Intervenții militare americane în timpul Războiului Rece (II)

03:11, 22 martie 2023 | | 546 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Calistrat M. Atudorei

Continuăm prezentarea intervențiilor militare ale Statelor Unite în timpul Războiului Rece, în perioada 1945-1991. În acest articol publicăm o sinteză despre operațiunile militare americane în Cuba, Nicaragua și Irak.

Vă recomandăm să consultați și prima parte a articolului.

Cuba 1960-1997: embargo și sute de atentate împotriva lui Castro

 Cuba a adoptat încă din anul 1959 sub conducerea lui Fidel Castro linia unei guvernări comuniste, fiind sprijinită în acest sens de Uniunea Sovietică. Marea problemă a fost că în felul acesta insula cubaneză a ajuns să reprezinte – ca simbol și realitate concretă – o amenințare la adresa hegemoniei SUA în America Latină. Tocmai de aceea Cuba a fost sistematic atacată de către Statele Unite începând cu anii ’60 prin nenumărate operațiuni militare și sancțiuni economice. Ceea ce a salvat Cuba de la soarta altor state care au îndrăznit să meargă pe calea comunistă a fost protecția primită în anul 1962 din partea URSS, care a instalat în mod ostentativ câteva zeci de rachete nucleare pe teritoriul cubanez, la doar 90 de mile de granița SUA. Situația a creat o uriașă tensiune pe plan internațional deoarece părea că se va ajunge la un nimicitor război nuclear. Incidentul a rămas consemnat în istorie sub numele de „criza rachetelor cubaneze”.

În anul 1964 Consiliul de Planificare Politică a Departamentului de Stat al SUA își exprima îngrijorarea că „Principalul pericol pe care îl întâmpinăm cu Castro constă în impactul pe care însăși existența regimului său îl are asupra mișcărilor de stânga din țările Americii Latine. Castro reprezintă o sfidare de succes a Statelor Unite, o negare a întregii noastre politici de un secol și jumătate pentru emisfera vestică”29.

Deoarece calea armelor nu mai era o opțiune validă de atacare a Cubei (având în vedere protecția de care beneficia aceasta din partea rușilor), America a făcut apel la alte metode.

Una dintre acestea a vizat uciderea președintelui cubanez. În timpul celor 49 de ani cât a fost la conducerea Cubei, au existat peste 600 de tentative de asasinare a lui Fidel Castro, majoritatea orchestrate de CIA. Televiziunea britanică a realizat un film documentar pe această temă, intitulat 638 de căi de a-⁠⁠l ucide pe Castro30. Toate aceste tentative au eșuat, iar Fidel Castro a murit din cauze naturale la vârsta de 90 de ani, în 2016.

Dar metoda principală de subminare a regimului cubanez a fost cea a războiului economic. Embargoul impus mărfurilor și afacerilor cubaneze a fost extrem de dur și a încălcat toate tratatele economice. Tocmai de aceea embargoul american a și fost condamnat cu fermitate de aproape toate forumurile internaționale relevante și chiar a fost declarat ilegal de către Comisia Juridică a Organizației Statelor Americane. Uniunea Europeană a făcut apel la World Trade Organization în această chestiune. În anul 1997 administrația Clinton a oferit un răspuns oficial în care a precizat printre altele că „Statele Unite desfășoară față de Cuba o politică ce durează de trei decenii și care urmărește să forțeze o schimbare de guvernare la Havana”31. Administrația americană a mai adăugat că „WTO nu are nicio competență în a decide securitatea națională a SUA sau pentru a constrânge America să își schimbe legile”32. În cele din urmă Washingtonul s-a retras de la proceduri, făcând imposibilă soluționarea pe calea medierii de către instituțiile internaționale a dezbaterilor.

Demagogia americană transpare cu ușurință din retorica sa față de Cuba. Cei 30 de ani invocați de reprezentanții Americii ca efort de schimbare a regimului din Cuba se fundamentau pe politicile Războiului Rece și pe îndiguirea Uniunii Sovietice. Dar URSS nu mai exista în 1997, ceea ce scoate în evidență că motivația reală a sabotării Cubei nu era alta decât dorința de neutralizare a unui „virus naționalist” din regiune.

Nicaragua 1982-1990: cum poate fi rapid ruinată o țară prosperă

 Și Nicaragua a fost scena confruntării dintre cei doi poli de putere ai lumii în timpul Războiului Rece. Începând cu anul 1979 la conducerea țării a venit gruparea comunistă Frontul Național Sandinist de Eliberare (FSLN), susținut de Uniunea Sovietică. Țara a început să prospere și în urma progreselor economice înregistrate în anii ’80, Nicaragua a fost public evidențiată de World Bank, UNICEF și de alte agenții internaționale, care au apreciat că „Nicaragua a dezvoltat o fundație solidă ce îi va asigura o dezvoltare socio-economică pe termen lung”33.

Statele Unite vedeau însă lucrurile într-un cu totul alt mod. Secretarul de Stat al SUA, George Schultz, caracteriza în anul 1983 Nicaragua în fața Congresului american drept „un cancer, chiar aici, în zona noastră teritorială, pe care trebuie să-l scoatem afară”34.

Pentru a „rezolva” situația, președintele Reagan aprobase încă din anul 1981, cu acordul Congresului, ca „CIA să ajute în secret rebelii, furnizându-le bani și arme”, precum și „antrenament în bazele rebelilor”35. Informația a fost publicată în anul 1986 de ziarul New York Times. Rebelii erau o grupare de contrarevoluționari anticomuniști din Nicaragua, denumiți generic „Contrași”. În 1982 aceștia au primit de la CIA o sumă pe care sursele New York Times o estimează la 90 milioane de dolari.

Implicarea CIA a inflamat imediat confruntările, ceea ce a condus la un război civil care a durat aproape șapte ani, până în 1989. Dincolo de sprijinirea rebelilor, Statele Unite s-au implicat și direct în atacarea statului Nicaragua. Știrile publicate în 1987 au consemnat că Departamentul de Stat al SUA a confirmat că forțele americane care au intervenit direct în Nicaragua „au fost autorizate să vizeze țintele ușoare”36 (soft targets), adică civilii neînarmați. Această măsură a trezit reacții puternice de protest din partea unor organizații de apărare a drepturilor omului. Susținătorii politicii americane s-au grăbit în schimb să ofere argumentul suprem al invaziei americane: idealul democrației. De exemplu, comentatorul politic Michael Kinsley a scris un editorial pentru Wall Street Journal, în care a răspuns organizației de apărare a drepturilor omului Americas Watch că „o politică sensibilă [ar trebui] să îndeplinească testul analizei cost-beneficiu” în care să vedem „pe de o parte măsura sângelui și a mizeriei care va apare și pe de cealaltă parte probabilitatea ca democrația să apară”37. Cu alte cuvinte, sloganuri care să justifice așa-zisa valoare salvatoare a intervenției, chiar dacă aceasta era de fapt violentă și avea un cu totul alt scop decât cel declarat.

În paralel, Statele Unite au efectuat o campanie de sabotaj economic și au întrerupt transportul maritim în zonă prin implementarea unor mine subacvatice în mai multe porturi din Nicaragua.

Guvernul de la Managua s-a adresat Curții Internaționale de Justiție și a adus o lungă și foarte documentată listă de acuzații Statelor Unite. Au fost prezentate numeroase dovezi de „folosire ilegală a forței” și a fost demascată inclusiv uciderea deliberată a civililor. În chestiunea blocării prin minare a porturilor, Nicaragua a reclamat că acțiunea americană reprezintă „nu doar un efort de a reduce comerțul și comunicarea vitală cu lumea exterioară, ci și un pericol de moarte pentru terții implicați în comerțul și călătoria pașnică internațională”38.

Curtea Internațională de Justiție a hotărât în 1984 că Statele Unite a acționat ilegal pe multiple planuri și că „a încălcat tratatele internaționale aflate în vigoare”39. Este un fapt important: Statele Unite a fost găsită vinovată de un tribunal internațional. Acest precedent este rareori menționat.

Efectul campaniei americane împotriva statului Nicaragua a fost că așteptările optimiste ce se profilau la începutul anilor ’80 pentru acest stat s-au risipit complet. În cei nouă ani de război civil „aproximativ 40.000 de oameni au fost uciși, iar țara a fost măcinată de războiul de gherilă”40. În 1990 Nicaragua a ajuns a doua cea mai săracă țară din emisfera vestică, după Haiti. Mai mult de jumătate din populația activă a emigrat pentru a găsi locuri de muncă mai bine plătite.

 Irak 1991: 1,7 milioane de morți, dar «a meritat prețul»

 Această intervenție mai este cunoscută și ca Primul Război din Golf și a avut o deosebită importanță strategică pentru economia Statelor Unite și a Marii Britanii. Versiunea oficială a agresivității Irakului, care datorită ambițiilor dictatoriale ale lui Saddam Hussein ar fi anexat Kuweitul, este o minciună abil ticluită prin mijloace diplomatice și mai ales mediatice. Pentru a înțelege subtilitățile adevăratelor cauze ale evenimentelor, va trebui să facem o scurtă incursiune în istoria din ultima sută de ani a Irakului. De un mare ajutor în acest sens este lucrarea lui Ralph Schoenman, Irak și Kuweit: O istorie suprimată41. Un articol care sintetizează și actualizează excelent lucrarea lui Schoenman este cel al lui David Klein – profesor la Universitatea din California – intitulat Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului42.

Primele date revelatoare sunt situate în perioada de după Primul Război Mondial, în anii 1918-1920. Franța și Marea Britanie au dezmembrat atunci Imperiul Otoman și națiunea arabă, pentru propriile lor interese coloniale, în special economice. Compania de petrol a Irakului a fost înființată în 1920 cu 95% dintre acțiuni mergând către Marea Britanie, Franța și SUA. În anii 1921 și 1922, pentru a slăbi naționalismul arab, Marea Britanie a blocat accesul irakian la Golful Persic, prin separarea entității teritoriale „Kuweit” de restul Irakului. Aceste politici coloniale britanice, și altele asemenea, au făcut ca provincia Kuweit să devină ținta mișcării naționale arabe în Irak și un simbol al umilirii irakiene de către britanici. Drept urmare irakienii au protestat și au evidențiat pe cale diplomatică adevărurile istorice.

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, conducerea britanică a fost înlocuită treptat cu dominația neo-colonială a Statelor Unite asupra Orientului Mijlociu. Strategia separării forțate a Kuweitului de Irak a continuat.

La mijlocul lunii iulie 1979, Saddam Husein a devenit președintele Irakului. În același an, Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, i-a propus lui Saddam Hussein să invadeze Iranul și să anexeze Khuzistan, oferind astfel acces Irakului în Golf prin îngusta cale navigabilă Shatt-al Arab. SUA spera să se folosească de Irak pentru a contracara radicalismul regimului Khomeni din Iran, care se răspândea în rândul popoarelor oprimate din Emirate și către Arabia Saudită. Lui Saddam Hussein i se garanta sprijin financiar sub formă de împrumuturi de la Kuweit, Arabia Saudită și alte națiuni. Drept recompensă, Irakul a fost șters în 1982 de pe lista așa-zișilor susținători ai terorismului, întocmită de Departamentul de Stat al SUA, iar Irakul a început să cumpere frenetic arme de la companiile americane. Totodată, fără știrea lui Hussein, SUA și Israelul au înarmat în secret iranienii, astfel încât să slăbească atât forțele iraniene, cât și pe cele irakiene. Consecința a fost că aproximativ o jumătate de milion de iranieni și irakieni s-au ucis între ei în războiul Iran-Irak.

Războiul cu Iranul a adus Irakul în ruine. Când Saddam Hussein a lansat războiul care avea să dureze de opt ani împotriva Iranului, Irakul avea 40 miliarde de dolari pe plus, în rezervele valutare. Dar, la sfârșitul războiului, națiunea sa avea 80 de miliarde de dolari datorii. Irakul a fost presat să ramburseze cei 80 de miliarde către Kuweit și Arabia Saudită, cu dobândă.

Între timp, când Irakul fusese preocupat de războiul cu Iranul, Kuweitul controlat de SUA a acaparat alți 2331 de km pătrați din teritoriul irakian, prin avansarea graniței spre nord. Acest lucru a fost prezentat Irakului ca un fapt împlinit și a dat Kuweitului acces la câmpul petrolier din Rumalia.

Să avem în vedere că principala sursă de venituri pentru Irak era petrolul. Tocmai de aceea, pentru a slăbi și mai mult Irakul, sub tutela din umbră a Washingtonului, Kuweitul a tot crescut până în anul 1990 producția de petrol. Prin aceasta au fost subminate cotele OPEC (ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol), prețul petrolului irakian coborând de la 28 $ pe baril la 11 $. Aceasta a ruinat grav economia Irakului. Apelurile din Irak, Iran, Libia și alte țări către Emiratele Arabe, Kuweit, Arabia Saudită și Egipt de a rămâne la vechile niveluri de producție ale OPEC au fost întâmpinate de către SUA cu o creștere sporită a activității navale din Golful Persic, menită să intimideze.

În februarie 1990, Saddam Hussein a adus în discuție la summit-ul de la Amman relația dintre producția de petrol și concentrarea navală executată de SUA. Ca urmare a acestui discurs, presa occidentală a lansat acuzații inventate despre rachetele, armele chimice și potențialul nuclear al lui Saddam. Situația devenise extrem de tensionată pentru Irak, care se vedea în pragul unui colaps. Pe acest fundal Irakului i s-a întins o capcană extrem de ispititoare.

Conform New York Times din septembrie 1990, ambasadorul american April Glaspie l-a informat pe Hussein că: „Nu avem nicio opinie cu privire la… conflicte cum ar fi dezacordul dvs. în legătură cu granița cu Kuweitul”. Ea a reiterat această poziție de mai multe ori și a adăugat: „Secretarul de stat James Baker l-a instruit pe purtătorul nostru de cuvânt să sublinieze această poziție”. De asemenea, cu o săptămână înainte de invazia Kuweitului de către Irak, purtătorul de cuvânt al lui Baker, Margaret Tutwiler și asistentul secretarului de stat, John Kelly, au declarat public că „Statele Unite nu sunt obligate să vină în ajutorul Kuweitului dacă acesta ar fi atacat”. Asistentul secretarului de stat, John Kelly, a depus mărturie în fața Comisiei Afacerilor Externe că „Statele Unite nu au nicio relație și acord de apărare cu niciuna din țările din Golf”43.

Așa cum era de așteptat, Saddam Hussein a căzut în plasă. La 2 august 1990, forțele irakiene au invadat Kuweitul și au câștigat rapid controlul asupra țării.

Surpriza pentru Irak a fost că Statele Unite ale Americii, împreună cu Organizația Națiunilor Unite, au cerut retragerea imediată a forțelor irakiene. Întrucât aceasta nu s-a produs, în data de 16 ianuarie 1991, SUA și alte forțe aliate din 34 de națiuni au lansat operațiunea militară „Furtuna din deșert” asupra Irakului și forțelor sale armate din Kuweit. Bombardamentele au vizat în mod intenționat și infrastructura civilă, inclusiv stațiile de tratare a apei. Fostul Procuror General al SUA, Ramsey Clark și Centrul Internațional de Acțiune au raportat efecte devastatoare asupra populației. Au fost utilizate inclusiv bombe radioactive cu uraniu sărăcit, ceea ce a condus la un număr fără precedent de cazuri de cancer și malformații congenitale în anii care au urmat. S-a estimat că o cantitate de cel puțin 300 de tone de uraniu radioactiv a rămas în solul Irakului după război în urma bombardamentelor. Detalii cutremurătoare despre efectele nocive înregistrate a oferit Dr. Doug Rokke în cadrul unei conferințe intitulată „Plaga uraniului sărăcit”44, prezentată în cadrul UNESCO în anul 2001. Dr. Rokke a fost însărcinat chiar de Comandamentul militar din Washington să evalueze efectele bombelor radioactive lansate în timpul „Furtunii din Deșert”. Rezultatele constatate au fost atât de grave – în afectarea practic a tuturor sistemelor vitale și în contaminarea masivă și pe termen foarte lung a mediului – încât el a exprimat în finalul prezentării un apel ca aceste bombe să nu mai fie folosite niciodată.

Din păcate agresiunea Statelor Unite asupra Irakului a continuat prin sancțiuni economice, care au devastat și mai mult starea generală a populației. În conformitate cu un studiu efectuat de jurnalistul Nafeez Mosaddeq Ahmed, până în anul 1999 blocada impusă Irakului de către SUA, prin Consiliul de Securitate al ONU a condus la moartea a „mai mult de 1,7 milioane de civili irakieni ca rezultat al acestor sancțiuni, dintre care între 500.000 și 600.000 dintre aceștia erau copii”45.

Situația a fost asumată de Secretara de Stat a SUA din acea vreme într-un interviu în emisiunea 60 Minutes din data de 12 mai 1996. În acea emisiune moderatoarea Lesley Stahl a spus cu privire la blocada SUA împotriva Irakului: „Am auzit că o jumătate de milion de copii au murit. Adică, aceasta înseamnă mai mulți copii decât au murit la Hiroshima. A meritat acest preț?” Secretarul de Stat Madeleine Albright a răspuns: „Cred că este o alegere foarte grea, dar prețul – da, credem că a meritat prețul”46. Acest dialog a revoltat o lume întreagă prin cinismul exprimat în direct de către un înalt oficial al Washingtonului.

Notă: Articolul reprezintă un fragment din lucrarea „Planurile Americii pentru hegemonia mondială”, de Calistrat M. Atudorei.

Referințe bibliografice

29. Piero Gleijeses, Conflicting Missions: Havana, Washington, and Africa, 1959-1976, University of North Carolina Press, 2003, p. 26.

30. Mike Hale, Television Review „638 Ways to kill Castro”, New York Times, 3 martie 2008, https://www.nytimes.com/2008/03/03/arts/television/03hale.html; vezi și BBC: „638 Ways to kill Castro Documentary”, 22 februarie 2017, https://www.youtube.com/watch?v=SymFxZHqd1A.

31. David Sanger, New York Times, 21 februarie 1997.

32. Noam Chomsky, Hegemony Or Survival: America’s Quest for Global Dominance, Penguin Adult, 2004, cap 2, p. 89.

33. formularea Inter-American Development Bank a fost redată de Noam Chomsky în Hegemony or Survival, p. 98.

34. Congressional testimony, 1983, 1986. Declarația a fost citată de Thomas W. Walker, ed., Reagan Versus the Sandinistas: The Undeclared War on Nicaragua, Boulder, Colo.: Westview Press, 1987; vezi și Noam Chomsky, Hegemony Or Survival, p. 96.

35. ***S. aid to the Contras: The Record since 1981, New York Times Archives, 1986, https://www.nytimes.com/1986/03/20/world/us-aid-to-the-contras-the-record-since-81.html.

36. Fred Kaplan, US General Says Contra Chances Improving, Boston Globe, 20 May 1987, p. 9.

37. Michael Kinsley, în Wall Street Journal, 26 March 1987; citat și de Noam Chomsky în Hegemony Or Survival: America’s Quest for Global Dominance, Penguin Adult, 2004, cap 2, pp. 102-103.

38. International Court of Justice, Nicaragua vs United States of America, order of 10 may 1984, p. 181, http://www.icj-cij.org/files/case-related/70/070-19840510-ORD-01-00-EN.pdf.

39. Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua, (Nicaragua v. United States of America), Merits, Judgment, I.C.J. Reports 1986, p. 14, International Court of Justice, 27 June 1986. Online la: http://www.gwu.edu/~jaysmith/nicus3.html . Security Council S/18221, 11 July 1986.

40. ***Civil War in Nicaragua, The Cold War, https://thecoldwarexperience.weebly.com/civil-war-in-nicaragua.html.

41. Ralph Schoenman, Iraq and Kuwait: A History Suppressed, Veritas Press, 1992.

42. David Klein, Mechanisms of Western Domination: A Short History of Iraq and Kuwait, California State University, Northridge, January 2003, http://www.csun.edu/~vcmth00m/iraqkuwait.html.

43. Elaine Sciolino, Michael Gordon, Confrontation in the Gulf; US Gave Irak Little Reason Not to Mount Kuwait Assault, september 1990, https://www.nytimes.com/1990/09/23/world/confrontation-in-the-gulf-us-gave-iraq-little-reason-not-to-mount-kuwait-assault.html.

44. Doug Rokke, The Scourge of Depleted Uranium, United Nations – UNESCO International conference, May 24-25, 2001, Athens, Greece, http://grassrootspeace.org/DuRokkeGreece.pdf.

45. Nafeez Mosaddeq Ahmed, Behind the War on Terror: Western Secret Strategy and the Struggle for Iraq, Clairview Books, 2003, 112.

46. 60 Minutes Show, Is the price worth it?, 19 apr. 2013, https://www.youtube.com/watch?v=4iFYaeoE3n4.

Facebook Comments
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , , ,