Războiul economic american pentru dominația globală

18:48, 21 septembrie 2020 | | 235 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

(Fragment din lucrarea „Planurile Americii pentru Hegemonia Mondială”, de Calistrat Atudorei)

Statele Unite ale Americii a devenit un stat militarizat, o mașină a războiului perpetuu, orientată în mod fundamental către dominarea celorlalte state, pe toate planurile. Acest statut este privit în teoriile realismului politic, așa cum arătat, ca o expresie a tendinței oricărei super-puteri de a obține hegemonia, pentru a-și asigura în felul acesta un grad maximal de securitate. Din perspectiva realismului politic Puterea unui stat este conferită în special de forța militară pe care acel stat o are deoarece persuasiunea sa devine în felul acesta irezistibilă. În ultimă instanță „dreptul forței” este cel mai puternic argument. Este util să reamintesc că realismul politic explică mai exact că puterea unui stat reprezintă capacitatea acestuia de a-și converti resursele latente (componentele socio-economice) în putere efectivă (putere militară).

Urmând logica acestei ecuații a puterii înțelegem de ce Statele Unite caută cu obstinație să controleze cât mai multe resurse și piețe pe plan global și realizează investiții uriașe pentru a implementa o armată care să controleze întreaga planetă. Așadar pentru a fundamenta Puterea, pentru a alimenta mașina de război, este nevoie de resurse. Resursele au devenit un obiectiv strategic și din acest motiv Casa Albă și-a anunțat oficial determinarea asumând că „accesul neîngrădit la piețele-cheie, la aprovizionarea cu energie și la resursele strategice” reprezintă un „interes vital pentru securitatea SUA”, pentru care este hotărâtă să recurgă inclusiv la „utilizarea unilaterală a puterii militare” (1).

Controlul piețelor înseamnă însă mult mai mult decât accesul la resurse. Înseamnă și controlul sistemului economic-financiar la nivel global.

Am menționat anterior că un pas decisiv în acest sens a fost efectuat după al Doilea Război Mondial, odată cu fondarea unei puternice rețele de instituții globale. Dincolo de idealurile pacifiste și altruiste afișate, aceste instituții sunt construite în așa fel încât să asigure un consistent avantaj pentru sistemul economic al Statelor Unite. Dolarul american este moneda de referință a rezervelor valutare globale, în care se efectuează cele mai multe schimburi comerciale și la care se raportează Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a Comerțului sau Societatea pentru Telecomunicații Financiare Interbancare Mondiale (SWIFT). Sistemul petrodolar, ce favorizează continuu, în mod implicit, cererea de dolari americani pe piața globală, reprezintă, am putea spune, însuși axul structural al dominației americane pe plan economic. Am oferit numeroase exemple ce au scos în evidență agresivitatea cu care administrațiile americane impun menținerea sistemului petrodolar, orice „abatere”, fiind aspru sancționată la nivel politic, economic sau chiar militar.

Mecanismul îndatorării statelor

Dolarul este o bancnotă emisă de Federal Reserve Bank (FED), un cartel privat ce are prin lege autoritatea de a emite monedă. Un aspect esențial, asupra căruia m-am referit și anterior(2), este că din anul 1971 moneda americană nu mai are acoperire în aur. În data de 15 august 1971 președintele american Richard M. Nixon a șocat piața globală atunci când în mod oficial a pus capăt convertibilității internaționale a dolarilor americani în aur, aducând astfel sfârșitul acordului Bretton Woods. Din acel moment moneda americană a devenit „monedă fiat”, adică o entitate abstractă, ce nu mai este susținută de vreo valoare fizică.

Prin anularea acoperirii în aur a dolarilor, Washingtonul a afectat nu numai politica economică americană, ci și politica economică globală. În sistemul Bretton Woods toate monedele își echivalau valoarea în raport cu dolarul. Iar dolarul își deriva valoarea din prețul fix stabilit al rezervelor de aur. Dar când valoarea dolarului a fost detașată de aur, el a devenit ceea ce economiștii numesc o „monedă plutitoare” (floating currency). Prin termenul „plutitor” se înțelege că moneda nu este atașată, nu este echivalată în raport cu o valoare fizică, externă. Termenul cel mai utilizat este acela de „fiat money”. Bineînțeles, de când dolarul a devenit o monedă „plutitoare”, și restul monedelor care anterior fuseseră echivalate în dolari, au devenit la rândul lor „valute plutitoare” (monede fiat).

Prin emiterea la scară mondială a unei valute care nu este fixată de vreo valoare fizică și pentru care percepea și anumite taxe, Federal Reserve Bank și-a dezvoltat un interes puternic în menținerea unei cereri globale, stabile și în creștere pentru dolarii SUA. Și, într-adevăr, puterea de dominație a dolarului american a crescut continuu, iar celelalte state ale lumii au ajuns să contribuie în mod implicit la acest proces care de fapt le creează o dependență păguboasă. Iar dacă vreun stat ajunge în dificultate economică, cartelul(3) instituțiilor financiare globale propune o soluție seducătoare: să îi acorde împrumuturi. Dar afluxul de dolari va aduce o ameliorare doar pe termen scurt. Pe termen lung dependența de dolar se accentuează întrucât împrumuturile devin aproape imposibil de returnat. Prin această veritabilă cursă statele intră într-o spirală a datoriilor care cresc amețitor de la an la an, fapt care la nivel politic le face mult mai ușor de influențat. Iată pe scurt cum statele lumii ajung progresiv prin acest sistem în postura de state vasale sistemului financiar internațional.

Bineînțeles, situația a generat în timp din partea statelor înșelate o serie de inițiative de a trece la alte monede de referință. Dar aceste încercări au fost prompt și aspru pedepsite. Sub diferite pretexte respectivele țări au fost atacate economic și chiar militar de NATO (condusă de SUA) și nu de puține ori conducătorii acelor state au fost asasinați și înlocuiți cu alții mai… cooperanți.

În acest punct devine necesar să evidențiez un lucru: sistemul financiar ce controlează lumea nu avantajează Statele Unite ca națiune, ci doar „Elita” financiară internațională, care și-a stabilit centre de control global în America și care se folosește de administrația de la Washington. Să observăm în acest sens că deși aceste elite financiare au acumulat bogății uriașe, poporul american însuși este îngenuncheat și dominat prin inginerii financiare. Fără a intra prea mult în detalii, menționez că dolarii americani sunt emiși de instituția privată Federal Reserve Bank sub formă de împrumut acordat guvernului Statelor Unite, sub titulatura de „Note ale Rezervei Federale”. Pentru acest împrumut Federal Reserve percepe și o dobândă, a cărei rată tot FED o stabilește. Evident, cu cât sumele „împrumutate” sunt mai mari, cu atât dobânzile sunt mai uriașe. Acesta este unul dintre motivele (foarte puțin aduse în atenția opiniei publice) care explică de ce Statele Unite au început de zeci de ani să acumuleze datorii colosale.

Înțelegând foarte bine că acest sistem financiar înrobește și distruge economia americană, în data de 4 iunie 1963, preşedintele J.F. Kennedy a emis un ordin executiv (ordinul cu nr. 11110) prin care a retras FED autorizarea de a tipări bancnote și a transferat această funcție Trezoreriei SUA, pe care a împuternicit-o să tipărească dolari cu titulatura de „United States Note”. El urmărea în feul acesta să stopeze frauda prin care Federal Reserve extorca poporul american prin bani falși pentru care lua și dobândă. În raportul său economic prezentat în fața Congresului, Kennedy spunea:

Solicit imperios Congresului să ia măsuri rapide și să abroge autorizarea (…) Rezervei Federale de a mai emite note bancare”(4).

După cum știm, la câteva luni după ce a semnat acest ordin, în noiembrie 1963, J.F. Kennedy a fost asasinat.

Să remarcăm și că în 2008, atunci când criza economică a lovit întregul sistem financiar american (cu repercursiuni în plan global) statul american a introdus politici fiscale atipice – cum ar fi „bail out” (plan de salvare), „quantitative easing” (ușurare cantitativă) sau „negative interest” (dobândă negativă) – care au avut scopul de a injecta bani în mod preferențial către sectoarele considerate a fi „too big to fail” (prea mari pentru a eșua – în special bănci). Așa cum a explicat Steve Banon(5), fostul consilier de campanie electorală al lui Donald Trump, pentru a salva afacerile globaliste de pe teritoriul SUA, „elitele” de pe Wall Street au deschis robinetele de lichidități și au tipărit nu mai puțin de 4000 de miliarde de dolari. Tot greul crizei a fost suportat de clasa de mijloc și de cei cu venituri mici, ceea ce le-a ruinat situația financiară și în cele din urmă a adâncit și mai mult prăpastia dintre bogați și săraci.

În prezent, pe fondul uriașelor cheltuieli militare și a devalorizării progresive a dolarului, are loc o agravare a situației fiscale americane. Guvernul federal a ajuns în 2019 la un deficit bugetar de 1,1 trilioane de dolari pe an, ceea ce este imens. Mai exact, SUA are 3,7 trilioane de dolari încasări și 4,8 trilioane cheltuieli. O mare parte din cheltuieli o reprezintă bugetul militar, care este de 700 de miliarde de dolari pe an. Având în vedere deficitul bugetar, înseamnă că economia SUA merge pe ansamblu în pierdere. Datoria SUA a ajuns la o valoare astronomică, este cea mai mare din lume! Dar v-ați întrebat cui datorează America acești bani? Ei bine, răspunsul este edificator: în primul rând instituțiilor financiare care au „împrumutat”-o, desigur! În concluzie, deja a devenit un fel de secret „la vedere” că administrațiile de la Washington, împreună cu Congresul SUA, sunt dependente de Federal Reserve, pe care însă nu o pot reglementa cu adevărat.

În ceea ce privește politica economică externă, constatăm tot mai des în ultimii ani că administrațiile Statelor Unite (ce respectă anumite influențe) sancționează, obstrucționează și blochează prin covârșitoarea dominație a pieței monedei americane, orice stat care nu se supune directivelor Casei Albe. Printre statele intensiv supuse sancțiunilor în perioada actuală se numără Rusia, China, Iran, Turcia sau Venezuela. Departe de a fi simple „amenzi”, sancțiunile pot avea un impact deosebit de sever în economia țării vizate pentru că implică blocarea unor tranzacții de vânzare/cumpărare pe piața globală și multe alte restricții deosebit de incomode. Iar ceea ce este cel mai grav este că sancțiunile efectiv ucid oameni. Media corporatistă vestică evită această fațetă a realității și preferă să lase să se înțeleagă că sancțiunile ar fi un fel de măsuri blânde de atenționare. Măsuri care doar frânează economia și creează o imagine proastă „elitelor corupte” sau „dictatoriale” ale statului vizat. În realitate, sancțiunile afectează în primul rând populația pentru că restricționează accesul la apa potabilă, la hrană și la medicamente. Pentru a ne face o imagine despre efectul dezastruos pe care blocada sancțiunilor o poate produce reamintesc că în urma embargoului aplicat Irakului prin intermediul ONU (la inițiativa SUA), în perioada 1990-2003, au murit 1,5 milioane de irakieni, dintre care peste jumătate de milion de copii.

Pentru a spune și mai clar lucrurilor pe nume, sancțiunile au devenit o rutină, o armă economică prin care neoconii din Washington urmăresc să aducă la disperare o națiune, să creeze o revoltă și apoi să intervină militar din motive umanitare, pentru a salva populația și pentru a institui democrația.

Să facem o scurtă trecere în revistă, cu date concrete. Conform Departamentului Trezoreriei SUA(6), președintele Obama a semnat 100 de sancțiuni în timpul celor zece ani cât a stat la Casa Albă. Însă Trump deja l-a depășit după doar doi ani, aprobând mai multe sute de sancțiuni. Iată o parte dintre ele, raportat la anul 2019.

Aplicarea cea mai distructivă a sancțiunilor are loc în Iran, față de care Trump a anulat un tratat economic major (JCPOA) și a introdus 143 de sancțiuni ce au slăbit drastic economia iraniană.

În Siria, Trump a autorizat 287 de sancțiuni pentru regimul Bashar al-Assad, aproape dublu față de numărul de sancțiuni aplicate de Obama.

În Coreea de Nord 80 de sancțiuni, în Libia 43.

Pentru Federația Rusă, Trump a ordonat 105 sancțiuni noi pentru felurite motive, mergând de la anexarea Crimeei și pretinsul amestec în alegerile din 2016, până la așa-zisa tentativă de otrăvire a spionului Serghei Skripal. Plus alte vreo 40 de sancțiuni care se referă la atacuri cibernetice.

În Venezuela sancțiunile impuse de SUA au un efect devastator. Pe lângă faptul că țara era deja grav afectată de sancțiunile lui Obama, Trump a introdus 63 de noi sancțiuni, care practic anulează orice șansă a guvernului Maduro de a redresa economia.

Peste toate acestea, America amenință că orice țară care ar avea curajul să mențină relații comerciale cu statele de pe „lista neagră”, va fi la rândul său sancționată pentru că ar submina ordinea internațională. Să intrăm în câteva detalii care vor împleti aspectele conomice cu cele politice.

Provocarea Rusiei

Sancțiunile impuse de Washington au început în martie 2014, după anexarea Crimeei de către Federația Rusă. Am explicat pe larg acest context anterior, dar merită să remarc acum, comparativ, că anexarea teritoriului Înălțimile Golan din Siria de către Israel nu provoacă niciun fel de sancțiuni la nivel internaținal, deși acțiunea alianței SUA-Israel a fost larg criticată atât de ONU, cât și de UE. Există și o esențială diferență: Golan a fost anexată prin forță, în urma unui război, iar Crimeea s-a alipit Rusiei prin vastă adeziune populară, pe cale pașnică, în urma unui referendum. Și totuși, de atunci SUA (și UE, la presiunile Washingtonului) impun constant sancțiuni Rusiei pentru anexarea Crimeei. A devenit deja un clișeu în retorica atlantistă că anexarea Crimeei reprezintă așa-zisa „dovadă clară” a „agresiunii rusești”.

Dar sancțiunile au fost impuse Rusiei și din multe alte motive. Pentru că Federația Rusă s-a implicat în conflictul din Siria și ar fi efectuat o campanie aeriană brutală, pentru că ar fi desfășurat acțiuni de dezinformare cu scopul de a submina alegerile americane și europene, pentru acțiunile militare ruse în zona Donbas din estul Ucrainei sau pentru reținerea militarilor de pe trei nave maritime ucrainene în strâmtoarea Kerci, pe 25 noiembrie 2018. Sau pentru că ar continua să submineze democrațiile occidentale prin atacuri cibernetice și prin „dark money” (7).

Sancțiunile au început să își manifeste efectul distructiv încă din 2014. La sfârșitul anului, ministrul de finanțe al Rusiei anunța că măsurile punitive au creat un prejudiciu estimat la 40 de miliarde de dolari. Pe de altă parte, președintele rus Vladimir Putin atrăgea atenția că Statele Unite conlucrează cu Arabia Saudită pentru a slăbi intenționat economia Rusiei prin scăderea prețului petrolului.

Conform unei evaluări (8) realizată în mai 2016, până atunci Rusia pierduse aproximativ 170 miliarde de dolari din cauza sancțiunilor financiare și încă aproape 400 miliarde dolari în urma pierderii veniturilor care ar fi putut proveni din tranzacțiile cu petrol și gaze.

Rusia a reacționat la rândul ei impunând sancțiuni împotriva mai multor țări, inclusiv interzicerea totală a importurilor de alimente din UE, Statele Unite, Norvegia, Canada și Australia. După o perioadă de recesiune, Rusia a început totuși, în ultimii ani, să se redreseze și chiar să obțină progrese economice importante. În noiembrie 2018 Deutsche Welle(9) anunța că FMI tocmai indicase că economia Rusiei a crescut cu 1.7 procente în 2018 și estima că tendința va continua și în 2019, ceea ce a fost corect. O creștere lentă, dar în condițiile unor sancțiuni drastice!

Ceea ce irită în mod deosebit Washingtonul este că Rusia continuă să semneze contracte cu țări precum Turcia, Siria, India, China sau Venezuela pentru a le vinde unități ale sistemului său anti-aerian S-400, unul dintre cele mai avansate sisteme de apărare aeriană din lume. Aceste contracte reprezintă, bineînțeles, motivul altor sancțiuni impuse de Casa Albă.

Dincolo de toate acestea, se pare că până la urmă efectul sancțiunilor ajunge să se întoarcă tocmai împotriva celor care le-au impus. Deoarece exact politica dură a pedepselor a determinat marile puteri ale lumii să se unească între ele împotriva hegemoniei Americii. Pentru a diminua efectul sancțiunilor, multe state au început să evite tranzacțiile și posesiunile în dolari, întrucât acestea pot fi oricând blocate de Washington. Statele formează noi alianțe, axate pe noi pârghii economice, ceea ce configurează tot mai vizibil trecerea spre o ordine multipolară.

În noile relații comerciale ale Rusiei se distinge orientarea pe „Axa Moscova-Beijing”, care este consolidată pe baza Shanghai Cooperation Organization (SCO), care reprezintă o alianţă strategică între China Populară şi Federaţia Rusă. Un alt proiect de cooperare Rusia-China preconizează construirea gazoductului intitulat sugestiv „Forţa Siberiei”, care va lega Beijingul direct de bazinele  bogate în hidrocarburi ale Siberiei. Proiectul va demara pe o perioadă de trei decenii şi implică o investiţie finală de 400 miliarde de dolari. Analiștii de la Bloomberg(10) citează date ale FMI ce arată că Rusia avea cumpărați în ianuarie 2019 un sfert din rezerva mondială de yuani chinezești, pentru a evita în felul acesta dolarii americani.

Se întărește de asemenea în mod vizibil relația Rusiei cu Germania. Pentru mulți membri ai Bundestagului apare cu totul nefirească solicitarea SUA ca Germania să achiziționeze gaz natural lichefiat (LNG) american la un preț semnificativ mai mare decât cel al gazului rusesc. În plus, infrastructura LNG e într-un stadiu incipient, pe când conducta Nord Stream 2 este practic gata. De altfel, în Germania suspiciunea că SUA aplică sancțiuni Rusiei doar ca pretext pentru a-și urmări de fapt propriul interes economic în piețele de aluminiu și gaze naturale a devenit o concepție obișnuită. În conformitate cu datele publicate de Foreign Policy Research Institute(11), fostul ministru german de externe Sigmar Gabriel și cancelarul austriac Christian Kern au îndrăznit să o spună pe față: proiectul de lege menit să prelungească sancțiunile asupra Rusiei vizează de fapt vânzarea gazului natural din SUA.

Constatăm așadar că se petrece tocmai ceea ce vulturii din Washington își doreau cel mai puțin: creșterea puterii Heartland, a alianței dintre Rusia și Germania, la care se asociază și China.

Pe aceste considerente Vladimir Putin a afirmat că America face o mare greșeală încercând să transforme dolarul într-o armă economică. Într-un discurs susținut în octombrie 2018 în fața reprezentanților a aproape 70 de țări, cu ocazia forumului internațional Russian Energy Week din Moscova, Putin a explicat că “Nu noi ne îndepărtăm de dolar, ci dolarul se îndepărtează de noi” și că „Nu suntem singurii care facem asta, credeți-mă”. În opinia sa

„Partenerii noștri americani fac o uriașă greșeală strategică”, pe care a considerat-o „tipică oricărui imperiu. Ei cred că sunt atât de puternici și de stabili încât nu vor exista repercursiuni. Dar nu, acestea vor veni, mai devreme sau mai târziu (12).

Rivalitatea cu China

Relațiile dintre Statele Unite și China au degenerat accelerat în ultimii ani, apropiindu-se de o ostilitate fățișă. Ascensiunea extraordinară a economiei chineze este considerată de administrațiile SUA ca reprezentând o amenințare structurală pentru poziția de lider economic mondial a Americii.

Pentru a sesiza dinamicile economice pe plan mondial este semnificativ să observăm că în conformitate cu datele sintetizate de Asia Times(13), de la criza financiară din 2008 – care a devastat Occidentul – economia Chinei a crescut cu 139%, în timp ce creșterea(14) SUA a fost de doar 34%. În același timp, economia Uniunii Europene a înregistrat o scădere (creștere negativă) de 2%.

Totodată, de la aderarea Chinei la World Trade Organization (WTO) în anul 2002, economia chineză a făcut progrese fenomenale în termeni comerciali. În 17 ani a trecut de la contabilizarea a mai puțin de 5% din comerțul mondial la aproximativ 14,56%, în 2017.

Economiștii din lumea întreagă pun succesul fulminant al Chinei în primul rând pe seama așa-numitului „capitalism de stat”, caracterizat de faptul că în China nu există o reală competiție internă și o piață liberă, ci economia este condusă dictatorial de „partidul unic”. Deși Occidentul critică organizarea internă chineză, axată pe o ideologie comunistă, totalitară, are dificultăți în a recunoaște că îi face foarte greu față.

SUA acuză practicile comerciale neloiale care sunt susținute de către autoritățile de la Beijing, inclusiv furtul de proprietate intelectuală de la partenerii vestici, ceea ce ar fi provocat prejudicii consistente industriei americane. Administrațiile de la Washington consideră că cel mai mare deficit comercial bilateral al Statelor Unite provine, de departe, din tranzacțiile cu China. Unul dintre argumentele economiștilor americani este acela că din 2002, când China a aderat la WTO, deficitul comercial al SUA în relația cu China a crescut de aproape trei ori, ajungând în 2017 la suma de 375 miliarde de dolari.

Disputa economică dintre Statele Unite și China adevenit foarte tensionată din vara lui 2018, când United States Trade Representative (USTR) a estimat că valoarea prejudiciului de partea americană se ridică la o valoare asociată de 50 miliarde USD anual. Pentru a compensa scăderea activității economice suferite de SUA, USTR a anunțat că va majora substanțial tarifele importurilor de produse chinezești. China a răspuns imediat majorând la rândul său tarifele la importurile din SUA. Washingtonul a răspuns printr-o nouă majorare, la fel și Beijingul. Prejudiciile de ambele părți au urcat la sute de miliarde de dolari, dar mai mult decât atât, au antrenat o serioasă perturbare și în relațiile cu ceilalți parteneri comerciali din comunitatea internațională, față de care trebuiau de asemenea să fie ridicate tarifele.

Oficialii chinezi au criticat cu fermitate aceste practici comerciale ale SUA, apreciind că acestea reprezintă expresii ale „unilateralismului” și „protecționismului” american. Chinezii au declarat că America a ignorat normele WTO și că măsurile impuse de Washington nu sunt altceva decât o formă de război economic. Beijingul a criticat de asemenea noul acord NAFTA (Acordul SUA-Mexic-Canada, sau USMCA), semnat pe 30 septembrie 2018, care acordă – la insistențele guvernului american – în mod efectiv Statelor Unite un drept de veto (așa-numita clauză anti-dragon) asupra stabilirii unui potențial acord comercial cu China al membrilor tratatului. În opinia analiștilor de la Asian Review(15), măsura este proiectată de strategii Washingtonului ca model pentru viitoarele negocieri cu alte entități (cum ar fi UE, Marea Britanie sau Japonia) și, bineînțeles, ca o metodă de izolare economică a Chinei.

Să remarcăm că în cadrul zonei asiatice China reprezintă un hegemon regional atât din punct de vedere economic, cât și politic și chiar militar. Însă orientarea Chinei nu concordă cu planurile Americii, motiv pentru care Casa Albă aplică alte două măsuri pentru a submina autoritatea chineză.

Una dintre acestea este desfășurarea de ample exerciții militare navale internaționale în Marea Chinei de Sud, conduse de SUA. Perspectivele întrezărite de Washington se profilează de pe acum a fi sumbre. Nu întâmplător Mike Pence a declarat în aprilie 2019 că „Poate cea mai mare provocare cu care se va confrunta NATO în următoarele decenii este modul în care trebuie să ne adaptăm cu toții la creșterea Republicii Populare Chineze” (16).

O a doua măsură, care irită enorm partea chineză, este încurajarea Taiwanului (o insulă denumită și Republic of China – ROC) în atitudinea sa de insubordonare față de guvernul chinez.

Există, de asemenea, dovezi că anumite agenții ale Statelor Unite ar fi implicate în protestele violente care au fost declanșate în martie 2019 la Hong Kong, cu scopul ascuns de a slăbi stabilitatea politică și economică a Chinei.

Conflictul comercial cu Statele Unite și sancțiunile împotriva celor mai mari parteneri comerciali ai Chinei au forțat Beijingul să ia măsuri pentru diminuarea dependenței sale de dolarul american. În acest scop Banca Populară Chineză a redus în mod regulat cota posesiunilor sale în valuta SUA. În același timp China urmărește să-și internaționalizeze propria monedă, yuanul (sau renminbi), care a fost inclus în octombrie 2016 în lista rezervelor valutare  recunoscute de FMI, alături de dolarul american, yenul japonez, euro și lira sterlină.

O inițiativă chineză pe care America urmărește să o frâneze prin orice mijloace este desfășurarea amplului proiect „Belt and Road Initiative” (BRI), denumit și „noul drum al mătăsii”. Prin enormele oportunități multilaterale pe care le deschide, proiectul are potențialul de a accelera integrarea euro-asiatică (UE – China) și, pe termen lung, va revoluționa atât Uniunea Economică a Eurasiei (EAEU), cât și Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO), două organizații ce au deja un mare impact economic în zona asiatică. Aproximativ 150 de state sunt până acum cooptate în proiectul noului „drum al mătăsii”.

În pregătirea acordurilor comerciale pentru BRI, președintele chinez Xi Jinping a vizitat Europa în perioada martie-aprilie 2019. Giuseppe Conti, premierul Italiei, a devenit primul lider al G7 care a semnat un memorandum de sprijinire a inițiativei BRI. Apoi, în data de 9 aprilie, președintele chinez a participat la un important summit China-UE la Bruxelles, unde s-a întâlnit cu cei mai importanți lideri europeni ai momentului: cancelarul german Angela Merkel, președintele francez Emmanuel Macron și președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. În cadrul acestor întâlniri, Xi Jinping a semnat deja un acord cu președintele Franței. Potrivit informațiilor publicate de Reuters(17), acordul a implicat 15 contracte bilaterale în valoare de 63,6 miliarde de dolari, inclusiv contracte pentru energia regenerabilă, transport maritim și bancar, precum și un ordin de livrare a 300 de avioane Airbus.

Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe. Conducerea UE declară oficial că China este un „rival economic” pentru Uniune și că țările din Europa de Est nu ar trebui să aibă relații comerciale cu China. În realitate, în special pentru Franța și Germania contractele cu China curg. Explicația este că guvernanții de la Bruxelles și din toate statele europene știu foarte bine că Washingtonul va pedepsi dur orice „aliat” atlantic care se apropie prea mult de Beijing. Sau de Moscova ori Teheran. Cu toate acestea, observăm că încet, dar sigur, UE își schimbă prioritățile și se întoarce dinspre Occident, spre Orient.

Re-orientarea Uniunii Europene

Liderii Uniunii Europene au început să își dea seama că Europa nu își poate permite să devină un câmp de bătălie în timpul noului Război Rece dintre America, pe de o parte, și Rusia, China, Iran de cealaltă parte.

Să remarcăm în primul rând divergența constantă a UE față de America în cadrul Adunării Generale a ONU. Un astfel de exemplu a fost decizia luată de 22 de state membre ale UE de a condamna public administrația Trump pentru sprijinirea anexării ilegale, în martie 2019, a platoului Înălțimile Golan de către Israel. Mai este apoi faptul că tranzacțiile comerciale ale statelor europene cu Rusia, China și chiar cu Iranul se dovedesc a fi, în pofida amenințărilor Washingtonului, net mai convenabile față de ofertele americane. Tocmai de aceea UE a refuzat, așa cum voi detalia, să-l urmeze pe Trump în retragerea din acordul nuclear internațional cu Iranul. De asemenea, spre nemulțumirea fățișă a oficialilor europeni, SUA a ridicat pentru țările Europei (dar și pentru Canada și Mexic) tarifele importurilor de oțel și aluminiu.

Sensibilitatea liderilor din Europa față de decizia Statelor Unite de a sancționa orice eventuale relații comerciale cu Rusia și Iran se datorează și vulnerabilității marilor companii europene în sectorul energetic. Germania, Franța, Marea Britanie și Italia au două surse principale de petrol și gaze naturale: Rusia și Iranul. Iar SUA vrea să le blocheze pe amândouă. Fără aceste resurse, mari corporații europene precum Peugeot, Citroen, Royal Dutch Shell, Total, Uniper sau Wintershall ar fi ca și „scoase din priză”. După ce în ultimii ani și-au dezvoltat tehnologia de exploatare a hidrocarburilor din şisturi, guvernanții din Statele Unite aspiră acum să înlocuiască furnizarea de gaz rusesc în Europa cu gazul natural lichefiat (LNG) din America. Ei au investit deja în terminalele de export și depozitare LNG, iar Europa ar fi un loc bun și de încredere unde să vândă. Ca să elimine concurența rusească, Washingtonul utilizează toate metodele: de la sugestii diplomatice, la explicații strategice sau, dacă europenii tot nu pricep, se poate ajunge la sancțiuni economice. AFP anunța în februarie 2019 că Secretarul de Stat Mike Pompeo a declarat că „Președintele Trump a indicat foarte clar că America va face tot ce îi stă în putere” (18) pentru a opri conducta rusească de gaz Nord Stream 2 către Europa. Este însă evident că în pofida presiunilor SUA, relația dintre Germania și Federația Rusă se întărește substanțial. Germania nu este dispusă să renunțe la importurile masive de gaz natural venit din Rusia. Cota de gaz provenit din Rusia reprezeenta în Germania la sfârșitul lui 2018 un nivel de 60%, iar de la sfârșitul anului 2019, odată cu darea în folosință a conductei Nord Stream 2, proporția va crește și mai mult, conform acordurilor germano-ruse deja stabilite.

În condițiile în care Germania este a patra cea mai puternică economie a lumii – după SUA, China și Japonia – se pare că germanii au început să capete un fel de aversiune față de tutela americană. Conform unui studiu realizat recent de asociaţia Atlantik-Bruecke şi de institutul de sondare a publicului Civey,

Aproape 85% dintre germani văd relațiile dintre SUA și Germania ca fiind negative sau foarte negative(19).

La rândul său, președintele francez Emmanuel Macron nu s-a sfiit să prefigureze în august 2018 o nouă orientare a Europei, subliniind că

trebuie să construim un parteneriat strategic cu Rusia și Turcia, deoarece acestea sunt două puteri importante pentru securitatea noastră colectivă și care trebuie să fie legate de Europa(20).

Susținut de Merkel, Macron a afirmat că dorește o „Europa suverană”, care să dețină „o adevărată armată europeană” și care, eventual, să se apere singură. Nu doar de Rusia sau de China, ci „chiar de Statele Unite ale Americii”(21).

Afirmațiile lui Macron se corelează cu înființarea în anul 2017 a unei structuri militare europene, The Permanent Structured Cooperation (PESCO), ce operează în domeniul politicii de securitate și apărare. PESCO a fost instituită printr-o decizie a Consiliului UE la 11 decembrie 2017, cu o participare a 25 de state membre ale UE.

Nu este surprinzător în acest context că insistențele constante din partea Americii, pentru toți membrii europeni ai alianței nord-atlantice, de a-și crește cota de contribuție la cheltuielile militare ale NATO sunt privite cu o anumită rezervă.

Peste toate acestea, determinarea Casei Albe de a-și atinge obiectivele conduce la presiuni exercitate tot mai transparent asupra unor lideri importanți ai structurilor UE în scopul de a-i convinge să adopte politici favorabile intereselor Washingtonului. Directorul Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR), Mark Leonard, descria(22) cu suficiente detalii în octombrie 2018 că reprezentanții SUA nu au ezitat să îi amenințe cu sancțiuni specifice pe funcționarii publici cu roluri cheie din consiliile Uniunii Europene, pe oficiali importanți ai UE, pe directorii SWIFT(23) și, se pare, chiar și pe directorii Băncii Europene de Investiții (EIB). Potrivit directorului ECFR, cel mai probabil, au existat amenințări și pentru directorii Băncii Centrale a Germaniei (Bundesbank), ai Băncii Centrale a Franței și ai Băncii Centrale Europene.

Actualul ministru de externe al Germaniei, Heiko Maas, nu mai face un secret din antipatia pe care a dezvoltat-o față de administrația Statelor Unite. Într-un articol publicat de cotidianul Handelsblatt, Maas afirma că „Germania vede acum actuala antipatie trans-atlantică drept o oportunitate istorică de a redefini rolul UE”. Făcând un pas mai departe pe această direcție, el recomanda și câteva măsuri concrete:

Este, prin urmare, esențial să consolidăm autonomia europeană prin instituirea de canale de plată independente de SUA, un Fond Monetar European și un sistem SWIFT [de plăți] independent. (24)

Este necesar să subliniez aici că deși liderii Franței, Germaniei sau cei de la Bruxelles vorbesc în numele întregii Europe, legitimitatea lor în fața popoarelor bătrânului continent suferă o notabilă depreciere. Aceasta pentru că au o agendă federalistă cu privire la statele Europei, care se văd astfel în pericol să își piardă suveranitatea națională. Acesta este motivul de bază al Brexit-ului. Iar administrația Trump știe acest lucru și insistă la maximum pe sprijinirea dizidenței în UE. Curentele politice care luptă pentru menținerea identității naționale (și care se opun valurilor de imigranți musulmani, create artificial) sunt într-o vizibilă ascensiune, inclusiv în țările cele mai bogate ale Europei. Pe acest fundal este posibil ca în următorii ani să se producă o frânare a planurilor „progresiste” (neo-marxiste) induse de la Bruxelles către toate statele Europei. În același timp, având în vedere și politicile dominatoare ale SUA, este posibil să apară, aparent paradoxal, o deschidere tot mai mare față de alternativele de colaborare pe care le oferă Federația Rusă și să survină o răcire față de politicile expansioniste și războinice impuse de Statele Unite prin intermediul NATO.

Sancțiunile asupra Iranului

Iranul se află de mult timp pe lista țintelor vizate de administrația SUA pentru o schimbare de regim (nu ar fi prima dată în această țară) sau chiar pentru o invazie de tipul celor din Irak, Libia sau Siria.

Un fapt care cu siguranță a pus gaz pe foc a fost acela că, așa cum făcuseră și alte țări din Orientul Mijlociu, Iranul a avut îndrăzneala de a înfrunta Statele Unite pe teren financiar. Potrivit Associated Press, în aprilie 2008 Iranul „a încetat complet să efectueze tranzacții cu petrol în dolari americani”. Într-un act nedisimulat de sfidare a guvernanților americani, președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a caracterizat dolarul drept „o hârtie fără valoare”(25). Previzibil, poziția Teheranului a fost foarte ostil privită de Casa Albă întrucât Iranul este unul dintre cei mai mari furnizori de petrol ai OPEC, iar decizia sa lovea în plin petrodolarul.

Un pas cu mari implicații pe scena internațională a avut loc în data de 8 mai 2018, când SUA a anunțat că se retrage din acordul nuclear internațional încheiat cu Iranul și, mai mult, a hotărât să impună iranienilor noi sancțiuni. Intitulat Joint Comprehensive Plan of Action (JPCOA), acordul cu Iranul a fost semnat în anul 2015 de Statele Unite, Federația Rusă, Germania, Marea Britanie, Franța și China și urmărea implementarea unor măsuri care să împiedice Iranul să își dezvolte tehnologii de producere a armelor nucleare. În schimbul respectării de către Iran a prevederilor tratatului, sancțiunile economice impuse de către țările semnatare (cu excepția Rusiei) urmau să fie ridicate. Aspectul surprinzător este că în mod constant controalele și verificările întreprinse de ONU după semnarea acordului au arătat că Iran și-a respectat angajamentele și că nu a dezvoltat arme nucleare. Și totuși, în pofida rapoartelor ONU, serviciile secrete din SUA și Israel susțin că ar deține dovezi (secrete) că Iranul și-ar fi încălcat obligațiile și ar pune în pericol securitatea zonei.

Pe acest subiect al tratatului cu Iranul, șefa diplomației externe și a Departamentului de Securitate a UE, Federica Mogherini, a declarat în 8 mai 2018 că „Acordul nuclear cu Iranul este crucial pentru securitatea regională a Europei și a întregii lumi” și că „ridicarea sancțiunilor (impuse Iranului) este o parte esențială a acordului”. Mogherini a precizat că Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA)

„a publicat zece rapoarte care au certificat că Iranul nu dezvoltă arme nucleare” și că atâta timp cât Iranul va continua să respecte condițiile, „Uniunea Europeană va rămâne angajată în respectarea acordului”(26).

Într-un interviu anterior, de la sfârșitul anului 2017, Mogherini mai explicase că „acordul nu aparține unei țări anume, ci este rodul unei negocieri de 12 ani și a unei Rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, unde a fost votat în unanimitate”. Înaltul oficial al Uniunii Europene a mai subliniat că

decizia SUA de a ieși din acord dă un prost exemplu altor națiuni (…) și arată că nu se mai poate avea încredere în America.(27)

Casa Albă a rămas neclintită în decizia sa de a ieși din acord în pofida faptului că toți ceilalți membri ai tratatului au rămas. Marea Britanie, Franța și Germania, împreună cu restul UE, continuă să sprijine acordul nuclear cu Iranul, însă această opțiune le expune acum pedepselor administrației americane, care le-a amenințat cu sancțiuni. Nu ar fi ceva nou. Potrivit Forbes(28), în 2015, BNP Paribas (cea mai mare bancă de profil internațional din Franța) a fost amendată de SUA cu 8,9 miliarde de dolari pentru încălcarea sancțiunilor stabilite de Washington împotriva Iranului, Cubei și Sudanului.

În urma noului embargo american, instituit după ieșirea SUA din JPCOA, exporturile de petrol ale Iranului au scăzut cu aproximativ 1 milion de barili pe zi (bpd): de la peste 2,5 milioane bpd înainte de sancțiuni, s-a ajuns la începutul lui aprilie 2019 la un export de sub 1,5 milioane bpd. Dar pentru SUA aceasta nu a fost de ajuns.

Pe fondul tensiunilor militare din Siria, Yemen și din întreaga zonă a Orientului Mijlociu, Statele Unite și Israel au adus repetate acuzații armatei iraniene – și în special Corpului Gărzii Revoluției Islamice (Islamic Revolution Guards Corps – IRGC) – că ar sprijini grupările teroriste. În data de 8 aprilie 2019 Departamentul Apărării SUA a anunțat că din acea zi consideră însăși armata de elită a Iranului (IRGC) ca fiind „grupare teroristă”. Este un fapt fără precedent că Statele Unite includ o facțiune dintr-un guvern străin pe lista organizațiilor teroriste. Consecințele sunt deosebit de severe pentru că, prin asociere, întregul stat Iranian devine practic nominalizat ca „stat terorist”. Aceasta atrage o blocadă economică și diplomatică generalizată la nivel international. Iar ceea ce este cel mai grav este că prin declararea IRGC ca grupare teroristă Pentagonul a deschis calea de a ataca Iranul fără prea multe „formalități birocratice” din partea Congresului SUA sau a Consiliului de Securitate ONU.

Aversiunea SUA (și Israelului) față de gărzile revoluționare iraniene mai poate fi explicată și prin faptul că acest corp de elită militară dispune de o tehnologie care efectiv bulversează Pentagonul. Nu este o tehnologie de tip nuclear (interzisă de tratatele internaționale), dar pune într-o jenantă inferioritate toate sistemele pe care US Department le consideră ultra-performante. De exemplu, încă din 2011 IRGC a dovedit public prin imagini video că a preluat controlul electronic al unor drone americane ce au intrat ilegal în spațiul aerian iranian. În decebrie 2011 președintele american Barack Obama a cerut(29) public iranienilor să înapoieze o dronă fabricată de faimosul concern american Lockhed Martin. Iranienii capturaseră drona din zbor, în plină misiune, la o înălţime de aproximativ 6 kilometri. Și au comandat-o să aterizeze fără a-i provoca nici cea mai mică zgârietură. Bineînțeles, au refuzat să înapoieze drona și au subliniat că așteptau mai degrabă scuze de la guvernul american. Situația s-a repetat în februarie 2019 după ce, conform New York Times(30), administrația americană a urmărit să pună în aplicare un plan secret de sabotare a sistemului anti-rachetă iranian. IRGC a făcut din nou publice pe internet o serie de filmări ce dovedeau că mai multe drone pe care US Air Force le folosise până atunci în operațiuni pe cerul Irakului și Siriei au fost preluate sub control iranian. Comandantul Diviziei Aerospațiale a IRGC, Brigadier General Amir Ali Hajizadeh, a declarat că

Am făcut asta ca să le arătăm (americanilor) nu doar că au eșuat în a-și atinge obiectivele, dar ne-am și infiltrat în sistemele lor.(31)

O nouă treaptă a tensiunilor în relația cu Iranul și cu statele cu care acesta menține relații comericale a avut loc în data de 2 mai 2019, când SUA a stabilit că va impune sancțiuni oricărei țări care va mai face tranzacții cu Iranul (mai exact, că SUA nu va mai acorda derogări de la sancțiuni). Decizia a fost motivată de Departamentul de Stat american prin aceea că

Scopul acestei politici este acela de a spori costurile comportamentului greșit iranian și de a răspunde pe o gamă mai largă amenințărilor la adresa păcii și securității pe care regimul lor o prezintă.(32)

Prin vocea Secretarului Apărării, Mike Pompeo, Casa Albă a anunțat că intenționează să priveze Iranul de veniturile sale de 50 de miliarde de dolari pe an obținuți din comerțul cu petrol și insistă ca Teheranul să-și reducă programul nuclear, testele cu rachete balistice și sprijinul pentru conflictele din Siria și Yemen. În obținerea unei motivații suficient de credibile pentru declanșarea unui conflict devastator, Statele Unite par că urmăresc o strategie a acumulării acuzațiilor asupra Iranului. În data de 13 iunie 2019 oficialii SUA au acuzat Iranul că ar fi atacat două nave maritime (una japoneză și una norvegiană) care traversau strâmtoarea Hormuz. Iranul a negat respectivele alegații, acuzând Statele Unite că pentru răspândirea de informații false și tentativă de provocare a unui conflict. Pe baza incidentului, SUA și-a mărit efectivele în Orientul Mijlociu și a trimis patru zile mai târziu încă 1000 de soldați. În data de 20 iunie 2019 o dronă americană de supraveghere RQ-4A Global Hawk (în valoare de aproape 200 milioane de dolari) a fost doborâtă de forțele iraniei de elită, IRGC. Reprezentanții SUA spun că Iranul a făcut o mare greșeală deoarece drona zbura deasupra unei zone maritime internaționale, deasupra strâmtorii Hurmuz. De cealaltă parte, iranienii au susținut că înregistrările GPS demonstrează că drona a survolat în mod ilegal spațiul teritorial iranian. Ca și represalii, SUA a fost pe punctul de a lansa un atac aerian împotriva unor radare IRGC, dar atacul a fost anulat în ultimul moment, la ordinul lui Donald Trump.

O escaladare mult mai dramatică a tensiunilor a avut loc în data de 3 ianuarie 2020, când al doilea om în ierarhia iraniană, însuși comandantul armatei, generalul Qasem Soleimani, a fost asasinat de o dronă americană pe aeroportul din Bagdad. De această dată președintele american Donald Trump și-a asumat oficial ordinul dat pentru uciderea lui Soleimani. În atentat și-au pierdut viața și alte persoane cu rang înalt în forțele militare iraniene și irakiene, între care și Abu Mahdi al-Muhandis, comandantul miliției irakiene. Cei doi comandanți, în special cel iranian, erau considerați de milioane de oameni în Orientul Mijlociu ca adevărați eroi în lupta împotriva ISIS. Trebuie spus că atacul american a avut loc prin încălcarea unor convenții elementare ale dreptului internațional. Soleimani a fost ucis pe teritoriul unei țări suverane, Irak, fără înștiințarea autorităților irakiene. Apoi, generalul iranian avea statut diplomatic în Irak, era un trimis oficial aflat în spațiul public, pe timp de pace. Între SUA și Iran nu exista vreo declarație de război. De asemenea, asasinarea comandantului irakian pe timp de pace, pe aeroportul din Bagdad, confirmă statutul ofensator al Irakului, de țară sub ocupație. Atacul a avut loc din rațiuni așa-zis „preventive”, de auto-apărare a SUA, fără a fi însă aduse vreun fel de dovezi concrete asupra presupuselor acțiunilor agresive „viitoare” care ar fi urmat. Uciderea generalului Qasem Soleimani reprezintă o provocare fățișă adresată Iranului, ce este de natură să creeze vulturilor americani ai războiului pretextul mult-așteptat de a declanșa atacarea nimicitoare a acestui stat.

Ecuația unui eventual război ar fi însă mult mai complicată decât până acum deoarece puterea Iranului este incomparabil mai mare decât cea a Irakului, Libiei sau Siriei. Strategii americani trebuie să țină cont că dacă atacul ar porni pe o cale aproximativ clasică, răspunsul iranian ar avea capacitatea de a lovi puternic în interesele SUA. Și în interesele Israelului și Arabiei Saudite, principalii aliați ai SUA, care ar ajunge instantaneu direct implicați în conflict. Pentru că, așa cum a explicat comandantul forțelor Hezbollah, generalul Hasan Nasrallah,

Războiul împotriva Iranului nu va rămâne în limitele țării noastre, ci va însemna că întreaga regiune [a Orientului Mijlociu] va lua foc. Toate forțele și interesele americane din regiune vor fi șterse de pe fața pământului și împreună cu acestea se vor număra și conspiratorii, în primul rând Israelul și familia conducătoare saudită.(33)

O altă consecință extrem de incomodă pentru Statele Unite în cazul unui război cu Iranul ar fi aceea că, fără îndoială, strâmtoarea Hormuz ar fi imediat închisă. Potrivit unei estimări(34) a experților de la Goldman Sachs, criza care ar urma ar sălta prețul barilului de la aproape 60 USD (cât era în iunie 2019) chiar și la 1000 USD, la câteva săptămâni după ce Strâmtoarea Hurmuz ar fi închisă. Având în vedere că 33% din cantitatea de petrol și 44% din schimburile comerciale maritime pe plan mondial traversează zilnic Golful Persic și Strâtoarea Hormuz, aceasta ar afecta major economia lumii și ar ruina inclusiv economia americană.

Să mai observăm că în caz de conflict Rusia și China ar sprijini nemijlocit Iranul, poziționându-se cu o imensă forță militară împotriva Americii. Așa se face că deși neoconii din Washington își doresc cu asiduitate războiul cu Iranul, pentru a fundamenta dominația cvasi-totală (împreună cu Israelul) în regiune, factorii ce trebuie luați în considerare sunt numeroși și încărcați de riscuri.

Divergențele dintre SUA și Turcia

Relațiile dintre Statele Unite și Turcia au intrat de aproape trei ani pe o pantă foarte periculoasă. Nu este vorba doar de un război economic – care deja a început – ci și de rolul pe care Turcia îl joacă în NATO. Legătura diplomatică dintre Ankara și Washington s-a deteriorat serios după ce în iulie 2016 a avut loc în Turcia o tentativă de lovitură de stat, menită să îl îndepărteze de la putere pe președintele Recep Tayyip Erdogan. Erdogan bănuiește implicarea Statelor Unite în sprijinirea operațiunii și consideră că aceasta ar fi fost coordonată de clericul Fethullah Gulen. Chiar dacă Gulen a fugit din țară în 1999. El s-a stabilit în America, unde a primit azil politic. Pentru a epura administrația turcă de toți potențialii trădători, Erdogan a menținut starea de urgență în Turcia timp de doi ani și a arestat aproape 50.000 de suspecți. Printre aceștia s-a numărat și pastorul evanghelic american Andrew Brunson.

Arestarea lui Brunson a provocat însă o puternică reacție de iritare din partea Casei Albe, care din martie 2018 a impus sancțiuni drastice Turciei, cu precădere pe importul de oțel și aluminiu. În iulie 2018 vicepreședintele american Mike Pence a anunțat că dacă pastorul Brunson nu va fi imediat pus în libertate, SUA va emite sancțiuni și mai dure Turciei. Întrucât Erdogan nu s-a conformat, sancțiunile au intrat în vigoare de la 1 august 2018.

În urma sancțiunilor americane lira turcească a pierdut până la sfârșitul lui 2018 aproape jumătate din valoarea sa față de dolar. Depresiunea valutară a condus la creșterea inflației și la creșterea prețurilor la bunuri și servicii. În fața acestui dezastru, Erdogan a cedat și l-a eliberat din închisoare pe Andrew Brunson, care a revenit în Statele Unite.

Situația a contribuit decisiv la decizia liderului turc de a accede la o stare de independență politică și economică a Turciei față de Statele Unite și de celelalte puteri vestice. Președintele turc și-a exprimat foarte clar intenția prin declarații publice frontale, în care a făcut apeluri repetate către compatrioții turci să își vândă dolarii și euro pentru a potența moneda națională. Potrivit unei știri din 14 august 2018 a agenției Reuters, Erdogan a afirmat într-o reuniune a partidului de guvernământ că

Împreună cu tot poporul ne vom poziționa decisiv împotriva dolarului, a prețurilor în valută, a inflației și a ratelor dobânzilor.(35)

Statele Unite presează puternic Turcia să renunțe la ambițiile sale de a se distanța de dolar, însă această strategie ar putea declanșa ieșirea Turciei din NATO, ceea ce ar conduce la slăbirea majoră a organizației nord-atlantice. Poziția geostrategică a Turciei, cu mai multe porți maritime și esențiale deschideri teritoriale, o face să reprezinte o verigă fundamentală prin potențialul de influență pe care îl are asupra celor trei continente și două mări cu care se mărginește.

La începutul anului 2019 președintele turc și-a anunțat intenția fermă de a pune capăt monopolului american prin adoptarea unei noi politici comerciale. Erdogan vizează dezvoltarea relațiilor în principal cu Rusia, China și Iranul, state aflate în război comercial cu SUA. Este de la sine înțeles că respectivele tranzacții se vor desfășura în alte monede decât dolarul.

O altă situație care amplifică tensiunile internaționale este deschiderea Turciei către Rusia. La sfârșitul anului 2017 guvernul turc a semnat un contract cu Federația Rusă pentru a primi de la aceasta celebrele sisteme militare anti-aeriene S-400. Pentagonul a transmis încă de atunci că achiziționarea de către Turcia a sistemelor militare rusești va întâmpina „grave consecințe” din partea Americii. O primă măsură a Washingtonului a fost aceea de a suspenda livrarea către Turcia a avioanelor de a cincea generație F-35 și a sistemelor anti-rachetă Patriot. Vicepreședintele american, Mike Pence, a declarat pe 4 aprilie 2019 că achiziționarea de către Turcia a sistemelor anti-aeronave rusești S-400 este o preocupare îngrijorătoare în SUA și reprezintă o amenințare pentru unitatea NATO. În plus, a cerut Turciei să facă o alegere: să rămână un partener important al alianței sau să îi compromită securitatea prin luarea deciziilor „nesăbuite” și „subminarea” NATO. Ministrul de externe turc a răspuns că sistemul S-400 va ajuta țara să se apere, deoarece Turcia se confruntă cu amenințări din partea rebeliilor kurzi și a militanților islamici. Și că Turcia nu va renunța la acest acord cu Rusia, care, conform BBC(36), a fost încheiat pentru suma de 2,5 miliarde de lire sterline. Așa cum era de așteptat, oficialii SUA au zis că asta ar putea duce la impunerea de sancțiuni de către Statele Unite. Sfidarea Turciei față de America în această chestiune deosebit de sensibilă are legătură și cu faptul că Washingtonul intenționează înființarea unui stat kurd la frontiera dintre Turcia și Siria, cu perspectiva ca acest nou stat să cuprindă și o parte a comunității kurde de pe teritoriul Turciei. Ankara este deja în conflict cu grupările kurde din regiune și consideră cu totul inacceptabilă posibilitatea unei rupturi din teritoriul său.

O altă divergență serioasă între Statele Unite și Turcia a survenit după ce, așa cum menționam și mai sus, SUA a declarat că a inclus pe lista organizațiilor teroriste unitatea de elită a armatei Iranului (IRGC). Turcia și Iranul sunt legate de o strânsă alianță, motiv pentru care guvernul de la Ankara a condamnat decizia Americii. Avem acum de-a face cu o situație foarte complicată în care Turcia, al doilea stat ca putere din NATO, contrazice oficial o hotărâre a liderului alianței. Și nu este vorba despre vreun detaliu nesemnificativ, ci despre o chestiune strict militară, de securitate internațională. Ministrul de externe turc a declarat, conform Channel News Asia, că „Acest gen de decizii deschid calea pentru instabilitate în regiunea noastră”(37). Divergența va avea și importante consecințe economice întrucât Statele Unite nu vor mai permite Turciei să mențină relații comerciale cu Iranul, ca de altfel  niciunui alt stat. Însă Turcia se opune. Iar alături de Turcia sunt Rusia, China, India și alte mari puteri.

De-dolarizarea și revenirea la standardele în aur

Subliniez din nou că puterea sancțiunilor – pe care SUA le folosește curent ca mecanism de a-și impune interesele – se bazează tocmai pe faptul că dolarul este moneda de referință a rezervelor globale. În aceste condiții renunțarea la tranzacțiile în dolari a devenit în ultimii ani o măsură de siguranță și de apărare utilizată de tot mai multe state ale lumii. Procesul este cunoscut ca „de-dolarizare” și a luat un curs deja amplu la nivel mondial. Țările care au optat ferm pentru de-dolarizare sunt în primul rând Rusia, China, Iran (țări care constituie și fundamentul alianței BRICS), dar și alte țări cu un mare potențial economic, cum ar fi India, Turcia, Venezuela sau mari țări africane. Venezuela și-a creat și o monedă virtuală (petro) care este direct legată de valoarea petrolului (sau a aurului), fără a mai fi în vreun fel raportată la valoarea dolarului.

Nu doar că dolarii au început să fie evitați în tranzacții, dar au început să fie retrase și marile depozite bancare aflate sub formă de obligațiuni în trezoreriile americane. În prima linie a acestor măsuri se situează China, Rusia și Japonia. China și Japonia au, fiecare, peste un trilion de dolari depuși în obligațiuni în America. Și au început să îi ceară înapoi.

Remarcăm de asemenea că multe state au adoptat după criza financiară din 2008 măsura de a-și aduce înapoi în țară aurul depozitat spre păstrare în SUA (dar și din alte țări). Conducătorii respectivelor state erau îngrijorați că rezervele de aur depuse în Statele Unite le-ar putea fi de urgență confiscate în cazul – oricând posibil – în care Washingtonul ar putea declara că sancționează acel stat sub felurite motive (sau pretexte).

Rusia și-a retras rezervele de aur din toate depozitele din străinătate pe care le avea și, în plus, a început de câțiva ani să își cumpere aur în cantități foarte mari. Datele Băncii Centrale din Moscova, citate de Bloomberg(38), arată că rezervele de aur ale Federației Ruse s-au mărit de aproape patru ori în ultimii zece ani. Mai mult decât atât, pe parcursul anului 2018 Rusia a cumpărat aproape tot atâta aur cât restul lumii la un loc, iar această strategie a Moscovei continua.(39)

O serie de alte țări, în primul rând din Europa, au început și își repatrieze aurul începând de acum aproximativ cinci ani. Pe fondul schimbării neașteptate a politicilor băncilor centrale controlate de Wall Street (în special FED), guvernele din Olanda, Germania, Elveția, Austria, Belgia, Turcia, Ungaria și din alte țări au concluzionat că este mai prudent să își păstreze acasă metalele prețioase decât să se bazeze pe SUA în calitate de custode. Noua politică economică tinde să devină aceea de a fi efectuate plățile în special în euro, yuani sau direct în aur, pentru a slăbi astfel puterea petrodolarului american.

După anul 2009 o serie de state au considerat necesar să ia măsuri împotriva acestor intervenții discreționare în sistemul economic-financiar și au creat o alianță economică denumită BRICS, după inițialele celor cinci state fondatoare (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). În prezent zeci de alte state folosesc sistemele economice ale BRICS ca alternative ale rețelelor financiare dictate de Wall Street.

Începând cu data de 26 martie 2018 petrodolarul a început să facă pași mari către trecerea sa în istorie, deoarece, potrivit Geopolitics(40), Bursa Internațională de Energie din Shanghai (Shanghai International Energy Exchange) a dat startul oricăror companii chineze sau străine ca prin platforma sa să comercializeze petrolul în alte valute decât dolarul. Foarte bine cotată pe piața petrolului este acum moneda chinezească yuan, care a ajuns să mai fie denumită „petro-yuan”. Acest nou mecanism are un impact cu totul deosebit dacă e să ținem cont de faptul că China a devenit recent cel mai mare consumator de petrol din lume.

Și Venezuela a urmărit să iasă din sfera de influență a petro-dolarului, dar cu foarte puțin succes. Președintele Nicolas Maduro a avut inițiativa de a lansa o valută de alternativă, o monedă virtuală denumită petro(41), pentru care să vândă rezervele uriașe de petrol ale țării sale (cele mai mari din lume). Știm foarte bine consecința: de la finele anului 2018 Venezuela este sub asediul Statelor Unite, care utilizează toate mijloacele pentru a răsturna de la putere guvernarea legală a lui Maduro.

Liderii Rusiei și Chinei au semnat deja în data de 8 iunie 2018 un acord de schimb valutar care ocolesc tranzacțiile în dolarul american. Oficialii de la Moscova și Beijing au început să își creeze și un sistem alternativ de transfer bancar în cazul în care Statele Unite le vor deconecta de la rețeaua SWIFT.

China și Japonia au început tranzacționarea directă a produselor în monedele lor naționale încă din anul 2012, pentru a acoperi riscul pe termen lung al căderii dolarului.

Chiar și Arabia Saudită va trebui să facă o alegere, probabil mai devreme decât se aștepta, ca să decidă dacă va rămâne la tranzacțiile în petro-dolari sau se va alinia la moneda celui mai mare client al său, China, și, prin urmare, la petro-yuan.

Și țările europene au ajuns să înțeleagă că amenințările americane ar putea conduce la amenzi grele și la sancțiuni drastice. Un motiv principal este acela că Uniunea Europeană a ales să continue un acord economic cu Iranul și, în plus, multe state ale Europei sfidează somațiile Americii și au curajul să facă tranzacții cu Federația Rusă.

În aceste condiții, la 31 ianuarie 2019, a fost făcut public anunțul(42) potrivit căruia Europa și-a creat propriul sistem de plăți bypass în relația cu Iranul și cu alte țări vizate de diplomații americani în vederea sancțiunilor. Germania, Franța și chiar Marea Britanie (care este un fel de pudel al SUA), s-au alăturat pentru a crea INSTEX (Instrument in Support of Trade Exchange – Instrumentul pentru Susținerea Schimburilor Comerciale). Scuza europenilor pentru măreața Americă este că INSTEX va fi utilizată doar pentru „ajutorul umanitar” de a salva Iranul (afectat grav de sancțiunile SUA). Dar, având în vedere opoziția din ce în ce mai nervoasă din partea SUA față de punerea în funcțiune a conductei Nord Stream 2 (care urmărește să asigure transportul gazului rusesc spre țări din Europa), acest sistem de compensare bancară alternativă va deveni probabil operativ doar dacă Statele Unite vor declanșa un atac prin sancțiuni asupra Europei.

Cu privire la Nord Stream 2, liderii de la Washington avertizează Europa asupra „pericolului dependenței” de gazul rusesc oferit la prețuri reduse. Ca alternativă, SUA oferă producție proprie de gaz natural lichefiat (LNG – Liquefied Natural Gas), extras prin fracturare hidraulică. Însă gazul american implică prețuri mult mai ridicate decât cel rusesc și ar necesita facilități portuare care în prezent nici măcar nu există. Ghiciți pe cine preferă marile companii din Europa?

Un document compromițător

Un document desecretizat de WikiLeaks în decembrie 2008, la doar două luni după ce fusese emis de serviciile secrete ale armatei americane, relevă unele metode de ”Unconventional Warfare” pe care administrațiile SUA le folosesc pentru a obține influență asupra „actorilor străini, statali și non-statali”. Sub forma unui manual, documentul specifică foarte clar că respectivele metode sunt deja aplicate, încă de mult timp, prin intermediul unor instituții internaționale de prim rang cum ar World Bank (WB) sau International Monetary Fund (IMF). Și că războiul economic reprezintă o parte din așa-numitul Unconventional Warfare, asumat cu claritate de structuri precum Army Special Operations Forces, Department of State and Intelligence Comunity.

Importanța acestui act este, bineînțeles, uriașă pentru că, în cazul în care este autentic, demonstrează că respectivele instituții globale sunt departe de a fi neutre și independente. Să vedem textual câteva dintre directivele prevăzute în cele 248 de pagini ale manualului de război neconvențional al SUA. Documentul este accesibil online și prezintă toate semnalmentele birocratice ale unui document original.

În secțiunea intitulată Economic Instrument of United States National Power and Unconventional Warfare este specificat că guvernul SUA își aplică

unilateral și indirect puterea financiară prin influența persuasivă asupra instituțiilor financiare internaționale și interne.(43)

Cele mai importante instituții financiare pe plan mondial – World Bank (WB), International Monetary Fund (IMF), Organization for Economic Cooperation and Development (OECD), and the Bank for International Settlements (BIS) – sunt descrise ca „locații diplomatic-financiare de utilizat”(44) pentru împlinirea obiectivele Statelor Unite.

Conform explicațiilor din manual, Biroul de control al activelor străine (Office of Foreign Assets Control, OFAC, care supraveghează sancțiunile SUA asupra altor națiuni)

are o lungă istorie de a purta războaie economice prețioase pentru orice campanie a războiului neconvențional al ARSOF(45)(46)

Este precizat că astfel de campanii de război neconvențional sunt cu grijă coordonate de ARSOF, Departamentul de Stat (Department of State – DOS) și Serviciile Secrete (Intelligence Comunity – IC) pentru a determina

„care elemente ale terenului uman în războiul neconvențional sunt cele mai predispuse la angajamentul financiar”(47). Astfel, ARSOF poate folosi puterea financiară ca pe o veritabilă ”armă”, începând cu situațiile de ”conflict” până la și incluzând ”războiul generalizat, pe scară largă”(48).

Mai concret, aplicarea războiului financiar de către armata americană presupune printre altele

stimulente financiare sau constrângeri pentru a convinge adversarii, aliații și surogatele lor să-și modifice comportamentul la nivel strategic, operațional și tactic”(49). Sau „manipularea de către stat a ratelor impozitelor și a dobânzilor și alte măsuri juridice și birocratice” care ”pot aplica acțiuni financiare unilaterale ale SUA pentru a deschide, modifica sau închide fluxurile financiare”(50).

Într-adevăr, numeroși analiști au remarcat de zeci de ani că cele mai mari instituții internaționale au promovat în mod consecvent obiectivele geopolitice ale SUA în străinătate. Însă valoarea documentului de față consistă în faptul că oferă o bază concretă pentru a arăta că toate acestea au făcut parte integrantă din planurile atent elaborate în structurile de comandă americane.

Referințe

  1. William S. Cohen, Secretary of Defense, Annual Report to the President and the Congress, 1999, p. 4, https://history.defense.gov/Portals/70/documents/annual_reports/1999_dod_ar.pdf?ver=2014-08–22095354-640
  2. Vezi referirile la sistemul petrodolar în Capitolul 9.
  3. Lipsa de neutralitate a instituțiilor financiare globale, specifică unui cartel, este reflectată de documentul prezentat la sfârșitul acestui capitol.
  4. Economic Report of the President, p. XXIII. January 21, 1963. House document No. 28, 88th Congress, 1st Session. U.S. Govt. Printing Office.
  5. Adrian Pătrușcă, Strategul lui Donald Trump anunţă cine va domina Europa curând. Steve Bannon despre lupta contra Globalismului, Evenimentul Zilei, April 16, 2019, https://evz.ro/trump-bannon-europa-globalism.html?v=347635&page=2
  6. US Department of the Treasury, Sanctions Programs and Country Information, https://www.treasury.gov/resource-center/sanctions/programs/pages/programs.aspx
  7. Dark Money – oferirea în scopuri secrete a unor mari sume prin organizații nonprofit; de exemplu pentru a influența alegerile dintr-o țară, fără ca alegătorii să știe de unde provin banii, conform https://en.wikipedia.org/wiki/Dark_money
  8. Trude Pettersen, Russia loses $600 billion on sanctions and low oil prices, The Barents Observer, May 5, 2016, https://thebarentsobserver.com/ru/node/414
  9. Jo Harper, Do sanctions against Russia work?, Deutsche Welle, November 22, 2018, https://www.dw.com/en/do-sanctions-against-russia-work/a-46407184
  10. Natasha Doff, Anna Andrianova, Russia Buys Quarter of World Yuan Reserves in Shift From Dollar, Bloomberg, January 9, 2019, https://www.bloomberg.com/news/articles/2019-01-09/russia-boosted-yuan-euro-holdings-as-it-dumped-dollars-in-2018
  11. Janis Kluge, Taking Stock of U.S. Sanctions on Russia, Foreign Policy Research Institute, January 14, 2019, https://www.fpri.org/article/2019/01/taking-stock-of-u-s-sanctions-on-russia/
  12. Vesti News, Sparks Fly at Energy Forum: Why Does Russia Blame US For High Oil and Gas Prices?, October 4, 2018, https://www.youtube.com/watch?time_continue=176&v=i618_cRd5sE
  13. Pepe Escobar, The EU bows to ‘systemic rival’ China, AsiaTimes, March 27, 2019, https://www.asiatimes.com/2019/03/article/the-eu-bows-to-systemic-rival-china/
  14. Este vorba de creșterea strict tranzacțională, care însă nu acoperă deficitul bugetar.
  15. Minxin Pei, US and China face growing risk of military clashes as conflict intensifies, Nikkei Asian Review, October 11, 2018, https://asia.nikkei.com/Opinion/US-and-China-face-growing-risk-of-military-clashes-as-conflict-intensifies2
  16. White House, Remarks by Vice President Pence at NATO Engages: The Alliance at 70, April 3, 2019, https://www.whitehouse.gov/briefings-statements/remarks-vice-president-pence-nato-engages-alliance-70/
  17. Marine Pennetier, John Irish, France seals multi-billion dollar deals with China, but questions Belt and Road project, Reuters, March 25, 2019, https://www.reuters.com/article/us-france-china/france-seals-multi-billion-dollar-deals-with-china-but-questions-belt-and-road-project-idUSKCN1R61NF
  18. AFP, Backed by Poland, Pompeo vows to try to stop Russia pipeline, France 24, February 12, 2019, https://www.france24.com/en/20190212-backed-poland-pompeo-vows-try-stop-russia-pipeline
  19. Andrea Shalal, Nicht gut: Nearly 85 percent of Germans see U.S-German ties as negative, Reuters, 8 februarie 2019, https://www.reuters.com/article/us-germany-usa/nicht-gut-nearly-85-percent-of-germans-see-u-s-german-ties-as-negative-idUSKCN1PX1C7
  20. Andrew Rettman, EU needs to stand apart from US, France and Germany say, EUObserver, 28 august 2018, https://euobserver.com/foreign/142668
  21. Nicholas Vinocur, Paul Dallison, Donald Trump: Without the US, the French would be speaking German, Politico, November 13, 2018, https://www.politico.eu/article/donald-trump-without-the-us-the-french-would-be-speaking-german/
  22. Mark Leonard, The New Tyranny of the Dollar, Project Syndicate, October 30, 2018, https://www.project-syndicate.org/commentary/trump-secondary-sanctions-eu-iran-by-mark-leonard-2018-10?barrier=accesspaylog
  23. SWIFT – acronimul de la Society for Worlwide Interbank Financial Telecommunication – Societatea pentru Telecomunicații Financiare Interbancare Mondiale.
  24. Heiko Maas, Making plans for a new world order, Handelsblatt, august 22, 2018, https://www.handelsblatt.com/today/opinion/heiko-maas-making-plans-for-a-new-world-order/23583082.html?ticket=ST-2959475-qwu4vFR07lCW9g0zvMda-ap6
  25. articol al Associated Press preluat de CBSNews: Iran Ends Oil Transactions In U.S. dollars, 30 aprilie 2008, https://www.cbsnews.com/news/iran-ends-oil-transactions-in-us-dollars
  26. Ruptly, Italy: Mogherini declares EU will ’preserve the Iran nuclear deal’, 8 mai 2018, https://www.youtube.com/watch?v=971cacj-eZm
  27. PBS News hour, Iran nuclear deal will remain valid regardless of U.S. decision, says EU policy chief, 11 oct 2017, https://www.youtube.com/watch?v=5euF1oz8dWu
  28. Kenneth Rapoza, Prediction: Europe Will Keep Ignoring Washington Sanctions On Russian Pipeline Nord Stream II, Forbes, May 10, 2018, https://www.forbes.com/sites/kenrapoza/2018/05/10/prediction-europewill-ignore-washington-sanctions-on-russian-pipeline-nord-stream-ii/#37aeefcf5f4b
  29. CBS News, Obama asks Iran to return downed drone, December 12, 2011, https://www.youtube.com/watch?v=-RckGP_z6hQ&feature=player_embedded
  30. David E. Sanger and William J. Broad, S. Revives Secret Program to Sabotage Iranian Missiles and Rockets, New York Times, February 13, 2019, https://www.nytimes.com/2019/02/13/us/politics/iran-missile-launch-failures.html
  31. Iran hacked US drone command center in response to Washington’s impudence: IRGC, Press TV, Feb 24, 2019, https://www.presstv.com/Detail/2019/02/24/589445/IRGC-drone-Hajizadeh-US-missile-Aerospace-Division
  32. Kate Sullivan, Washington Post: State Department to announce all countries importing Iranian oil will be subject to US sanctions, CNN, April 22, 2019, https://edition.cnn.com/2019/04/21/politics/state-department-iran-oil-sanctions/index.html
  33. Pepe Escobar, Iran goes for “maximum counter-pressure”, Strategic Culture, June 20, 2019, https://www.strategic-culture.org/news/2019/06/20/iran-goes-for-maximum-counter-pressure/goes
  34. Idem, Pepe Escobar, Iran goes for “maximum counter-pressure”.
  35. Daren Butler, Behiye Selin Taner, Erdogan says Turkey will boycott U.S. electronics, lira steadies, Reuters, 14 august 2018, https://www.reuters.com/article/us-turkey-currency/erdogan-says-turkey-will-boycottus-electronics-lira-steadies-iduSKBn1KZ09Z
  36. *** US warns Turkey over Russian S-400 missile system deal, BBC News, 4 April 2019, https://www.bbc.com/news/world-us-canada-47809827
  37. Turkey says US move against Iran Guards creates ‘instability’, Channel New Asia, 10 aprilie 2019, https://www.channelnewsasia.com/news/world/turkey-says-us-move-against-iran-guards-creates–instability–11428076
  38. Andrey Biryukov , Rupert Rowling , Yuliya Fedorinova, Russia Is Dumping U.S. Dollars to Hoard Gold, Bloomberg, March 29, 2019, https://www.bloomberg.com/news/articles/2019-03-29/russia-is-stocking-up-on-gold-as-putin-ditches-u-s-dollars
  39. Marko Marjanović, In 2018 Russia Bought Nearly as Much Gold as All the Rest of the World Combined, CheckPoint Asia, April 9, 2019, https://www.checkpointasia.net/in-2018-russia-bough-nearly-as-much-gold-as-all-the-other-countries-combined/
  40. *** Global Reset: China Officially Starts the Dumping of the Petrodollar, Geopolitics, 9 februarie 2018, https://geopolitics.co/2018/02/09/china-officially-starts-the-dumping-of-the-petrodollar/
  41. Yogita Khatri, Venezuela to Sell Oil for Petro Cryptocurrency in 2019, Says Maduro, Coindesk, 7 decembrie 2018, https://www.coindesk.com/venezuela-to-sell-oil-for-petro-cryptocurrency-in-2019-says-maduro
  42. John Irish, Riham Alkousaa, Skirting U.S. sanctions, Europeans open new trade channel to Iran, Reuters, 31 ianuarie 2019, https://www.reuters.com/article/us-iran-usa-sanctions-eu/skirting-u-s-sanctions-europeans-open-new-trade-channel-to-iran-idUSKCN1PP0K3
  43. FM 3-05.130, Army Special Operations Forces: Unconventional Warfare, September 30, 2008, p. 2-8, https://file.wikileaks.org/file/us-fm3-05-130.pdf
  44. Ibidem, FM 3-05.130, p.2-8
  45. ARSOF – Army Special Operations Forces
  46. Ibidem, FM 3-05.130
  47. Ibidem, FM 3-05.130
  48. Ibidem, FM 3-05.130
  49. Ibidem, FM 3-05.130
  50. Ibidem, FM 3-05.130
Facebook Comments