de Octavian Racu
Să medităm câteva momente asupra oportunității unui proiect al Uniunii Balcanice, ca alternativă Uniunii Europene.
Spaţiul balcanic aparţine arealului civilizaţiei tracilor, despre care Herodot spunea că dacă nu ar fi fost dezbinaţi, ar deveni cel mai puternic neam din lume. Se pare că mai târziu, această trăsătură a identităţii balcanice se va păstra în inconştientul colectiv al popoarelor, care în pofida faptului că vor suferi înrâurirea popoarelor care vor migra în aceste meleaguri, vor continua să păstreze trăsăturile strămoşilor săi.
Soarta istorică va rămâne una comună: cucerirea romană, administraţia politică şi duhovnicească bizantină, iar destrămarea Imperiului Otoman va provoca, nu fără amestecul viclean al marilor puteri, declanşarea războaielor pentru independenţă şi pentru liniile de frontieră. Balcanii devin cunoscuţi în istorie doar în calitate de „butoiul cu pulbere al Europei”.
La unificarea Balcanilor au visat regii Imperiului vlaho-bulgar, domnitorii români Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazu, însă perspectivele acestui proiect au fost împiedicate fie de diferite conjuncturi geopolitice, fie de împrejurări istorice nefavorabile.
Solidaritatea popoarelor balcanice s-a exprimat deseori în lupta pentru libertate. În 1185, românii de la sud de Dunăre, în frunte cu fraţii Petru şi Asan se răscoală împotriva Constantinopolului, din cauza sporirii impozitelor de către împăratul Isaac al II-lea. În urma acestei răscoale, cu ajutorul ţarului Serbiei, Ştefan Nemani, în 1188 Bizanţul recunoaşte existenţa ţaratului româno-bulgar. Peste un an, ambiţiile românilor devin şi mai mari. Astfel, ei propun împăratului german Frederic Barbarossa şi sârbilor, cucerirea Imperiului Bizantin şi împărţirea lui. Din cauza unor conflicte politice interne acest proiect nu a fost realizat.
Ideea imperială românească renaşte în timpul domniei lui Ioniţă, care cere Romei să-i fie recunoscut titlul de împărat şi ridicarea episcopiei sale la rangul de Patriarhie, cerere care este respinsă de Papa Inocenţiu al III-lea. Roma nu putea recunoaşte decât două autorităţi imperiale pe pământ: Constantinopol şi Roma. Totuşi, în noiembrie 1204 Ioniţă este recunoscut drept „rege al valahilor şi al bulgarilor”.
Federaţia Balcanică – un eşec al comuniştilor
La începutul secolului XIX, când puterea turcilor în Balcani era de domeniul trecutului, are loc prima tentativă de creare a unui spaţiu balcanic unic. În 1865, această idee este formulată de cercurile stângiste din Belgrad, lăsându-se inspiraţi de federalismul lui Saint-Simon, de socialismul lui Karl Marx şi anarhismul lui Nikolai Bakunin. Aceştia propun crearea unei Federaţii Orientale Democratice, de la Alpi până la Cipru. Pe acest fond, în 1894 este constituită Liga pentru Confederaţia Balcanică, la care participă socialişti români, sârbi, bulgari şi greci.
Prima Conferinţă a social-democraţilor din Balcani are loc la Belgrad, între 25-27 decembrie 1909, în cadrul căreia se propune crearea unei Federaţii a Statelor Balcanice. La această conferinţă au participat reprezentanţii partidelor social-democrate din România, Serbia, Bulgaria, Grecia, Turcia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi Macedonia. În cadrul acestei reuniuni, liderul social-democraţilor sârbi, Dimitri Tucovic, a declarat că „unificarea şi ajutorul reciproc al popoarelor din Balcani este unica cale spre eliberarea economică, naţională şi politică”. În cadrul aceleiaşi conferinţe a fost adoptată o rezoluţie prin care se sublinia faptul că problema balcanică poate fi soluţionată doar prin unificarea tuturor popoarelor care trăiesc pe acest teritoriu, lichidarea tuturor frontierelor create în mod artificial şi garantarea colaborării reciproce în apărarea de pericolele externe”. După aceasta, toate partidele de orientare social-democrată şi socialistă au inclus în programele lor politice obiectivul formării Federaţiei Balcanice.
În 1915, după o conferinţă desfăşurată la Bucureşti, s-a decis crearea unei Federaţii Revoluţionare Balcanice de Muncă Social Democrată, care era condusă de Cristian Racovski şi număra printre membrii săi pe Georgi Dimitrov şi Vasil Kolarov, cunoscuţi lideri comunişti bulgari.
După revoluţia bolşevică de la Petrograd, din 1917, este înfiinţată Federaţia Comunistă din Balcani, care îşi propunea unificarea sub umbrela Moscovei a Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Acceptarea României în acest proiect se condiţiona cu dezmembrarea statului român, spre a exclude orice risc de dominaţie românească în Balcani. În cele din urmă, această organizaţie este desfiinţată în 1939.
La 9 februarie 1934, la Atena, reprezentanţii României, Iugoslaviei, Turciei şi Greciei semnează Pactul Înţelegerii Balcanice, prin care părţile se obligă să contribuie la securitatea regiunii. Concepută sub forma unei alianţe politice, militare şi economice, Înţelegerea Balcanică – chiar dacă nu a cuprins toate statele peninsulei – a concretizat aspiraţii fireşti şi tradiţionale ale prieteniei şi colaborării dintre popoarele balcanice în numeroase domenii şi a promovat ţelurile apropierii şi înţelegerii între semnatarii şi nesemnatarii săi. Din păcate, Bulgaria a refuzat să se alăture pactului.
Ultima tentativă a avut loc după cel de al Doilea Război Mondial, când liderul comuniştilor din Iugoslavia, Josip Broz Tito şi liderul comuniştilor bulgari, Dimitrov Georgi au început tratativele pentru fuzionarea celor două state într-o Federaţie a Statelor Balcanice. Partea bulgară s-a arătat predispusă şi la unele concesii, recunoscând identitatea etnică şi lingvistică a minorităţii macedonene. Aceasta a fost una dintre condiţiile semnării acordului de la Bled între Sofia şi Belgrad la 1 august 1947, care prevedea, printre altele, rezolvarea unor probleme teritoriale, eliminarea regimului de vize şi crearea unei uniuni vamale. Însă din cauza unor conflicte diplomatice dintre Iugoslavia şi URSS, Bulgaria a fost nevoită să facă jocul Moscovei, alegându-şi poziţia de adversar al Belgradului. Kremlinul se temea de creşterea influenţei Iugoslaviei în Balcani, iar liderul iugoslav era iritat de încercările sovieticilor de a menţine controlul asupra statele din Sud-Estul Europei.
Uniunea Europeană – un proiect de integrare a spaţiului balcanic eşuat
După un şir de războaie sângeroase care au dus la dezmembrarea Iugoslaviei, astăzi integrarea europeană este privită drept unica soluţie pentru unificarea popoarelor din această regiune. Grecia, România şi Bulgaria sunt deja membri ai Uniunii Europene, în timp ce statele ale fostei Iugoslavii: Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Muntenegru aspiră la statutul de membru al Uniunii. Totuşi, perspectivele unui astfel de proiect sunt puse sub semnul întrebării din cauza crizei financiare din Europa, precum şi datorită conflictelor din interiorul UE. Cunoscutul savant şi profesor american Joel Kotkin afirmă într-un articol publicat în revista NewsWeek că în viitorul apropiat, „legăturile tribale (care includ rasa, etnia şi religia) vor deveni mult mai importante decât frontierele politice. Concepte mai generale – precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piaţă – pot însufleţi elitele cosmopolite, însă, în general, ele nu îi motivează pe oameni. În schimb, tribul este preţuit mult mai mult decât orice ideologie universală”, susţine autorul, adăugând că „deşi legăturile tribale sunt la fel de vechi ca şi istoria, schimbările politice şi globalizarea amplifică impactul lor”. Astfel, regionalizarea Europei şi lupta „statelor de frontieră” pentru autonomia lor „împotriva zonelor concurente de influenţă”, precum şi încercările Franţei şi Germaniei de a-şi impune ordinea pe continent, vor determina, în cele din urmă, apelarea la unele proiecte geopolitice alternative. Mai ales că nici Uniunea Europeană şi nici NATO nu mai sunt în stare să garanteze securitatea statelor din fostul lagăr socialist. Mai mult decât atât, Serbia și România s-au arătat nemulţumite de politica Washingtonului şi Bruxellesului în problema provinciei sârbe Kosovo, care continuă să fie o rană dureroasă pe trupul Balcanilor.
Uniunea Balcanică – proiect de alternativă
Noile contexte geopolitice (axa Paris-Berlin-Moscova, ascensiunea spectaculoasă a Chinei, formarea blocului islamic Turcia-Siria-Iran), precum şi criza financiară mondială, impune necesitatea revenirii la discutarea unor perspective de unificare a spaţiului balcanic.
Europa de Sud-Est obţine şi mai mare importanţă din momentul în care devine unica sursă pentru importul de resurse energetice în Uniunea Europeană. În special este vorba de proiectul ruso-italian „Southstream” şi „Nabucco”, susţinut de SUA şi UE. Prin peninsula Balcanică trec principalele artere de circulaţie care unesc Europa Occidentală cu Asia Mică şi Orientul Apropiat. Într-un cuvânt, Balcanii reprezintă o punte de legătură dintre regiunile din statele industrializate şi regiunile eurasiatice ce dețin resurse minerale importante.
Forţa Bizanţului de altă dată decurgea din faptul el domina căile de comunicaţie ce veneau din Europa răsăriteană şi Centrală, Asia şi Africa Orientală. De aceeaşi poziţie poate să profite Uniunea Balcanică.
În termeni geopolitici, zona balcanică reprezintă un gen de Rimland, regiune de ţărm care interacţionează atât cu puterea maritimă, cât şi cu cea a uscatului. Controlul său asigură dominaţia asupra Heartland-ului (centrul geopolitic al masei continentale). Din acest punct de vedere, Balcanii reprezintă un interes sporit pentru Rusia, Turcia, Iran şi China, ceea ce deschide un şir de perspective de încheiere a alianţelor.
În 2010 China şi-a început ofensiva economică în peninsulă, acordând Serbiei un grant de 1 miliard de euro pentru construcţia a două centrale electrice şi un pod peste Dunăre. Afaceri avantajoase au fost încheiate între companiile chineze şi Macedonia, Slovenia şi Grecia. Banii chinezi avantajează statele din Balcani deoarece, spre deosebire de organismele internaţionale occidentale, Beijingul nu impune condiţii economice şi politice. În schimb, diminuează influenţa Uniunii Europene şi SUA în regiune, ceea ce convine şi statelor balcanice.
Fundamentul ideologic: conservatorismul, tradiţionalismul şi ortodoxia
Comunismul, ca ideologie, nu a fost în stare să creeze fundamentul necesar pentru apropierea dintre popoarelor balcanice. Unitatea acestora nu este posibilă decât prin păstrarea identităţii şi respectarea valorilor fiecărei naţiuni. Din aceste considerente Uniunea Balcanică poate fi constituită doar pornind de la valori conservatoare şi tradiţionaliste, luând în consideraţie şi comunitatea în sânul Bisericii Ortodoxe. În acest scop, va contribui foarte mult moştenirea comună a civilizaţiei bizantine, în solul căreia au crescut naţiunile balcanice, în opoziţie cu valorile Uniunii Europene, care îşi trag seva din principiile iluministe ale Revoluţiei Franceze din 1789.
Aşa cum Constantinopolul creştin a fost un antipod al Romei păgâne, Uniunea Balcanică ar urma să fie un antipod al Uniunii Europene. În jurul unor astfel de idei s-ar putea regăsi Republica Moldova, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia şi Muntenegru. Balcanii nu ar deveni doar un simplu proiect geopolitic defensiv, dar şi un proiect ideologic ofensiv. Dacă în trecut în centrul unui astfel de proiect încerca să se poziţioneze Serbia, a venit momentul în care România şi Republica Moldova ar putea să-şi însuşească misiunea istorică de clădire a acestei construcţii. Realizarea acestui proiect nu poate avea loc decât prin schimbarea paradigmelor în interiorul statelor care ar deveni membre ale Uniunii Balcanice. Vectorii eurobalacanici ar putea constitui o platformă a noilor mişcări politice, care ar reprezenta o adevărată alternativă pentru forțele care se prezintă drept promotoare ale „integrării europene” sau „nostalgiilor comuniste”. Noua alianță ar tempera mesajele populiste şi ar readuce pe ordinea zilei problemele ce ţin de interesele naţionale ale statelor din regiune, ceea ce ar însemna o nouă revoluţie în societăţile ieşite acum trei decenii din comunism şi ar aduce, în sfârșit, încheierea crizei identitare şi a aşa-numitei „perioade de tranziţie”.