Intervenții militare americane în timpul Războiului Rece (I)

02:38, 22 martie 2023 | | 484 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Calistrat M. Atudorei

Pe fondul politicii de îngrădire a Uniunii Sovietice și în logica „Teoriei Dominoului”, administrațiile Statelor Unite au efectuat în perioada Războiului Rece zeci de intervenții militare în alte țări și zeci de operațiuni secrete, puse la cale de CIA, prin care au urmărit să controleze regimurile politice din acele state. În multe dintre respectivele țări agresiunile militare au condus la un foarte mare număr de victime și adeseori au implicat lovituri de stat prin care au fost răsturnate guvernele democratic alese, fiind instalate altele, supuse voinței SUA.

Lista efectivă a intervențiilor este lungă și ea încă rămâne deschisă, întrucât există și acum operațiuni care nu au fost declasificate sau despre care datele făcute publice nu sunt suficient de clare. Totuși, ca să ne facem o idee despre anvergura acțiunilor, voi menționa – pe baza studiilor efectuate de Universitatea Harvard1, Universitatea Warwick2 și organizația Global Policy3 – o listă a intervențiilor militare efectuate de Statele Unite în perioada 1946-1992:

Iran (1946, 1953, 1980, 1984, 1987-1988), Iugoslavia (1946), Grecia (1946-1949), Uruguay (1947), China (1946-1949, 1958), Filipine (1948-1954, 1989), Italia (1948), Germania (1948, 1961), Puerto Rico (1950), Korea (1950-1953), Vietnam (1954, 1960-1975), Guyana (1953), Guatemala (1954, 1963, 1966-1967, 1982-1983), Egipt (1956), Liban (1958, 1982-1984), Irak (1958, 1990-1991), Panama (1949, 1958, 1964, 1969, 1989-1990), Haiti (1959, 1991), Congo (1960, 1965), Cuba (1961, 1962), Laos (1962, 1965-1973), Brazilia (1964), Indonezia (1965), Rep. Dominicană (1961, 1965-1966), Ecuador (1963), Ghana (1966), Cambodgia (1969-1975), Oman (1970), Chile (1973, 1989-1990), Libia (1981, 1986, 1989), El Salvador (1961, 1979-1992), Nicaragua (1979, 1981-1990), Grenada (1983-1984), Honduras (1963, 1983-1989), Bolivia (1963, 1971, 1986), Insulele Virgine (1989), Angola (1976-1992), Liberia (1990).

Până și CIA a recunoscut că a efectuat acest gen de operațiuni. În octombrie 2014, într-una dintre rarele ocazii când Agenția a dezvăluit o serie de date despre activitatea sa, a fost prezentat la Casa Albă un raport în care s-a făcut public că „Agenția Centrală de Informații a furnizat arme împotriva insurgenților din întreaga lume de-a lungul existenței sale de 67 de ani – de la Angola la Nicaragua până în Cuba”4.

Raportul menționa că prima astfel de operațiune a fost în 1947, chiar în anul înființării agenției, când președintele Harry S. Truman „a comandat trimiterea de arme și muniții în valoare de milioane de dolari în Grecia pentru a ajuta la doborârea unei insurgențe comuniste de acolo”. Sau, o altă operațiune a avut loc în 1961, în zona Golfului Porcilor din Cuba, unde „gherilele cubaneze instruite de CIA au lansat o invazie pentru a lupta cu trupele lui Fidel Castro”. Sau, o altă operațiune asumată este cea din anii ’80 când „administrația Reagan a autorizat C.I.A. să urmărească să dea jos guvernul sandinist din Nicaragua printr-un război secret care sprijinea contra-rebelii”5.

Și un articol din februarie 2018 al New York Times a admis, pe baza unor surse oficiale, că „CIA a ajutat la răsturnarea liderilor aleși în Iran și Guatemala în anii 1950 și a susținut lovituri de stat violente în alte câteva țări în anii 1960. A urzit asasinate și a sprijinit guvernele brutale anticomuniste din America Latină, Africa și Asia”. Faimosul cotidian american recunoștea pe față că toate acestea arată că „abaterea Statelor Unite de la idealurile democratice a mers foarte departe”6. Interesant este că aceste abateri nu erau deloc privite critic sau cu vreun regret, ci prezentate ca perfect justificabile și necesare, ba chiar, pe alocuri, CIA a fost citată raportându-și „cu mândrie” operațiunile „de succes”.

Un alt raport, prezentat de Washington Post, vine cu date statistice mai exacte și arată că „Între anii 1947-1989 SUA au urmărit să răstoarne guvernele altor țări de 72 de ori”7. Dintre acestea, doar șase acțiuni au fost „la vedere”; celelalte 66, adică majoritatea, au constat în operațiuni secrete. Raportul a fost efectuat pe baza unor documente relevante din Arhiva Națională, Arhiva de Securitate Națională sau din bibliotecile prezidențiale.

Intervențiile au implicat adeseori și influențarea masivă, determinantă, a procesului electoral. Consider necesar să subliniez că și acestea au fost acțiuni complet antidemocratice, ce contrazic flagrant sloganele politicianiste americane ce preamăresc democrația. Un studiu din 2016 al Institutului pentru Politici și Strategii din cadrul Universității Carnegie a documentat 81 de intervenții ale SUA în procesele electorale din alte state în perioada 1946-2000. De exemplu, raportul arată că la alegerile din 1964 din Chile, CIA a furnizat „sume mari” pentru campania candidatului care servea SUA, pe care l-⁠a portretizat intensiv în mass-media ca pe un „om politic înțelept, sincer și cu caracter distins” în timp ce adversarul său de stânga a fost descris ca un „intrigant calculat”8. În urma propagandei orchestrată de CIA, candidatul sprijinit de America a fost declarat învingător. Un alt exemplu documentat este că la alegerile din 1990 din Nicaragua, CIA „a plantat” povești mincinoase despre corupție, atribuite guvernului de stânga Sandinist. Strategia de manipulare electorală a avut succes și opoziția a câștigat.

Aceste informații sunt foarte bine documentate de Institutul Carnegie, un institut de prestigiu mondial. Este adevărat, datele studiului arată că și alte state au procedat în acest fel, inclusiv URSS. Ceea ce surprinde într-o anumită măsură este scandalizarea pe care o manifestă oficialii și presa centrală din Statele Unite în fața ideii că Federația Rusă s-ar fi implicat în anul 2016 în favoarea alegerii lui Donald Trump. Chiar dacă ar fi așa (deși de doi ani nu au fost prezentate niciun fel de dovezi concludente), cum te poți scandaliza de un lucru pe care tu însuți l-ai făcut intensiv și sistematic?

Să nu uităm nici că după al Doilea Război Mondial, Statele Unite au ratificat (semnat) în 1945 Carta ONU, documentul fundamental al dreptului internațional, care obliga din punct de vedere juridic guvernul Statelor Unite să respecte dispozițiile Cartei. Printre aceste dispoziții, articolul 2 alineatul 4, interzice amenințarea sau utilizarea forței în relațiile internaționale, cu excepția unor circumstanțe foarte limitate, în care intervențiile trebuie aprobate de Consiliul de Securitate al ONU. Însă Statele Unite nu doar că adeseori au acționat fără să întrebe Consiliul ONU, dar ce să mai spunem despre operațiunile secrete ale CIA, care din start erau destinate să rămână ascunse chiar și față de ONU? Iată deci diferența dintre discursul demagogic (care susține „promovarea democrației” alături de respectarea suveranității și independenței statelor) și cruda realitate, în care ceea ce contează cu adevărat este interesul cinic și dorința de putere.

Pentru a nu rămâne doar la nivelul unei imagini statistice, abstracte, voi prezenta în continuare ceva mai concret câteva cazuri de intervenții americane în perioada Războiului Rece. Vom sesiza astfel mult mai realist implicațiile și chiar dramatismul evenimentelor.

Coreea de Nord 1950-1953: 20% din populație ucisă

 Războiul din Coreea a avut loc în perioada iunie 1950 – iulie 1953. Deși aparent confruntarea s-a disputat între Coreea de Nord și cea de Sud, în realitate a fost un război între puterea capitalistă și cea comunistă. Coreea de Nord era susținută de URSS și China, iar Coreea de Sud a fost susținută de SUA.

În conformitate cu un studiu realizat de Bruce Cumings, președintele Departamentului de Istorie al Universității din Chicago, Statele Unite a bombardat în perioada 1950-1952 Coreea de Nord cu mai multe bombe decât au fost folosite în întreaga campanie împotriva Japoniei în al Doilea Război Mondial. Cunigs oferă date exacte: este vorba de „635.000 tone de explozibili convenționali și 32.557 tone de napalm”9.

De asemenea, conform generalului Curtis LeMay – șeful comandamentului strategic al Forțelor Aeriene ale SUA din timpul războiului coreean – „Ne-am dus acolo și am luptat și, în cele din urmă, am pârjolit fiecare oraș din Coreea de Nord”. LeMay estima că în timpul celor trei ani de război armata Statelor Unite „a ucis 20% din populație”10.

Informațiile sunt confirmate și de revista The Asia Pacific Journal, care mai adaugă că

Războiul a distrus aproximativ 8.700 de fabrici, 5.000 de școli, 1.000 de spitale și 600.000 de case. La sfârșitul anului 1952, efectiv nu mai rămăseseră ținte importante pe care avioanele americane să le lovească. Fiecare oraș sau zonă industrială semnificativă din Coreea de Nord fusese deja bombardată. În primăvara anului 1953, Forțele Aeriene au vizat baraje de irigare pe râul Yalu, atât pentru a distruge cultura de orez nord-coreeană, cât și pentru a presa chinezii, care trebuiau din acest motiv să furnizeze mai mult ajutor alimentar în nord. Au fost lovite cinci rezervoare, inundând mii de hectare de teren agricol și înecând orașe întregi, ceea ce a devastat rezervele de hrană pentru milioane de nord-coreeni11.

Secretarul de stat Dean Rusk a descris foarte plastic că Statele Unite a bombardat în Coreea de Nord „fiecare cărămidă care stătea peste o alta și tot ceea ce se mișca”12. Trebuie însă precizat că distrugerea barajelor de apă este un act foarte grav, care afectează cu multă cruzime mase mari de civili nevinovați. Tocmai de aceea un astfel de atac este interzis de toate tratatele internaționale, fiind considerat o crimă de război.

În fața acestei violențe devastatoare a SUA, Selig Harrison afirma că „fără îndoială, lecția pe care a învățat-o Coreea de Nord este că are nevoie de o apărare nucleară”13. În iunie 2018 putem confirma că această lecție a fost bine învățată de către Coreea de Nord. După ce la începutul anului părea că un război cu arme nucleare pare iminent între SUA și Coreea de Nord deoarece președintele nord-corean nu accepta să renunțe la armele sale nucleare, iată că în 12 iunie 2018 cei doi președinți s-au întâlnit și au ajuns la un acord. Este greu să ne iluzionăm că acest acord ar fi fost posibil dacă puterea nucleară a Coreei de Nord nu ar fi existat. De altfel, cu mai puțin de o lună în urmă, în 18 mai 2018, Trump îl amenințase pe Kim Jong Un că dacă nu se dezarmează nuclear „va suferi aceeași soartă ca și Gaddafi”14.

Având în vedere că SUA a distrus state doar pentru bănuiala (sau pretextul) că ar deține arme de distrugere în masă, concluzia aparent paradoxală este, așa cum sesiza renumitul politolog Keneth Waltz, că „Singura modalitate prin care un stat mai poate rezista Americii este aceea de a deține arme de distrugere în masă”15.

 Iran în 1953: lecție împotriva naționalismului

Un alt caz de intervenție abuzivă a Americii în afacerile interne ale altei țări este lovitura de stat din Iran din anul 1953. În acea perioadă guvernarea parlamentară democratică a Iranului reușise să instituie controlul asupra resurselor țării. Statele Unite și Marea Britanie au fost însă nemulțumite să piardă accesul la respectivele bogății și au organizat o lovitură de stat în urma căruia au instalat un guvern care să le fie obedient. Noul regim, de tip dictatorial, a condus țara prin teroare timp de 25 de ani. Intervenția a fost deconspirată abia după 60 de ani, în 2013, odată cu declasificarea unor documente ale Arhivei Naționale de Securitate americane prin care CIA și-a confirmat rolul avut în lovitura de stat din Iran în 1953”16 în care au fost implicate și serviciile secrete britanice. Alte aproximativ 1000 de pagini de documente au fost desecretizate în iunie 2017 de către CIA (în virtutea legii liberei informări a populației). Noile documente au adus detalii cu privire la Planificarea și implementarea operațiunii Ajax17, prin care guvernul naționalist condus de Muhammad Mossadegh a fost înlocuit de un guvern-marionetă, controlat de Statele Unite.

Este de reținut mesajul fără echivoc transmis lumii de Statele Unite în 1954 prin publicații precum New York Times:

Țările subdezvoltate care dețin resurse bogate au primit acum o lecție despre prețul greu ce trebuie plătit de vreuna dintre ele care ar alege să meargă înnebunită de un naționalism fanatic. Experiența Iranului întărește acum mâinile unor conducători mai responsabili și mai vizionari, care vor avea o înțelegere mai clară a principiilor unui comportament decent18.

În pofida acestei „lecții” foarte clar și explicit administrată, inclusiv prin mass-media, ulterior s-au mai găsit destui „naționaliști fanatici” și cu „comportament indecent” care nu au vrut să cedeze bogatele resurse ale țărilor lor. Tocmai de aceea lecția a mai fost de multe ori repetată și, în anumite forme, o vedem aplicată și în prezent.

 Vietnam 1955-1975: atacuri chimice cu agentul Orange

 Războiul din Vietnam a durat aproximativ 19 ani, între 1 noiembrie 1955 și 30 aprilie 1975, fiind denumit în Vietnam „Războiul de rezistență împotriva Americii”. Ca și în cazul războiului din Coreea, dincolo de aparența unei confruntări între Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud, în realitate lupta se dădea între o alianță de state anticomuniste conduse de Statele Unite (care sprijinea Vietnamul de Sud) și alianța URSS-China (care sprijinea Vietnamul de Nord). Politica de război a SUA avea la bază strategia de îndiguire a comunismului, precum și Teoria dominoului, menționate anterior.

Un aspect cutremurător este că intervenția Statelor Unite în Vietnam a inclus folosirea pe scară largă a unor arme chimice extrem de puternice. Este un fapt documentat că „Din 1961 până în 1971 armata americană a pulverizat aproximativ 20 de milioane de galoane (aproximativ 75 milioane de tone) de erbicide și defolianți pe suprafețe întinse din Vietnam”19 prin „Operațiunea dâra de praf”. Agenții chimici fuseseră fabricați de Monsanto, Dow Chemical și alte companii. Cel mai utilizat și cel mai puternic dintre agenții deversați a fost așa-numitul „Agent Orange”. S-a dovedit că această substanță chimică provoacă probleme foarte grave de sănătate: de la cancer, defecte congenitale, erupții cutanate până la probleme psihologice și neurologice ireparabile.

Jurnalistul american Matt Taibbi a explicat că scopul pragmatic al operațiunii a fost acela de „a face împușcarea vietnamezilor mai ușoară fără toți acei copaci”. Taibbi a descris operațiunea ca „un plan nebunesc în urma căruia un milion de oameni au rămas cu severe handicapuri și boli, inclusiv aproape 100.000 de copii”. Dezastrul din Vietnam nu s-a oprit odată cu războiul, ci continuă chiar și în prezent: „După atâtea decenii, mulți copii se nasc și acum cu capete hidos deformate și membrele contorsionate, zvârcolindu-se pe pătuțuri. Iată adevărata moștenire americană, despre care nu se vorbește, bineînțeles”20.

Potrivit ziarului Washington Post, genocidul vietnamez a condus la moartea unui număr estimat „între 1,5 și 3,8 milioane de persoane”21.

Site-ul Agent Orange, dedicat comemorării victimelor acestei atrocități, informează că atacul a avut loc în pofida faptului că

A existat o vehementă opoziție, încă de la început, față de respectivul program. (…) În 1967 Federația Oamenilor de Știință Americani a înaintat o petiție la Casa Albă, cu peste 5.000 de semnături ale unor savanți renumiți, printre care 17 laureați Nobel și 129 membri ai Academiei Naționale de Științe pentru a pune capăt programului22.

Chiar dacă subiectul este astăzi rareori atins în presa mainstream, merită să remarcăm că Statele Unite este cât se poate de vocală în acuzarea și pedepsirea altora de folosirea de arme chimice.

 Laos 1964-1973: cea mai bombardată națiune din istorie

 Teatrul de război din Vietnam s-a extins și asupra Laos-⁠ului, în aceeași confruntare prin intermediari (tip proxi-war) dintre forțele comuniste și cele capitaliste. Laos a înregistrat un tragic record, declarat în anul 2016 chiar de către Barack Obama, în calitate de președinte al SUA. Potrivit BBC News, Obama a caracterizat Laosul drept „cea mai greu bombardată națiune din istorie”. Reportajul BBC descrie că bombele cădeau precum ploaia, „în medie cam opt bombe pe minut, 24 din 24 de ore, pentru toată perioada de aproape 9 ani dintre 1964 și 1973”23.

Datele oficial confirmate din surse guvernamentale atestă că

Statele Unite au lansat mai mult de 580.000 de misiuni de bombardament asupra Laosului, aruncând peste 270 de milioane de bombe – mai mult decât cantitatea folosită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial24.

The Economist consemna că în anii 1960-1970 populația din Laos a trebuit să se ascundă în peșteri pentru a supraviețui bombardamentelor americane. Cu toate acestea, „Până la finalul campaniei militare, în 1973, o zecime din populația Laosului a fost ucisă. Mii de alte morți accidentale au urmat însă de la bombele neexplodate rămase în sol”25.

O emisiune din 2016 a CNN a adus și alte detalii precizând că au fost lansate asupra Laosului mai mult de două miloane de tone de explozibili, iar operațiunea a fost condusă de CIA. Majoritatea bombelor au fost „de tip cluster, care se împrăștiau înainte de impact, răspândind sute de bombe mai mici”. Reportajul arată că au rămas 80 de milioane de bombe neexplodate și că „până în prezent mai puțin de 1% dintre acestea au fost eliminate”. Așa se face că de-a lungul unei perioade de 40 de ani după încheierea războiului „mai mult de 20.000 de persoane au fost ucise sau rănite de muniția neexplodată și câte aproximativ 50 de persoane sunt ucise în fiecare an”. Printre victime s-au numărat în special agricultorii și copiii care au dat accidental peste acele bombe. O altă tragedie este că peste 10.000 de localități, adică „un sfert din satele din Laos sunt afectate de muniția neexplodată”26 și de aceea largi suprafețe din zona și așa săracă a țării nu poate fi folosită ca teren agricol.

Site-ul oficial al CIA recunoaște că operațiunile din Laos au constituit „Cele mai mari operații paramilitare efectuate vreodată de CIA”, motiv pentru care acestea au fost denumite generic „Războiul Secret din Laos”. Directorul CIA din acea perioadă, Richard Helms, a declarat în cadrul unui interviu acordat în 1981 că: „Aceasta a fost o operațiune majoră pentru Agenție… A fost nevoie de forță de muncă, a fost nevoie de o forță de muncă specializată, a fost periculoasă, a fost dificilă”. CIA, a concluzionat el cu o totală indiferență față de distrugerea unei țări, a făcut „o treabă superbă”27 (textual: a super-job). În acea perioadă bombardamentele erau „acoperite” (ținute secret) de presa internațională, fiind operate în mare parte prin intermediul Air America, o companie deținută pe ascuns de CIA.

Totuși, ne putem întreba: de ce atâta încrâncenare în bombardarea unei țări micuțe și foarte sărace din sudul Asiei? Iată explicația pe care o găsim tot pe site-ul CIA, formulată de profesorul William Leary, de la Universitatea din Georgia:

Laos a reprezentat una dintre piesele de domino din Asia de Sud-Est care l-au îngrijorat pe președintele Eisenhower și pe secretarul de stat John Foster Dulles. Deși țara a avut o valoare intrinsecă mică, poziția sa geografică a plasat-o în centrul Războiului Rece din Asia de Sud-Est. Dacă Laos ar fi căzut la comuniști, Thailanda ar fi putut fi următoarea, conform teoriei dominoului. Și prăbușirea Thailandei ar fi dus la dominația comunistă a Asiei de Sud-Est – și poate și mai departe.28

Iată deci explicația unui genocid, ale cărui consecințe dezastruoase continuă și astăzi: Laos nu a fost decât o simplă „piesă de domino”.

  Referințe bibliografice

  1. Harvard University, United States Interventions, Revista Harvard Review of Latin America, https://revista.drclas.harvard.edu/book/united-states-interventions.

 

  1. Alexandra Homolar, Foreign Policy traditions and US Cold War Interventionism, University of Warwick, https://warwick.ac.uk/fac/soc/pais/research/researchcentres/csgr/sisaw/resources/schools/us_foreign_policy_traditions_and_cold_war_interventions_-_2015_-_web.pdf.

 

  1. US Military and Clandestine Operations in Foreign Countries – 1798-Present, Global Policy Forum, December 2005, https://www.globalpolicy.org/us-westward-expansion/26024-us-interventions.html.

 

  1. Mark Mazzetti, I.A. Study of Covert Aid Fueled Skepticism About Helping Syrian Rebels, The New York Times, 14 octombrie 2014, https://www.nytimes.com/2014/10/15/us/politics/cia-study-says-arming-rebels-seldom-works.html.

 

  1. Idem, Mark Mazzeti, CIA Study…

 

  1. Scott Shane, Russia Isn’t the Only One Meddling in Elections, We Do It, Too, New York Times, 17 Feb. 2018, https://www.nytimes.com/2018/02/17/sunday-review/russia-isnt-the-only-one-meddling-in-elections-we-do-it-too.html.

 

7. Lindsey A. O’Rourke, The U.S. tried to change other countries’ governments 72 times during the Cold War, December 23, 2016, https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/12/23/the-cia-says-russia-hacked-the-u-s-election-here-are-6-things-to-learn-from-cold-war-attempts-to-change-regimes/?utm_term=.130d617ca67e.

 

8. Dov H. Levin, Partisan Electoral Interventions by the Great Powers: Introducing the PEIG Dataset, Conflict Management and Peace Science, 19 septembrie 2016, http://journals.sagepub.com/doi/pdf/10.1177/0738894216661190 ; studiu citat de New York Times în Russia Isn’t the Only One Meddling in Elections, We Do It, Too, 17 Feb. 2018, https://www.nytimes.com/2018/02/17/sunday-review/russia-isnt-the-only-one-meddling-in-elections-we-do-it-too.html.

 

  1. Bruce Cumings, The Korean War: A History, Modern Library, 2011.

 

  1. Richard Kohn, Joseph Harahan, Strategic air warfare: an interview with generals Curtis E. LeeMay, Leon Johnson, David Burchinal, Jack Catton, DIANE Publishing, Office of Air Force History, Washington DC 1988, volumul USAF Warrior Studies, p. 88.

 

  1. Charles Armstrong, The Destruction and Reconstruction of North Korea, 1950 – 1960, The Asia-Pacific Journal, 16 martie 2009, https://apjjf.org/-Charles-K.-Armstrong/3460/article.html.

 

  1. Dean Rusk intervievat de Thomas J. Schoenbaum și Thomas W. Ganschow, 1985, http://russelllibrarydocs.libs.uga.edu/Rusk_OH_KK.pdf.

 

  1. vezi Selig Harrison, New York Times, 7 iunie 2003.

 

  1. Julian Borger, Donald Trump’s threat to Kim Jong-un: make a deal or suffer same fate as Gaddafi, The Guardian, 18 mai 2018.

 

  1. Keneth Waltz citat de Ken Booth și Tim Dunne în Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan, 2002; citat și de Noam Chomsky în Hegemony Or Survival: America’s Quest for Global Dominance, Penguin Adult, 2004, cap 2, p. 37.

 

16. Malcolm Byrne, CIA confirms role in 1953 Iranian coup, The National Security Archive, 19 august 2013, https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB435/.

 

  1. Adam M. Howard, Planning and Implementation of Operation TPAJAX, March–August 1953, United States Government Publishing Office, Washington, 2017, https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1951-54Iran/ch3?start=1.

 

  1. Editorial, New York Times, 6 august 1954; vezi și Noam Chomsky, Hegemony Or Survival: America’s Quest for Global Dominance, Penguin Adult, 2004, cap 2, pp. 65-66.

 

  1. ***America’s Most Lethal Secret Agent?, 2010, http://www.agentorangerecord.com/agent_orange_history/.

 

  1. Matt Taibbi, The Madness of Donald Trump, Rolling Stone, 19 septembrie 2017, https://www.rollingstone.com/politics/features/taibbi-madness-of-donald-trump-removal-25th-amendment-w504149 .

 

  1. John Tirman, Why do we ignore the civilians killed in American wars?, January 6, 2012, https://www.washingtonpost.com/opinions/why-do-we-ignore-the-civilians-killed-in-american-wars/2011/12/05/gIQALCO4eP_story.html?noredirect=on&utm_term=.c141658d3638.

 

  1. ***America’s Most Lethal Secret Agent?, 2010, http://www.agentorangerecord.com/agent_orange_history/.

 

  1. ***Laos: Barack Obama regrets ‘biggest bombing in history’, BBC News, 7 September 2016, https://www.bbc.com/news/world-asia-37286520.

 

  1. ***UXO Problem, http://www.nra.gov.la/uxoproblem.html.

 

  1. ***America’s secret war in Laos, The Economist, 21 ianuarie 2017, https://www.economist.com/books-and-arts/2017/01/21/americas-secret-war-in-laos.

 

  1. Rebecca Wright, ‘My friends were afraid of me’: What 80 million unexploded US bombs did to Laos, CNN, 6 September 2016, https://edition.cnn.com/2016/09/05/asia/united-states-laos-secret-war/index.html.

 

  1. William M. Leary, CIA Air Operations in Laos, 1955-1974, Supporting the „Secret War”, Central Inelligence Agency, https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/winter99-00/art7.html.

 

  1. Idem, William M. Leary, CIA Air Operations in Laos, 1955-1974.
Facebook Comments
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,