Relațiile Internaționale din perspectiva occidentală

02:23, 25 martie 2021 | | 199 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de Charles A. McClelland și Robert Pfaltzgraff

Relațiile Internaționale se referă la studiul relațiilor dintre state și a relațiilor acestora cu organizații internaționale și diferitele entități sub-naționale (de exemplu instituții birocratice, partide politice și grupuri de interese). Studiul RI este legat și de o serie de alte discipline academice, inclusiv științe politice, geografie, istorie, economie, drept, sociologie, psihologie și filosofie.

 

Dezvoltare Istorică

Domeniul relațiilor internaționale a apărut la începutul secolului al XX-lea în mare parte în Occident și, în special, în Statele Unite, pe măsură ce acest stat a crescut în putere și influență. Întrucât studiul relațiilor internaționale în nou-înființata Uniune Sovietică și mai târziu în China comunistă a fost împiedicat de ideologia marxistă impusă oficial, în Occident, câmpul tematic a înflorit ca urmare a mai multor factori: o cerere tot mai mare de a găsi mijloace mai puțin periculoase și mai eficiente de a gestiona relațiile între popoare, societăți, guverne și economii; un val de lucrări și cercetări inspirate de credința că observarea și cercetarea sistematică ar putea risipi ignoranța și ar putea să servească îmbunătățirea condiției umane; popularizarea afacerilor politice, inclusiv a afacerilor externe. Opinia tradițională conform căreia afacerile externe și militare ale statelor ar trebui să rămână privilegiul exclusiv al conducătorilor și al altor elite a condus în cele din urmă la concluzia că astfel de probleme constituiau în fapt o preocupare importantă și o responsabilitate a tuturor cetățenilor. Această popularizare crescândă a relațiilor internaționale a întărit ideea că educația publică ar trebui să includă instruirea în afacerile externe și că informațiile ar trebui să fie promovate în interesul unui acces public mai mare și al consultării politicii externe și militare.

Această nouă perspectivă a fost articulată de președintele SUAWoodrow Wilson (1913–21) în programul său pentru relațiile dintre marile puteri după o soluționare a Primului Război Mondial. Primul dintre „Cele Paisprezece Punct”e ale sale, așa cum a devenit cunoscut programul său, a fost o chemare la „angajamente deschise de pace, în mod liber”, în locul tratatelor secrete despre care se credea că au contribuit la izbucnirea războiului. Devastarea extremă cauzată de război a întărit convingerea în rândul liderilor politici că nu s-a cunoscut suficient despre relațiile internaționale și că universitățile ar trebui să promoveze cercetarea și predarea pe subiecte legate de cooperarea internațională, de război și de pace.

Școala de relații internaționale dinainte de Primul Război Mondial s-a dezvoltat în principal în două ramuri de învățare, dar slab organizate: istorie diplomatică și drept internațional. Implicând cercetări meticuloase în arhive și alte cercetări din surse primare, istoria relațiilor diplomatice a subliniat unicitatea evenimentelor internaționale și metodele diplomației. Dreptul internațional – în special dreptul legat de război – a avut o lungă istorie în relațiile internaționale și a fost privit ca sursa standardelor normative fundamentale de conduită internațională. Apariția relațiilor internaționale a lărgit domeniul de aplicare al dreptului internațional dincolo de acest punct focal tradițional.

Între cele două războaie mondiale

În anii 1920, în Europa și America de Nord au fost create noi centre, institute, școli și departamente universitare dedicate predării și cercetării în relațiile internaționale. În plus, s-au format organizații private care promovează studiul relațiilor internaționale și s-au acordat subvenții filantropice substanțiale pentru a sprijini revistele științifice, pentru a sponsoriza institute de instruire, conferințe și seminarii și pentru a stimula cercetarea universitară.

Trei domenii tematice au primit inițial cea mai mare atenție, fiecare având rădăcinile sale în istoria Primului Război Mondial. În timpul revoltelor care au izucnit la sfârșitul războiului, au fost deschise secțiuni majore din arhivele guvernamentale ale Rusiei imperiale și ale Germaniei imperiale, făcând posibilă o cercetare științifică impresionantă în istoria diplomatică, ce a reunit istoria necunoscută a alianțelor dinainte de război, a diplomației secrete și a planificării militare. Aceste materiale au fost integrate pentru a oferi explicații detaliate despre originile Primului Război Mondial. Printre astfel de lucrări multe sunt deosebit de demne de remarcat, inclusiv laborioasa „The Origins of the World War” (1928) scrisă de Sidney Bradshaw Fay, care a explorat diplomația și sistemele de alianță dinainte de război; „The Coming of the War” (1914) și „Triple Alliance and Triple Entente” (1934) de Bernadotte E. Schmitt; „The Immediate Origins of the War” (1928), de Pierre Renouvin; „Criza mondială” a lui Winston Churchill (1923–29); și „The World After the Peace Conference” (1925), de Arnold J. Toynbee. Au existat, de asemenea, ample memorii și volume de documente publicate care au furnizat mult material pentru istoricii diplomației și pentru alți cercetători în domeniul relațiilor internaționale.

Noua „Ligă a Națiunilor”, care a dat naștere speranței și așteptărilor că o nouă și pașnică ordine mondială era la îndemână, a fost un al doilea subiect care a atras o atenție semnificativă. Unele dintre școlile de relații internaționale care au fost înființate în perioada interbelică au fost create în mod explicit pentru a pregăti funcționarii publici pentru ceea ce era de așteptat să fie începutul erei guvernului internațional. În consecință, un studiu intensiv a fost dedicat genezei și organizării Ligii, istoriei planurilor anterioare pentru federațiile internaționale și analizei problemelor și procedurilor organizării internaționale și dreptului internațional.

Al treilea punct focal al școlilor de relații internaționale din prima parte a perioadei interbelice a fost o ramură a mișcării de pace care s-a preocupat în primul rând de înțelegerea cauzelor și costurilor războiului, precum și a dimensiunilor sale politice, sociologice, economice și psihologice. Interesul pentru întrebarea „De ce război?” a adus, de asemenea, o serie de oameni de știință, inclusiv economiști, sociologi, psihologi și chiar matematicieni – care cu toții au fost pionieri în mișcarea intelectuală cunoscută sub numele de behaviourism (studiul comportamental) – menit unei participări mai active, pentru prima dată, în studiile de relații internaționale.

În anii 1930, destrămarea Societății Națiunilor, ascensiunea dictaturilor agresive în Italia, Germania și Japonia și debutul celui de-al Doilea Război Mondial au produs o reacție puternică împotriva guvernului internațional și a subiectelor inspirate de pace în studiul relațiilor internaționale. Idealismul moral inerent acestor subiecte a fost criticat ca fiind nerealist și impracticabil, iar studiul academic al relațiilor internaționale a ajuns să fie considerat ca fiind opera unor vizionari de pace cu ochi în stele care au ignorat faptele dure ale politicii internaționale. În special, cărturarii din relațiile internaționale au fost criticați pentru sugerarea unor standarde de conduită internațională care nu semănau prea mult cu comportamentul real al națiunilor de până atunci. Pe măsură ce soluționarea pașnică a conflictelor și aderarea la dreptul internațional au devenit obiective tot mai îndepărtate de lumea reală a dictaturilor agresive, o nouă abordare a studiului relațiilor internaționale, cunoscută sub numele de realism, a acaparat din ce în ce mai mult câmpul de interes. Cu toate acestea, cercetarea teoretică asupra afacerilor mondiale din perioada interbelică timpurie, în pofida scăderii reputației și influenței sale, a fost în continuare extinsă și solidă, cuprinzând colectarea și organizarea unor cantități mari de date importante și dezvoltarea unor concepte fundamentale.

Unele subiecte de studiu în relațiile internaționale, care sunt încă considerate noi sau de origine recentă, erau deja explorate temeinic în perioada interbelică. Într-adevăr, o scurtă trecere în revistă a acestor subiecte tinde să pună la îndoială imaginea perioadei interbelice ca fiind dominată de idei moraliste. Subiectele includ cauzele războaielor; relația dintre afacerile internaționale și problemele minorităților rasiale și etnice; efectele modificărilor etnice asupra politicilor externe; efectele naționalismului, imperialismului și colonialismului; aspectele strategice ale relațiilor internaționale, inclusiv importanța localizării geografice și a relațiilor spațiale pentru puterea militară (geopolitică) și influența asupra guvernelor a ceea ce ulterior a fost numit „complexul militar-industrial”; implicațiile inegalităților economice dintre țări; și rolul opiniei publice, al diferențelor naționale și al orientării culturale în problemele mondiale. Deși aceste studii anterioare tindeau să fie oarecum scurte din punct de vedere teoretic și extinse din punct de vedere descriptiv, majoritatea subiectelor examinate rămân relevante în actualul secol XXI.

Contribuțiile științifice ale unor personalități din anii 1930 au fost deosebit de remarcabile deoarece au prefigurat dezvoltarea studiilor de relații internaționale după cel de-al Doilea Război Mondial. Harold D. Lasswell, de exemplu, a explorat relațiile dintre politica mondială și domeniul psihologic al simbolurilor, percepțiilor și imaginilor; Abram Kardiner și asociații săi au pus bazele unei abordări, bazată pe o ramură a antropologiei cunoscută sub numele de studii de cultură și personalitate, care a devenit ulterior o teorie populară, dar de scurtă durată, a relațiilor internaționale; Frederick L. Schuman, a stabilit o manieră care este încă urmată de exponenții politicii externe și de jurnaliști, a sintetizat comentarii analitice cu relatări ale evenimentelor internaționale actuale; Quincy Wright a investigat numeroase aspecte ale comportamentului și războiului internațional în calitate de șef al unuia dintre primele proiecte de cercetare în relații internaționale; și E.H. Carr, Brooks Emeny, Carl J. Friedrich, Schuman, Harold Sprout, Nicholas Spykman și alții au dezvoltat liniile principale ale ceea ce a devenit relația dintre „putere și politică” a relațiilor internaționale, cunoscută și sub numele de realism. În 1937, poetul, istoricul, filosoful și diplomatul spaniol Salvador de Madariaga, fondatorul Colegiului Europei, s-a bazat pe experiența sa în lucrul cu Secretariatul Ligii Națiunilor din Geneva pentru a descrie decalajul dintre ceea ce se spunea sau se scria despre relațiile internaționale și ceea ce se întâmpla de fapt.

Definiția mai largă și domeniul de aplicare mai vast al studiului relațiilor internaționale au fost printre contribuțiile fundamentale ale cărturarilor din perioada interbelică. Mulți dintre acești inovatori au fost înrolați de guverne în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a lucra în informații și propagandă, precum și pentru alte aspecte ale planificării războiului. În acest sens, războiul a stimulat investigațiile sistematice social-științifice ale fenomenelor internaționale. De asemenea, a dus la progrese tehnologice importante – în special computerul – care vor avea ulterior un impact major asupra studiului relațiilor internaționale.

În alte moduri, al Doilea Război Mondial a fost o ramificare pentru disciplina relațiilor internaționale academice. Războiul în sine a adus o schimbare drastică în agenda politicii mondiale, iar climatul intelectual postbelic a fost caracterizat de o schimbare marcantă către alte interese, accente și probleme de cercetare. În primii ani de după război a existat o cerere de analize care să treacă prin detaliile studiilor a nenumărate subiecte internaționale pentru a produce o înțelegere generală a elementelor comune și o viziune clară a naturii fundamentale a politicii internaționale. De asemenea, a existat un interes tot mai mare în dezvoltarea teoriilor care ar putea ajuta la explicarea problemelor majore ale modificării scenei internaționale. Au apărut noi probleme de securitate, inclusiv problema armelor nucleare, care au condus la lucrări ample despre descurajare, ca bază a stabilității strategice. Tratatul lui Bernard Brodie privind descurajarea nucleară a fost extrem de influent, la fel ca și lucrarea lui Herman Kahn, Glenn Snyder, Thomas C. Schelling, Henry A. Kissinger și Albert Wohlstetter. Alte probleme care au fost abordate în vasta literatură a relațiilor internaționale includ integrarea internațională și, în special, europeană; alianțe și aliniere, cum ar fi Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO); ideologii; luarea deciziilor de politică externă; teorii despre conflict și război; studiul conflictului de intensitate scăzută; management de criză; organizatii internaționale; politicile externe ale numărului tot mai mare de state care au devenit parte a sistemului internațional la mijlocul și sfârșitul secolului al XX-lea.

Ascendența realismului în lumea postbelică

„Politica între națiuni” a lui Hans J. Morgenthau (1948) a contribuit la satisfacerea nevoii unui cadru teoretic general. Nu numai că a devenit unul dintre cele mai utilizate manuale din Statele Unite și Marea Britanie, dar a continuat să fie republicat în următoarea jumătate de secol. A fost, de asemenea, o expunere esențială a teoriei realiste a relațiilor internaționale. Mulți alți contributori la teoria realistă au apărut în deceniul aproximativ după cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv Arnold Wolfers, George F. Kennan, Robert Strausz-Hupé, Kissinger și teologul Reinhold Niebuhr.

Deși există multe variații ale realismului, toate folosesc conceptele de bază de „interesu național” și „luptă pentru putere”. Potrivit realismului, statele există în cadrul unui sistem internațional anarhic în care depind în cele din urmă de propriile capacități sau de propria putere, pentru a-și promova interesele naționale. Cel mai important interes național este supraviețuirea statului, inclusiv a poporului, a sistemului politic și prezervarea integrității teritoriale. Alte interese majore pentru realiști sunt conservarea culturii și a economiei. Realiștii susțin că, atâta timp cât lumea este împărțită în state naționale într-un cadru anarhic, interesul național va rămâne esența politicii internaționale. Lupta pentru putere face parte din natura umană și ia în esență două forme: colaborare și competiție. Colaborarea are loc atunci când taberele constată că interesele lor coincid (de exemplu, atunci când formează alianțe sau coaliții menite să-și maximizeze puterea colectivă, de obicei împotriva unui adversar). Rivalitatea, concurența și conflictul rezultă din ciocnirea intereselor naționale caracteristice sistemului anarhic. Cooperarea între state este posibilă printr-o conducere politică abilă, care include prioritizarea obiectivelor naționale pentru a limita conflictele cu alte state.

Într-un sistem internațional compus din state suverane, supraviețuirea atât a statelor, cât și a sistemului depinde de urmărirea inteligentă a intereselor naționale și de calculul exact al puterii naționale. Realiștii avertizează că cruciadele religioase și ideologice mesianice pot masca interesele naționale egoiste și pot amenința supraviețuirea altor state și a sistemului internațional în sine. Astfel de cruciate includeau, pentru Morgenthau, promovarea comunismului global sau a democrației globale, fiecare dintre ele având în mod inevitabil o ciocnire cu cealaltă sau cu alte ideologii concurente. Încercarea de a reforma țările către idealul încrederii și cooperării universale, potrivit realiștilor, contravine naturii umane, care este înclinată spre concurență, conflict și război.

Teoria realistă a apărut în deceniul de după al doilea război mondial ca răspuns la idealism, care a susținut în general că factorii de decizie politică ar trebui să se abțină de la acțiuni imorale sau ilegale în afacerile mondiale. Întrucât nicio formulare nouă a idealismului politic nu a apărut pe scena internațională pentru a răspunde la teoria realistă, dezbaterea dintre realism și idealism a dispărut treptat, doar pentru a fi reînviată într-o formă oarecum diferită în ultimele decenii ale secolului al XX-lea în dezacordul dintre instituționaliștii neoliberali și structuraliștii neorealiști.

Mulți erudiți ai relațiilor internaționale nu au respins și nu au îmbrățișat realismul, ci au fost implicați în alte aspecte ale agendei de extindere a studiilor de relații internaționale. Începând cu anii 1950, pe măsură ce Statele Unite s-au angajat mai intensiv în afacerile mondiale, guvernul SUA a pus la dispoziție sume mari de bani pentru dezvoltarea studiilor locale, în special studiile regiunilor care au fost importante în perioada Războiului Rece cu Uniunea Sovietică. Pentru a înțelege forțele majore și tendințele care modelează țări precum Uniunea Sovietică și China sau regiunile care se extind din Africa până în Asia de Nord-Est, Statele Unite au trebuit să recruteze un număr mai mare de specialiști în istorii, politici, culturi, economii, limbi, și literatura acestor zone; Uniunea Sovietică a făcut la fel. Preocupările teoretice au jucat în general un rol marginal în creșterea specializării zonale în Occident. Deși mulți cercetători au fost de acord cu afirmația lui Morgenthau conform căreia teoria și cercetarea ar trebui să aibă o „preocupare față de natura umană așa cum este ea și față de procesele istorice care au loc în realitate”, ei nu au crezut în mod uniform că realismul este capabil să ofere o explicație adecvată. a comportamentului internațional.

Abordarea comportamentală și sarcina de integrare

În anii 1950, o evoluție importantă în științele sociale, inclusiv în studiul relațiilor internaționale, a fost promovarea de noi concepte și metodologii care au fost vag identificate în ansamblu ca teorie comportamentală. Această abordare generală, care a pus accentul pe studii cantitative concentrate în mod restrâns, concepute pentru a obține rezultate precise, a creat o largă controversă între teoreticienii care credeau că științele sociale ar trebui să imite cât mai mult metodologiile științelor fizice și cei care susțineau că o astfel de abordare este fundamental nepotrivită. În plus, numărul mare de subiecte noi investigate la acea vreme – inclusiv cunoașterea, rezolvarea conflictelor, luarea deciziilor, descurajarea, dezvoltarea, mediul înconjurător, teoria jocurilor, integrarea economică și politică și analiza sistemelor – au provocat o anumită anxietate că disciplina s-ar prăbuși într-un haos conceptual și metodologic total. În consecință, o mare parte din efortul intelectual de la mijlocul anilor 1950 până la mijlocul anilor 1960 – așa-numitul „deceniu behaviorist” – a intrat în sarcina de a compara, interpreta și integra diverse concepte din noi domenii de studiu. Obiectivul științific al perioadei a fost acela de a lega teorii sau de a conecta așa-numitele „insule ale teoriilor” într-o teorie mai mare și mai cuprinzătoare a relațiilor internaționale.

Această sarcină s-a dovedit a fi una dificilă. Într-adevăr, unii savanți au început să pună la îndoială necesitatea – sau chiar posibilitatea – de a ajunge la o singură teorie care să explice toate fațetele variate, diverse și complexe ale relațiilor internaționale. În schimb, acești cercetători au sugerat că ar fi necesare mai multe teorii separate.

În același timp, teoriile care urmăresc orientarea relațiilor internaționale către o singură structură au fost considerate din ce în ce mai nesatisfăcătoare. Lupta pentru putere, de exemplu, a fost acceptată ca fapt în politica internațională trecută și actuală, dar încercările de a face ca toți ceilalți factori subordonați sau dependenți de putere să fie considerate ca excluzând prea mult din ceea ce este important și notabil în relațiile internaționale. Evaluări similare au fost făcute pentru teoria care asumă caracterul unei națiuni – și, prin urmare, caracterul participării sale la relațiile internaționale – ca fiind marcat de practicile sale de creștere a copiilor, așa cum în cazul teoriei marxiste se face afirmația reductivă că relațiile internaționale sunt definite, istoric vorbind, doar pe criteriul că derivă ca expresie a luptei de clasă.

Atitudinea generală a deceniului behaviorist (teorii comportamentale) a fost că faptele relațiilor internaționale sunt multidimensionale și, prin urmare, au cauze multiple. Această concluzie a susținut și, la rândul său, a fost susținută de opinia aferentă că o relatare adecvată a acestor fapte nu putea fi furnizată într-o singură teorie integrată și că în schimb erau necesare mai multe teorii separate. Prin anii 1960, de exemplu, studiile conflictelor internaționale au ajuns să cuprindă o serie de perspective diferite, inclusiv teoria realistă a luptei pentru putere între state și noțiunea marxistă de conflict global de clasă, precum și alte explicații. În același timp, teoria conflictelor a coexistat cu teoria integrării economice și politice și teoria jocurilor, fiecare dintre ele abordând fenomenele conflictului internațional dintr-o perspectivă distinctă.

În concordanță cu abordarea teoretică multiplă, până la sfârșitul deceniului comportamental a existat un consens din ce în ce mai mare că studiul relațiilor internaționale ar trebui să cuprindă atât analize cantitative, cât și calitative. Metodologiile cantitative au fost recunoscute ca fiind utile pentru măsurarea și compararea fenomenelor internaționale și pentru identificarea caracteristicilor și modelelor comune de comportament. Totodată, analizele calitative s-au concentrat pe un caz sau o pe comparație a cazurilor, ceea ce a implicat întrebări, ipoteze sau categorii specifice de cercetare. S-a considerat că această abordare oferă o înțelegere mai profundă a ceea ce este unic pentru liderii politici, pentru națiuni și pentru evenimentele internaționale importante, cum ar fi al Doilea Război Mondial sau Războiul Rece.

Utilizarea analizei cantitative în studiile de relații internaționale a crescut semnificativ în deceniile de după anii 1960. Acesta a fost un rezultat direct al progreselor în tehnologia computerelor, atât în ​​colectarea și recuperarea informațiilor, cât și în analiza datelor. Când computerele au fost introduse în studiile de relații internaționale, nu se estima cu ușurință modul în care se putea exploata cel mai bine noua tehnologie. Parțial pentru că majoritatea studiilor anterioare privind relațiile internaționale au fost expuse în formă narativă sau literară și parțial pentru că multe dintre fenomenele examinate nu erau ușor de cuantificat. Cu toate acestea, au fost efectuate studii cantitative exploratorii în mai multe direcții. Un corp în creștere de studii, de exemplu, a dezvoltat corelații între fenomene precum alianțele și izbucnirea sau descurajarea războiului, între nivelurile de integrare politică și nivelurile de comerț, comunicare și mobilitatea populațiilor, între nivelurile de dezvoltare economică și stabilitatea politică internă sau între nivelurile de violență internă și participarea la conflicte internaționale.

Ulterior secolului al XX-lea: Politica externă și sistemele internaționale

Influența behaviorismului a contribuit la organizarea diferitelor teorii ale relațiilor internaționale și ale disciplinei în două părți principale, sau perspective: perspectiva politicii externe și perspectiva analizei sistemului internațional. În fiecare dintre aceste perspective s-au dezvoltat diverse teorii. Perspectiva politicii externe, de exemplu, cuprinde teorii despre comportamentul statelor individuale sau al categoriilor de state, cum ar fi democrațiile sau dictaturile totalitare, iar perspectiva analizei sistemului internațional cuprinde teoriile interacțiunilor dintre state și modul în care numărul statelor și capacitățile lor respective afectează relațiile lor între ele. Perspectiva politicii externe include, de asemenea, studii ale trăsăturilor, structurilor sau proceselor dintr-o societate sau politică națională care determină sau influențează modul în care societatea sau politica respectivă participă la relațiile internaționale. Un astfel de studiu, cunoscut sub numele de pprocesul de „luare a deciziilor”, analizează informațiile pe care decidenții le folosesc, percepțiile și motivațiile lor, influența asupra comportamentului lor din partea opiniei publice, setările organizaționale în care își desfășoară activitatea și mediile lor intelectuale, culturale și sociale. Studiile care analizează relațiile dintre bogăția, puterea sau nivelul tehnologic al unui stat și rolul său internațional oferă alte ilustrări ale perspectivei politicii externe.

Analiza comparativă a politicii externe a apărut pentru prima dată la mijlocul anilor 1960. Prin compararea surselor interne de conduită externă din diferite țări, utilizând criterii standard de selectare și analiză a datelor, această abordare urmărește să dezvolte standarde generale ale performanței politicii externe, inclusiv teorii care explorează relația dintre tipul de legătură internă-externă a unei țări, semnalmentele din sistemul său politic și economic și nivelul de dezvoltare socială. Unele cercetări au explorat, de asemenea, măsura în care anumite tipare de comportament, cum ar fi demonstrațiile violente sau protestele, se pot răspândi de la un stat la altul.

În timp ce analiza politicii externe se concentrează pe unitățile sistemului internațional, analiza sistemului internațional se referă la structura sistemului, la interacțiunile dintre unitățile sale și la implicațiile față de pace și război, sau cooperare și conflict, ale existenței diferite tipuri de stări. Termenul „interacțiuni” sugerează provocare și răspuns, ceea ce dai și ceea ce iei, mutări și contramutări, sau intrări și ieșiri. Istoria diplomației prezintă narațiuni despre acțiune și răspuns în situații internaționale și încearcă să interpreteze semnificațiile schimburilor. Teoria echilibrului de putere, care afirmă că statele acționează pentru a se proteja, formând alianțe împotriva statelor puternice sau a coalițiilor de state, este un alt exemplu al perspectivei sistemului internațional. Alte exemple includ explicații și descrieri ale negocierii în cadrul negocierilor internaționale și a studiilor curselor de înarmare și a altor procese de acțiune și reacție.

Perspectiva generală asupra sistemului internațional

Așa-numita perspectivă a sistemului general asupra relațiilor internaționale, care încearcă să dezvolte o înțelegere cuprinzătoare a dinamicii relațiilor dintre state, poate fi comparată cu harta unui continent puțin explorat. Schițele, caracteristicile generale și o delimitare continentală nu sunt în discuție, dar orice altceva rămâne un subiect de dispută, este supus controverselor și așteaptă explorarea. Matematicianul și biologul născut în Rusia, Anatol Rapoport, a remarcat odată că teoria sistemului general nu este într-adevăr o teorie, ci „un program sau o direcție în filosofia contemporană a științei”. Conceptul de „sistem” poate fi utilizat pentru a studia tiparele de interacțiune în cadrul și între unitățile care iau deciziile în materie de politică externă; explorând astfel de modele, se poate determina modul în care sunt formulate politicile externe și modul în care statele sau alte unități interacționează sau sunt legate între ele, spre deosebire de modul în care interacționează cu unitățile externe. Membrii unei familii, de exemplu, interacționează între ei în moduri care diferă în mod clar de modul în care interacționează alte persoane, cum ar fi colegii dintr-un loc de muncă sau membrii unei biserici. Deși sistemele sunt definibile în termeni de unități care prezintă anumite modele de interacțiune între ele, poate exista, de asemenea, interacțiune între un sistem și subsistemele sale. Un sistem politic național, de exemplu, poate interacționa cu subsisteme precum grupuri de interese, mass-media sau opinia publică.

Sistemele și subsistemele există într-un cadru ierarhic. Un departament este un subsistem al unei corporații, de exemplu, la fel cum o corporație este un subsistem al unei industrii. În relațiile internaționale, statele sunt considerate subsisteme sau componente ale întregului sistem internațional. În analiza sistemului internațional, cercetătorii pozează adesea subsisteme politice, economice, culturale și sociale distincte.

Deși interacțiunile dintre state au variat de-a lungul timpului, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, acestea au devenit globale ca domeniu de aplicare și fără precedent în numărul lor și în tipurile de actori implicați. Volumul, viteza și tipurile de interacțiune s-au extins pentru a include nu numai mobilitatea mai mare a oamenilor, ci și comerțul, investițiile, ideile și informațiile – toate acestea fiind modelate de tehnologie.

Structuri, instituții și niveluri de analiză

Din anii 1970, studiul relațiilor internaționale a fost marcat de o dezbatere reînnoită despre relația dintre structuri și instituții în sistemele internaționale. Pe o parte a controversei a fost o renaștere a școlii realismului, cunoscută sub numele de neorealism, care a apărut odată cu publicarea „Teorii politicii internaționale” a lui Kenneth Waltz, în 1979. Neorealismul a reprezentat un efort de a injecta o precizie mai mare sau o rigoare conceptuală în teoria realistă. . Deși păstrează „puterea” ca noțiune explicativă centrală, neorealismul lui Waltz a încorporat și ideea de „structură”, așa cum este reflectată în alianțe și alte aranjamente de cooperare între state de diferite dimensiuni, cu puncte forte și capacități diferite. Un sistem bipolar, de exemplu, este o structură în care două state sunt dominante, iar celelalte state sunt aliate cu unul sau cu celălalt stat dominant. Potrivit lui Waltz și altor neorealiști, structura sistemului internațional limitează opțiunile de politică externă disponibile statelor și influențează instituțiile internaționale în moduri importante. Organizația Națiunilor Unite (ONU), de exemplu, reflectă structura sistemului internațional existent în măsura în care este dominată de puteri de conducere precum membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Schimbările structurii internaționale, inclusiv creșterea noilor puteri, duc în cele din urmă la schimbări în cadrul instituțiilor internaționale. Astfel, unii neorealiști au sugerat că membrii permanenți ai Consiliului de Securitate vor fi extinși în cele din urmă pentru a include țări precum Germania, India, Japonia și altele.

Pe cealaltă parte a dezbaterii privitoare la structuri și instituții s-au aflat instituționaliștii neoliberali, care susțin că instituțiile contează dincolo de simpla reflectare sau codificare a structurii de putere a sistemului internațional. Deși instituționaliștii neoliberali acceptă concepția realistă a statelor ca principalii actori într-un mediu fundamental anarhic, ei susțin că comportamentul statului poate fi modificat prin interacțiunea cu instituțiile internaționale precum Uniunea Europeană (UE), NATO, Organizația Mondială a Comerțului (OMC) sau ONU. O astfel de interacțiune, susțin ei, ar reduce pe termen lung potențialul conflictelor internaționale.

Deși structuraliștii neorealiști și instituționaliștii neoliberali sunt de acord în general că este posibilă cooperarea internațională, neorealiștii sunt mult mai sceptici cu privire la șansele sale de succes pe termen lung. Conform logicii neorealiste, NATO ar fi trebuit să se dizolve în anii 1990 după prăbușirea Uniunii Sovietice și a structurii bipolare care a dus la formarea sa. În schimb, NATO a fost transformată în deceniul care a urmat după Războiul Rece, asumându-și noi sarcini și responsabilități. Această contradicție poate fi însă evidentă doar pentru că o astfel de adaptare poate fi privită ca întărind teza neorealistă conform căreia instituțiile reflectă structura internațională existentă: atunci când structura respectivă se schimbă, ele trebuie să se schimbe în consecință, dacă vor supraviețui. Astfel, NATO a reușit să supraviețuiască, deoarece a suferit o transformare. În același timp, adaptarea NATO reflectă afirmația neoliberal-instituționalistă conform căreia organizațiile internaționale pot modifica interesele naționale prin procesul de cooperare. Astfel, țările NATO și-au modificat politicile pentru a ține seama de nevoile altor membri, iar membrii potențiali au suferit o reformă internă riguroasă pentru a se califica pentru aderare. În consecință, fiecare teorie pare să ofere informații utile și ambele împreună pot forma baza unei abordări unificate a relației dintre structuri și instituții.

Elementul central al teoriei structurale neorealiste este întrebarea cu privire la nivelurile de analiză – de exemplu, întrebarea dacă ancheta internațională ar trebui să se concentreze la nivel individual, la nivel de stat, sistem internațional sau la alt nivel. Introdusă în anii 1950 ca parte a unei încercări de a face cercetarea în relațiile internaționale mai științifică, întrebarea privind nivelurile de analiză a oferit o bază conceptuală pentru abordarea problemelor precum efectul structurii (bipolară sau multipolară) asupra comportamentului statelor sau altor unități. În același timp, a oferit un mijloc de a distinge între diferite surse de explicație și diferite obiecte de analiză. Astfel, presupunând că sistemul internațional modelează opțiunile disponibile statelor ca actori, este plauzibil să sugerăm că modul în care factorii de decizie răspund la astfel de opțiuni depinde de modul în care le percep și de oportunitățile și constrângerile aferente create de nivelul forțelor interne. În anii 1980, această perspectivă s-a reflectat prin literatura în creștere privind „teoria păcii democratice”, o abordare pe care președintele Wilson a avut-o fără îndoială în minte atunci când a cerut Congresului să susțină un efort „pentru a face lumea mai sigură pentru democrație”. Teoreticienii democratici ai păcii au apelat la caracteristicile interne ale statelor democratice pentru a explica de ce democrațiile tind să nu se lupte între ele. Potrivit acestora, normele pașnice pe care statele democratice le-au dezvoltat pentru rezolvarea diferențelor între ele reprezintă o creștere a tradițiilor lor interne despre dreptate și ordine, compromis, proces echitabil, protecția drepturilor individuale (inclusiv drepturile de proprietate și dreptul la libertatea de exprimare) și o justiție independentă. În „Criza de douăzeci de ani, 1919–1939: O introducere în studiul relațiilor internaționale” (1939), E.H. Carr a susținut că interesul indivizilor pentru crearea unei lumi pașnice ar putea determina politicile externe ale democrațiilor. O lume constituită în întregime din democrații, conform acestui punct de vedere, ar fi pașnică.

Până la sfârșitul anilor 1990, teoria structuralistă neorealistă a fost completată, în ceea ce a fost numit „teoria realistă neoclasică”, de explorări ale implicațiilor structurii, nu doar la nivel de sistem internațional, ci și la nivel de stat, dar și în interiorul statului, la nivel individual și de grup. Cu toate acestea, teoria realistă a continuat să fie marcată de dezacorduri majore, o situație pe care susținătorii au explicat-o ca fiind o reflectare a bogatei resurse intelectuale, iar detractorii au semnalat-o ​​ca indicație a fundamentelor conceptuale fracturate. În orice caz, efortul contemporan de actualizare, rafinare și extindere a teoriei realiste, precum și dezbaterea în curs între neorealism și neoliberalism, pot reprezenta o tendință către o sinteză a diferitelor școli de gândire realiste.

Perspective recente: Constructivismul

La sfârșitul secolului al XX-lea, studiul relațiilor internaționale a fost din ce în ce mai influențat de constructivism. Conform acestei abordări, comportamentul oamenilor este determinat de identitatea lor, care în sine este modelată de valorile, istoria, practicile și instituțiile societății. Constructiviștii susțin că toate instituțiile, inclusiv statul, sunt construite social, în sensul că reflectă un „consens intersubiectiv” al credințelor comune despre practica politică, comportamentul social acceptabil și valori. În același mod, membrii individuali ai statului sau ai altor unități construiesc continuu realitatea în legătură cu care sunt luate deciziile politice, inclusiv deciziile despre război, pace, conflict și cooperare.

Unii constructiviști susțin că genul (sexual) este un construct social. Pe baza acestei teze, teoriile feministe ale relațiilor internaționale au încercat să abordeze problema fundamentală a măsurii în care diferențierea rolului bazat pe gen este determinată mai degrabă social decât biologic. Procedând astfel, au căutat să răspundă la întrebări precum: Sunt bărbații mai predispuși decât femeile la un comportament agresiv, războinic? Dacă rolurile de gen sunt construite social, atunci, conform teoriei feministe, ar fi posibilă reducerea agresivității masculine prin schimbarea convingerilor sau valorilor cu privire la ceea ce înseamnă a fi bărbat. Pe de altă parte, dacă agresiunea este produsul biologiei masculine, atunci o astfel de schimbare devine imposibilă sau cel puțin considerabil mai dificilă.

O parte din noul peisaj intelectual în studiul relațiilor internaționale este format din postmodernism și teorie critică. Conform postmodernismului, structurile internaționale prezentate în teoria realistă și în alte relații internaționale sunt construcții sociale care reflectă o viziune asupra lumii care servește intereselor elitelor. Teoria critică a fost dezvoltată din anii 1920 de Școala de la Frankfurt a filosofilor sociali și politici, în special Jürgen Habermas și Herbert Marcuse (1898–1979). Pentru teoria critică, problema esențială este cum să emancipăm ființele umane față de instituțiile și practicile sociale care le oprimă. Deși inspirați de marxism, teoreticienii critici recunosc alte forme de dominație decât dominația de clasă, inclusiv cele bazate pe gen, rasă, religie, etnie și naționalism. Deoarece fiecare dintre aceste forme de dominație a fost prezentată cu dovezi abundente în peisajul global, teoria critică a fost considerată a oferi perspective importante în studiul relațiilor internaționale la începutul secolului XXI.

Economia politică internațională

Nimic nu este mai ilustrativ pentru natura inerent interdisciplinară a cercetării în relațiile internaționale decât legătura dintre factorii economici și politici. Deși politica și economia au fost studiate separat în scopuri analitice și ca discipline academice și, deși fiecare are propriile sale paradigme, teorii și metodologii, s-a recunoscut de mult că factorii economici modelează deciziile politice, la fel cum factorii politici pot avea o influență decisivă asupra alegerilor economice. Scrierile despre economia politică au proliferat de la apariția statului modern, la mijlocul secolului al XVII-lea, până la mijlocul secolului al XIX-lea. O mare parte din literatură a accentuat mercantilismul, noțiunea că activitatea economică este, sau ar trebui să fie, supusă intereselor statului. Influențați de lucrările lui Adam Smith (1723–90), David Ricardo (1772–1823), Richard Cobden (1804–65) și John Stuart Mill (1806–73), economiștii politici din această perioadă au dezvoltat o abordare fundamental diferită, cunoscut sub numele de „liberalism economic”, care susținea că un sistem de liber-schimb, susținut de politicile guvernamentale de laissez-faire, ar duce la creșterea economică și la extinderea comerțului și va aduce o contribuție importantă la pacea internațională. În secolul al XIX-lea, o a treia abordare, bazată pe scrierile lui Karl Marx, a susținut că un proletariat din ce în ce mai sărac și o burghezie din ce în ce mai bogată s-ar ciocni într-o revoluție violentă, care va avea ca rezultat răsturnarea acestuia din urmă, distrugerea capitalismului și apariția comunismului.

Fiecare dintre aceste abordări puternic diferite și-a imprimat o influență asupra teoriilor contemporane ale economiei politice internaționale. Abordarea mercantilistă anterioară a influențat naționalismul economic contemporan, care se caracterizează prin câteva ipoteze importante: (1) statele nu pot rămâne puternice într-un cadru anarhic fără o economie puternică, (2) puterea economică trebuie păstrată protejând industriile și locurile de muncă cheie, (3) un astfel de protecționism poate necesita tarife și subvenții guvernamentale, (4) importurile la prețuri scăzute pot amenința locurile de muncă și industria internă, (5) statul poate și ar trebui să rămână suveran în materie economică și (6) apartenența la organizații economice internaționale precum WTO și acorduri precum Acordul de liber schimb din America de Nord pot avea consecințe negative asupra forței naționale.

Liberalismul economic contemporan împărtășește cu liberalismul clasic afirmația că singurul mod în care un stat poate maximiza creșterea economică este acela de a permite piețelor să funcționeze liber față de intervenția guvernului. Ei susțin că tarifele – care au ca efect denaturarea alocării resurselor, producției și comerțului – restricționează creșterea economică și ar trebui abolite. În consecință, acestea sprijină crearea și extinderea organizațiilor regionale și internaționale de liber schimb. Citând teoria lui Ricardo a avantajului comparativ și ideile anterioare ale lui Smith, ei susțin, de asemenea, că specializarea națională este esențială pentru prosperitatea mondială, deoarece presupune că țările vor produce numai acele bunuri și servicii pe care sunt cel mai bine echipate să le facă, ceea ce maximizează astfel eficiența generală și minimizează în general cheltuielile. Mai general, liberalii susțin că unitățile de bază ale economiei globale sunt acum atât de strâns integrate, încât eforturile statelor de a restricționa comerțul cu alte țări trebuie să eșueze. Dezbaterea dintre naționaliștii economici și liberali se concentrează asupra măsurii în care statul, chiar dacă poate face acest lucru, ar trebui să oprească sau să inverseze forțele care duc la globalizarea economică.

A treia abordare contemporană de bază a economiei politice internaționale este înrădăcinată în marxism, deși prăbușirea aproape a tuturor statelor cu economii marxiste a subminat foarte mult teoriile de relații internaționale inspirate de marxism. Concentrându-se pe relația dintre statele bogate și cele sărăcite, această abordare, cunoscută sub numele de „teoria dependenței”, respinge ipoteza că capitalismul ar fi cel mai bun mijloc de dezvoltare economică pentru statele sărace și susține în schimb că participarea la capitalismul internațional a țărilor mai sărace prinde statele sărace în capcana relațiilor de dependență și subordonare față de statele mai bogate.

Școli și politici

Studiul relațiilor internaționale a fost întotdeauna puternic influențat de considerații normative. În „Criza de douăzeci de ani”, Carr a scris că „aspectul teleologic al științei politicii internaționale a fost evident de la bun început. A luat naștere dintr-un război mare și dezastruos; iar scopul copleșitor care a dominat și i-a inspirat pe pionierii noii științe a fost de a înlătura recurența acestei boli a corpului politic internațional”. Într-adevăr, în etapele sale timpurii, teoria relațiilor internaționale a fost, potrivit lui Carr, „marcant și sincer utopică”. Pe măsură ce domeniul relațiilor internaționale a evoluat în timpul tumultuosului secol XX, necesitatea de a găsi mijloace nonviolente de soluționare a disputelor internaționale a devenit o temă recurentă. Această temă a fost manifestată în „gândirea asupra ordinii mondiale”, care este de obicei trasată de abordarea relațiilor internaționale susținută de președintele Wilson și prezentată în „Cele Paisprezece Puncte” pentru epoca de după Primul Război Mondial. Susținătorii gândirii ordinii mondiale pun un accent major, dacă nu chiar primordial, pe construirea de organizații internaționale, consolidarea dreptului internațional și încurajarea unei mai mari încrederi între țări. Concepția ordinii mondiale, care conferă prioritate interesului internațional asupra interesului național, abordează probleme precum posibilitatea unui război echitabil; distincția dintre războaiele de autoapărare și războaiele de agresiune; elementele justiției internaționale, inclusiv egalitatea țărilor; protecția drepturilor omului, inclusiv justificările juridice și politice pentru intervenția internațională ca răspuns la cazurile de purificare etnică internă și genocid; precum și chestiunile legate de problemele globale de mediu rezultate din creșterea populației, urbanizare, epuizarea resurselor și poluare.

Agenda normativă a relațiilor internaționale reiese din contextul vremurilor, accentul schimbându-se în funcție de cele mai presante probleme ale unei ere. Rezultatul este identificarea unor subiecte noi care modelează cercetarea și analiza relațiilor internaționale și conduc la o căutare de politici inovatoare. La începutul secolului 21, cercetările s-au concentrat pe probleme precum terorismul, conflictele religioase și etnice, destrămarea statelor, apariția entităților sub-statale și non-statale, răspândirea armelor de distrugere în masă și eforturile de combatere a proliferării nucleare și dezvoltarea instituțiilor internaționale.

Diferențele dintre interesele teoreticienilor și cele ale practicienilor afacerilor internaționale par să fie de multe ori mai importante decât asemănările. Savanții, care sunt adesea angajați într-o ordine mondială fundamental diferită de cea existentă, au căutat de obicei să evite atât faptul, cât și reputația de a servi ca apologiști pentru politicile externe oficiale. Principiul detașării științifice în cercetarea științelor sociale a contribuit, de asemenea, la efortul științific de a evalua evenimentele și evoluțiile internaționale dintr-o perspectivă globală, mai degrabă decât din cea a politicii externe a oricărei țări.

În schimb, practicienii au fost mai înclinați spre indiferență decât spre ostilitate în atitudinile lor față de academicieni în relațiile internaționale. Ei au mărturisit frecvent că domeniul teoretic nu le-a oferit prea multe date care să aibă valoare în munca lor de zi cu zi. Există puține semne de influență directă în ambele direcții, deși au existat schimburi indirecte și subtile care au fost importante în gestionarea relațiilor externe.

Noile programe internaționale sau noile direcții în politica externă întreprinse de guverne în societăți deschise au atras adesea mult interes pentru universități, determinând înființarea de noi programe de cercetare și chiar dezvoltarea de noi subdomenii de studii internaționale. Aceste subdomenii includ „dezvoltarea națională”, care a fost stimulată de programe de asistență externă pentru a ajuta țările mai puțin dezvoltate; studii cu specific zonal, care au apărut după al Doilea Război Mondial din eforturile guvernelor occidentale de a dobândi o înțelegere mai profundă a Uniunii Sovietice și a altor țări; studii de securitate națională, care au rezultat din influența puternică asupra politicii externe a factorilor militari, în special amenințarea războiului nuclear din perioada Războiului Rece, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele etnice și religioase și terorismul internațional.

Influența indirectă a studiilor de relații internaționale asupra gândirii guvernamentale și a elaborării politicilor a fost evidentă într-o serie de domenii notabile de la mijlocul secolului al XX-lea. Formularea realistă despre „politicile de putere”, de exemplu, s-a infiltrat în gândirea politicii externe a guvernului Statelor Unite în așa măsură încât deciziile de politică externă au fost uneori apărate prin argumente bazate pe interesul național și calculele puterii, iar opiniile opuse au fost respinse ca reflectând un realism insuficient de „dur”. În plus, luarea deciziilor în politica externă a SUA în perioade de criză a fost influențată de studii științifice precum cel al lui Graham Allison, „Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis (1971)”. În timpul Războiului Rece, teoriile de descurajare dezvoltate în sectorul civil, adesea de către specialiștii academici, au devenit baza esențială pentru planificarea nucleară strategică. Aspectele teoretice și operaționale ale descurajării au primit o atenție reînnoită atât din partea cercetătorilor, cât și din partea factorilor de decizie politică, pe măsură ce noi actori și noi arme de distrugere în masă au apărut la sfârșitul secolului XX.

În ultimul deceniu al secolului XX, guvernul SUA a dezvoltat o strategie de securitate națională bazată pe presupunerea că răspândirea democrațiilor de piață liberă ar contribui la o lume mai pașnică. Această strategie reflecta interacțiunea dintre politicile publice și comunitățile academice, dintre care un aspect este (cel puțin în democrațiile occidentale) mișcarea savanților și a practicienilor între mediul academic și cel al guvernării. Influența teoriei academice a păcii democratice, de exemplu, s-a reflectat în accentul din politica externă a SUA asupra democratizării ca mijloc de menținere a păcii și a ordinii mondiale.

Rămâne de văzut dacă relațiile dintre cercetători și practicienii relațiilor internaționale vor fi consolidate. Teoriile relațiilor internaționale au fost în mod special deficitare în capacitatea lor de a prezice sfârșitul Războiului Rece. Mai mult, schimbările dramatice și accelerate care au transformat lumea de la sfârșitul secolului al XX-lea au sporit problemele inerente dezvoltării unor evaluări exacte ale lumii în aspectul său internațional. Cu toate acestea, există un consens că utilizările mai sofisticate ale studiilor cantitative, asistate de computer, în universități, organizații de cercetare și guverne vor ajuta cercetătorii în încercarea lor de a înțelege și explica mai bine starea actuală a lumii și de a produce rapoarte mai frecvente și mai precise. În orice caz, comunitatea academică nu a avut în general resurse adecvate și personal instruit pentru a satisface cererea tot mai mare de informare.

Dacă datele despre condițiile și relațiile sistemelor sociale ale lumii – devenite acum mai ușor de gestionat și mai disponibile pentru utilizare imediată prin sisteme informatice și Internet – sunt pe deplin utilizate, domeniul academic al relațiilor internaționale va avea mult mai multe în comun cu analiza guvernamentală și cu agențiile de planificare, ca niciodată înainte. Rezultatul final ar putea fi dezvoltarea unor abordări mai inovatoare în formularea și conduita politicii externe, precum și un studiu mai larg al relațiilor internaționale.

Notă despre autori:

Charles A. McClelland este profesor emerit de relații internaționale la Universitatea din California de Sud, Los Angeles. Autor al „Theory and the International System”.
Robert Pfaltzgraff este profesor de grad Shelby Cullom Davis de studii internaționale șisecuritate la Fletcher School of Law and Diplomacy, Universitatea Tufts, Medford, Massachusetts. Este și președinte al Institutului pentru Analiza Politicii Externe. Coautor al „Contending Theories of International Relations”.

Sursa

Facebook Comments