numesc: a). Saint Laurent d’Olt b). Saint Geniez d’Olt c). Saint Come d’Olt d). Saint Eulalie de rive d’Olt e). Saint Vincent de rive d’Olt f). Castelnau de rive d’Olt g). Calmont d’Olt h). Canet d’Olt (Conform Mitu Grosu, „Occitan et Roumaine. Resemblances“, Jerusalem, 1987, p. XII).

Un alt element deosebit de semnificativ pentru lingviști este modul în care se formează derivările de cuvinte înrudite din diferite limbi ce apar dintr-un trunchi comun. Se constată că dintre limbile europene, româna este cea mai apropiată de limba matcă din care provin toate celelalte. Dar majoritatea limbilor europene au pierdut vocale precum „â” și „î” care însă erau prezente în forma originară. Astfel, pentru transformarea lui „î” în „i”, avem românescul „vînt” care devine în suedeză „vint”, în daneză „vind”, în engleză „wind” , în germană „wint”, iar în spaniolă „viento”. Pentru transformarea lui „â” în „a”, vedem cum de la românescul „mână” se ajunge la cuvântul francez „main”, în italiană „mano”, în portugheză „măo”, în spaniolă „mano”, etc. Dintre limbile europene, numai româna posedă vocalele â (î), care se modifică la flexiunea cuvintelor. Iată câteva exemple de flexiuni firești în limba română:

â – a: a sta/stând, stână, stâncă; ţăran/ţărână; mână/manual, manuscris, manoperă; crezare/crezând; rămâne/rămas, remanent;

î – i: sfînt/sfinte, asfinţit; cuvînt/cuvinte; vînătă/vinete; vinde/vînzare; vestmînt/vestminte;

Cu toate acestea în dicționarele etimologice ale limbii române există un număr impresionant de cuvinte (peste 4.000!) pentru care dogma academică actuală indică o „etimologie necunoscută”. În realitate cea mai mare parte a acestor cuvinte aparțin lexicului fundamental, țărănesc, al limbii române din trecut, dar și de astăzi. Acest fapt ar trebui să dea de gândit, căci 4.000 de cuvinte pentru un vocabular țărănesc reprezintă un tezaur lingvistic enorm și extrem de semnificativ.

Mai mult decât atât, ceea ce este de-a dreptul revoltător și ilogic este faptul că deși limba română este, de departe, cea mai veche, și cu necesitate, mai bogată decât limbile limitrofe, limba română este plasată totuși în postura de primitoare, chiar în condițiile în care limbile așa-zis „donatoare” nu au în lexicul lor cuvinte pe care le „dau cu împrumut“. „Experții” acceptați oficial afirmă cu obrăznicie că limba română are foarte multe cuvinte împrumutate și modificate din franceză, engleză, rusă, maghiară, etc.

Unele probe materiale şi câteva argumente evidente privitoare la adevărata limbă străveche şi scriere a geto-dacilor

Existenţa unei scrieri preistorice în sud-estul european a fost semnalată prima oară în anul 1874, când Zsofia Torma (Sofia Turmă), din Orăştie, a întreprins săpături pe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, constând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte, incizate cu peste 300 de semne, au fost distribuite treptat muzeelor din Berlin, Mainz, München şi Cluj. În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile de la Turdaş, iar contribuţia sa a constat în aranjarea şi publicarea materialului rezultat în urma săpăturilor Sofiei Turmă. Sunt incizii simple, pe care Iordache Moldoveanu le consideră ca fiind cu 3.000 de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria. Intrarea în circuitul ştiinţific, în România, a tulburătoarelor Tăbliţe de la Tărtăria (Ardeal), din complexul cultural neolitic Vinča‑Turdaş, între mileniile al VII‑lea și al VI-lea î.Hr., este edificatoare în acest sens. Modestele tăbliţe neolitice urmau să anuleze o teză şi să eclipseze o carte care făcuse anterior înconjurul lumii: „Civilizaţia începe în Sumer!“.

Arheologul român Nicolae Vlassa a descoperit în anul 1961 tăbliţele şi le‑a făcut cunoscute publicului în 1963 într‑o revistă de specialitate care apărea în limbi străine. Celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, directorul Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, astăzi împătimit de „miracolul“ de la Tărtăria, a venit în România şi a dus la laboratorul de la Departamentul de Geologie al Universităţii din Roma fragmente din oasele găsite de Vlassa, împreună cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au fost analizate, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea este foarte veche, aproximativ de acum 7.300 de ani!

Un corifeu al „Şcolii Ardelene“, Petru Maior, bun cunoscător al limbii latine şi al istoriei romane, afirmă în „Disertaţie pentru începutul limbii româneşti“ că limba latină „de obşte“, „cea proastă“, cea vorbită de popor, reprezintă baza limbii latine culte. „Limba lătinească cea proastă sau a poporului cu dreptul se zice mama limbei lătineşti ceii corecte“. Şi continuă: „Limba lătinească cea corectă nu se sugea împreună cu laptele de la mame, precum limba cea de obşte, ci cu gramatica trebuia să se înveţe, şi pentru aceia, alta au fost a grăi lătineşte gramaticeşte şi alta a grăi lătineşte de obşte“. Altfel spus, existau două limbi latine: una „a învăţaţilor“ și alta „a poporului“. Întotdeauna limba latină „corectă“, „a învăţaţilor“, se învăţa numai după gramatică. A fost, cum am spune azi, o creaţie artificială (pornind de la o bază populară), pe care poporul n‑o vorbea şi n‑o înţelegea, în vreme ce „limba lătinească cea proastă“, latina populară, era limba „de obşte a tuturor popoarelor Italiei“. Din cele spuse despre limba latină populară – conchide Petru Maior – „putem lămuri începutul limbei româneşti“, adică: „limba românească e acea limbă lătinească comună care pre la începutul sutei a doua era în gura romanilor şi a tuturor italienilor“. Sau, mai clar spus: „limba românească e cea mai curată limbă lătinească a poporului roman celui vechi decât limba italienească cea de acum, şi mai cu cădere este a judeca deci limba cea rumânească, cum au fost limba romanilor celor vechi, decât în limba italienească cea de acum“. Deci, limba „priscă“ (veche) în Italia şi apoi în Imperiu, acolo unde s‑a vorbit, era, de fapt, limba „barbară“, a geto‑dacilor, adică limba română arhaică.

Petru Maior rămâne totuși credincios „axiomei“ Şcolii Ardelene din care făcea parte, anume că romanii au venit în spațiul geto‑dac cu limba lor latină populară. Dar, ca un foarte bun cunoscător al ambelor limbi, aprecierile pe care le face între latina populară şi limba română, după toate amănuntele, din izvoarele istorice, pe care ni le‑a furnizat, ne conduc la concluzia identităţii dintre limba română şi limba latină populară.

Pentru Bogdan Petriceicu Haşdeu, limba dacilor era indo-europeană şi înrudită, astfel, îndeaproape cu sanscrita, cu limbile baltice şi cu persana veche.

Lucrarea „Zalmolxis, primul legiuitor al geților“, publicată la Upsala în anul 1687 de către Carolus Lundius, la vremea primului jurist al Suediei, este primul studiu special consacrat lui Zalmoxis ca legiuitor al geților şi este rodul unei îndelungate cercetări în bibliotecile Apusului, inclusiv la Vatican. El ne aduce o mare bogăţie de date, din care, aici, reţinem: existenţa scrierii la geți într‑un alfabet propriu – alfabet publicat prima dată de Joanes Magnus în anul 1554 şi a doua oară de Bonaventura Vulcanius Brugensis în anul 1571, alfabet creat înainte de „potop“ sau imediat după acesta (după Bonaventura Vulcanius Brugensis). Carol Lundius arată că Troia a fost construită de geți, fapt confirmat şi de Vasile Pârvan într‑un opuscul ce n‑a mai fost reeditat „Dacii la Troia“; că goţii sunt geți; în sfârşit, Lundius descrie principiile învăţăturilor lui Zalmoxis.

Din lucrarea lui Bonaventura Vulcanius Brugensis, „De literis et lingua Getarum sive Gothorum“, Lyon, 1597, rezultă că limba getă fusese alcătuită înainte de întemeierea Romei. Bonaventura afirmă că învăţase literele getice din cartea lui Joannes Magnus Gothus, „Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus“, la Roma în anul 1554.

În „Codex Rohonczi“ scris între secolele al XI-lea și al XII-lea în ţara „blacilor“, numită Dacia în latina populară, este folosit un alfabet cu multe grafeme getice, identificate de doamna Enăchiuc şi în cultura „Gârla Mare“ din epoca bronzului cu mulţi ani înainte.

Limba geto-dacilor

Pornind de la structura limbii române populare, Gabriel Gheorghe a evidenţiat faptul că aceasta este o limbă de sine stătătoare, organică, ce are radicali proprii şi formează familii de cuvinte foarte bogate. De altfel, numeroase argumente contrazic ipoteza romanizării, care s-a transformat până la urmă în dogmă ştiinţifică. Amintim aici doar faptul că, în privinţa afirmaţiei că limba română este o limbă neolatină, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea şi membru al Comisiei Teologice Internaţionale, unul din intelectualii care au avut acces la documente secrete din arhiva Vaticanului, a făcut o declaraţie surprinzătoare. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, el a afirmat că, potrivit informațiilor pe care le deţine, limba latină se trage din limba română arhaică şi nu invers, cum încă mai cred lingviştii şi cum sunt învăţaţi copiii în şcoli: „Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba de cancelarie a fostului Imperiul Roman, iar limba română este considerată o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte faptul că limba română, sau precursoarea sa, este originea limbii latine, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un instrument de comunicare minunat lumii occidentale (limba latină – n.red.)“.

Când a reorganizat Imperiul Roman, Diocleţian a numit „România“ toate ţinuturile supuse locuite de geto-daci: dacă acest nume venea de la Roma, el s-ar fi potrivit mai bine Italiei. Adevărul este că Roma, Romania, România, Ramania sunt vechi nume pelasge. Toate aceste nume au legătură cu Rama, al şaselea avatar al lui Vishnu. În mitologia română se vorbeşte de un Ram-împărat. În plus, există o mulţime de localităţi în legătură evidentă cu numele lui Rama: localităţile Rama, Ramna, judeţul Râmnic, alte localităţi, numite: Râmeşti, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rams, Rum, Armeneasca, Armeniş, Ramsca, Ramscani etc.

Concluzie

Putem constata că există o ofensivă planetară a unor forţe malefice împotriva istoriilor naţionale şi a specificului naţional, ofensivă a cărei primă ţintă este „tăierea rădăcinilor“, a începuturilor, iar prin aceasta a dreptului istoric care dă, în principal, legitimitate moştenirii. În cazul istoriei României această campanie de anihilare a rădăcinilor manifestă o îndârjire acerbă. Și aceasta nu de azi-de-ieri, ci din vremea începutului epocii moderne, de când s-a urmărit sistematic promovarea ideii că întreaga Dacie ar fi fost cucerită de romani și că limba dacilor ar fi fost uitată. Sunt afirmații complet nefondate întrucât, în primul rând, se știe că romanii au ocupat doar aproximativ 14% din Dacia și doar pentru o perioadă de 165 de ani (106-271). Restul Daciei a rămas liberă și este absurd să ne gândim că 86% dintre daci, care pe ansamblu erau unanim considerați „cei mai viteji dintre traci”, așa cum consemna Herodot, și-ar fi abandonat de bună-voie teritoriile, limba și tradițiile milenare. Dimpotrivă, uneltirile imperiilor care au jinduit de-a lungul sutelor de ani să ne ocupe, au preferat să ascundă istoria glorioasă a strămoșilor noștri și să ne considere o biată națiune de la marginea Europei. O mare trădare a fost săvârșită în vremea lui Eminescu de către Școala Ardeleană (condusă de Petru Maior și Titu Maiorescu), ce a dat gir teoriei romanizării Daciei și a suprimat violent eforturile lui Eminescu și ale Societății Carpații pe care acesta o fondase de a reface Dacia Mare. Adevărurile spuse de marele nostru poet și jurnalist au deranjat atât de mult interesele celor trei imperii care ne înconjurau (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist), încât agenții acestora au conlucrat la eliminarea fizică a lui Mihai Eminescu. Societatea Carpații (din care mai făceau parte Ion Creangă, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Densușianu) avea peste 20.000 de membri și se pregătea să acționeze în interesul național inclusiv pe calea armelor, ceea ce o făcea deosebit de incomodă pentru imperialiștii care aveau, ca și în prezent, cozile lor de topor (trădători de neam și țară) în interiorul României.

Documente incontestabile privind asasinarea politică a lui Eminescu au fost prezentate în numeroase articole, cărți și filme documentare, dar toate acestea sunt și acum ignorate de versiunea oficială a istoriei României, care afirmă într-un mod scandalos că Eminescu ar fi murit din cauza unei așa-zise boli psihice și de sifilis. O descriere amănunțită și documentată a cazului Eminescu poate fi consultată în paginile renumitului ziar/site Certitudinea sau în următorul video realizat prin eforturile jurnaliștilor Daniel Roxin și Miron Manega:

În marea sa majoritate, populația României este deocamdată menținută în letargie și în cruntă ignoranță privind cunoașterea potențialului pe care îl are. Avem însă deplină încredere că poporul român, ca și continuator al vechilor daci și traci, se va trezi în curând și va dăinui în continuare. Mai mult decât atât, suntem convinși că nația de continuatori ai hiperboreenilor, care acum mii de ani au oferit Europei și Asiei semințele civilizației, își va împlini misiunea profetică de a aduce Lumina Spirituală pe acest pământ. Istoria este ciclică, iar ceea ce a fost, se va întoarce. Nu întâmplător, mulți sfinți și vizionari (nu doar din România) au afirmat că națiunea română are o excepțională misiune spirituală și că pe aceste meleaguri se află cu adevărat „Grădina Maicii Domnului”.

Bibliografie selectivă

Surse autori străini:

  • Marija Gimbutas – „Zeiţele şi zeii Vechii Europe“;
  • Iordanes, „Despre originea şi faptele geților”;
  • Paul McKendrick – „Pietrele dacilor vorbesc“;
  • Marco Merlini – „Scrierea s-a născut în Europa?“;
  • Carlo Troia, „Istorie getică sau gotică“.

Autori români:

  • Gabriel Gheorghe autor al „Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice“, al studiului „Valah“ şi al altor studii legate de istoria veche românească, editorul revistei „Getica“;
  • Gheorghe Lazarovici şi dr. Branislav Stefanoski – „Hyperboreii şi zamolxismul“;
  • G.D. Iscru, „Strămoşii noştri reali: geții, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra Vechii Europe“;
  • Nicolae Densuşianu, „Dacia Preistorică“;
  • Nicolae Miulescu, „Daksha, ţara zeilor“;
  • Sergiu Al-George – „Arhaic şi universal“;
  • Vasile Lovinescu – „Dacia hiperboreeană“.
Facebook Comments