Principalele abordări ale tipurilor de politică externă

05:02, 2 decembrie 2020 | | 224 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

Autor: Ambasador al Venezuelei la București, Alfredo A. Torrealba (2017)

Prezentul articol enumeră principalele abordări ale tipurilor de politici externe ale statelor, în vederea stabilirii unor parametri de referință pedagogici sau didactici, care să permită identificarea naturii activităților politice ale guvernelor în cadrul internațional. Pentru a reuși acest obiectiv, s-a efectuat o analiză a principalelor studii ale departamentelor de politică externă comparată ale anumitor universități, care se bazau pe experimentarea de a grupa frecvența, asemănările și diferențele politicilor externe. În plus, articolul evaluează nu numai tendințele moderne referitoare la aceste aspecte, ci și unele tendințe vechi care demonstrează interesul îndelungat de sistematizare, organizare și clasificare a comportamentului internațional al guvernelor. În cele din urmă, articolul concluzionează că există patru tipuri de politică externă care au fost recurent identificate de către sursele analizate: de izolare, neutră, de expansiune și de constituire a unor alianțe. Se evidențiază și că politica externă determină strategiile diplomatice care vor fi folosite pentru atingerea acestor obiective.

Cuvinte cheie: Politică Externă

Datorită dezvoltării tehnicilor metodologice în domeniul relațiilor internaționale, din a doua jumătate a secolului XX au apărut o serie de studii la nivel mondial care au analizat politica externă a statelor dintr-o perspectivă comparată. Aceste studii, care provin în mare parte de la departamentele de politică externă comparată a universităților, se bazează pe parametrii empirici de referință pedagogică pentru a grupa frecvența relativă, asemănările și diferențele politicilor externe ale statelor. În acest sens, discuțiile privind studiul comparat al politicilor externe s-au axat pe încercarea de a identifica elementele conceptuale care ar trebui analizate. De exemplu, într-un studiu realizat de către Rafael Velazquez Flores, intitulat Politicile externe ale Statelor Unite ale Americii și ale Mexicului: o perspectivă comparată[1] se arată că Gabriel Almond[2] a propus ca pentru a compara politicile externe ar trebui analizate trei aspecte:

  • Antecedentele istorice, care includ examinarea factorilor interni, cum ar fi dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și culturală;
  • Dezvoltarea politică și ideologică a intereselor și a tendințelor existente în politica externă, care includ actori guvernamentali și non-guvernamentali;
  • Esența politicii externe, care include studiul intereselor, obiectivelor și mijloacelor.

Pe de altă parte, Maure East, Stephen Salmore și Charles Hermann[3], au stabilit șapte perspective teoretice pentru compararea politicilor externe:

1) caracteristicile personale ale liderilor politici;

2) structurile și procedese decizionale;

3) trăsăturile politice ale regimurilor;

4) atributele naționale ale societăților;

5) proprietățile sistemului internațional;

6) comportamente anterioare;

7) schimbări de situație care afectează politica externă.

De asemenea, Kenneth Waltz[4] a propus trei niveluri de abordare: individual, statal și internațional. În opinia sa, procesele care fac posibilă proiectarea, construcția și aplicarea politicii externe trebuie să treacă printr-o serie de faze birocratice în interiorul și în afara statelor care, de asemenea, sunt influențate de conducerea și personalitatea liderilor politici.

În mod similar, Graham Allison[5] a propus elucidarea crizei rachetelor din 1962 (atunci când au fost afectate politicile externe ale Statelor Unite, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Cubei) pe baza analizei a trei modele: cel birocratic, organizatoric și cel al actorului rațional. Aici, modelul birocratic se referă la procesul de luare a deciziilor, în care diferiți agenți birocratici își negociază poziția cu privire la o problemă și care se angajează să își asume o decizie finală. Modelul organizatoric se referă la guvernele care acționează la nivel internațional pe baza unor răspunsuri standardizate sau pe baza unor procese operaționale stabilite anterior. Modelul actorului rațional se referă la faptul că guvernele stabilesc obiective concrete după ce au studiat rațional diferitele alternative și instrumente, și optează apoi pentru versiunea care ar prezenta cele mai multe avantaje și cele mai puține riscuri.

Este de remarcat și teoria lui James N. Rosenau[6] care a susținut că politicile externe sunt rezultatul incidenței a trei factori: mărimea populației statului (mare sau mică), sistemul economic (dezvoltat sau nedezvoltat) și sistemul politic (democratic sau nu; deschis sau închis). De asemenea, Rosenau propune cinci variabile pentru analiza politicii externe: variabila rolului, variabila socială, variabila guvernamentală, variabila individuală și variabila sistemică. Modelul său de analiză deschide calea diferitelor tipuri de studii și pentru dezvoltarea altor perspective. Aceste noi studii se caracterizează prin faptul că sunt mai specifice în domeniul politicii externe comparate. De exemplu, unele dintre ele evaluează metodele care trebuie utilizate pentru a obține rezultate în procesele de analiză, iar altele încearcă să clasifice politicile externe ale statelor. În ultimul caz, rezultatele au fost obținute prin analiza diverselor variabile care pleacă de la aspectele care au fost luate în considerare în procesul de proiectare și construcție a politicilor externe. Astfel, dincolo de clasificarea politicilor externe ale statelor după un criteriu regional, continental sau mondial, aceste studii s-au axat pe studiul a numeroase alte obiective: interesele urmărite, epocile istorice, conducerea politică, alianțele, echilibrele puterii, neutralitatea, comerțul, comunicarea, profesionalismul serviciilor diplomatice. În consecință, s-au deschis ușile către o varietate foarte bogată de concepte utile în analiza comportamentului internațional al statelor. Nu mai vorbim de faptul că aceste studii au facilitat alegerea politicilor externe de către lideri, ceea ce înseamnă un pas foarte important în a renunța la metoda tradițională de natură militară pentru a căuta pacea. Istoria ne arată că statele au recurs de-a lungul timpului la două metode importante pentru a atinge pacea: diplomația și războiul. Este adevărat, există mai multe exemple care ilustrează stingerea  conflictelor prin forță și mijloace militare. Însă indiferent de scenariu, alegerea unei politici externe adecvate face posibilă găsirea soluțiilor politice prin intermediul negocierilor, ținând cont de interesele legitime ale tuturor părților, ceea ce garantează stabilitatea și armonia în lume. Din acest motiv, bărbații și femeile care au decis să investigheze aceste chestiuni nu numai că doreau să clarifice științific aceste domenii ale cunoașterii, dar urmăreau și să-și aducă aportul pentru atingerea păcii mondiale. În acest sens, sunt prezentate mai jos un set de abordări privind tipurile de politică externă accesate din diverse surse de informare:

Tipuri de Politică Externă

De-a lungul istoriei au existat scriitori care au propus modele teoretice și didactice pentru a clasifica politica externă în diferite forme și tipuri, cu scopul de a facilita înțelegerea conducătorilor politici. Una dintre cele mai importante lucrări asupra tipurilor de politică externă se datorează lui Acharya Chanakya supranumit Kautilya, care a fost ministru în Regatul Chandragupta Maurya (Bihar, India) în perioada 317-293 î.Hr. și care, la vremea lui, a fost considerat un om aspru și cercetător al scenei politice din Asia de Sud. Kautilya a scris că există șase tipuri de politică externă:

  • Sandhi, ceea ce înseamnă „politica de găzduire” (pace). Kautilya a descris cum în timpul său a fost o tradiție pentru regi de a invita alți regi să vină pe teritoriul lor ca invitați. Cu această strategie, multe probleme au fost rezolvate fără a fi nevoie să se folosească mijloace ostile. În prezent, această practică este numită „vizită oficială” a unui președinte sau a unui ministru; și cu mai bine de două mii de ani în urmă, aceste vizite au fost temporare, deși vizitele de natură permanentă au fost foarte frecvente în acei ani.
  • Vigraha, care înseamnă „politica de ostilitate” (Pregătirea pentru situații de urgență). Kautilya a crezut ferm că regatele sunt mereu în război și caută putere, deci este necesar să avem o politică externă ostilă în orice moment, mai ales, față de acele regate care sunt comparabile în putere militară.
  • Asana, ceea ce înseamnă „politica indiferenței dintre regatele neutre” (Neutralitate). Kautilya a crezut că indiferența dintre regatele neutre ar putea funcționa. Cu toate acestea, această idee este depășită în zilele noastre, deoarece în istorie există multe cazuri care arată că indiferența dintre țările neutre produce doar mai multă tensiune. De exemplu, între anii 1930-1939, Regatul Unit nu putea să mențină o politică de indiferență față de Germania; iar în timpul Războiului Rece, SUA nu a putut, de asemenea, să mențină o politică de indiferență față de URSS.
  • Dvaidhibhava, care înseamnă „politică dublă” (discurs dublu). Kautilya a crezut că este oportun să anticipăm evenimente politice. De aceea, a considerat necesar să mențină o politică clară și diferită față de regate care erau similare sau superioare militar. De exemplu, în 1971 și 1972, Consilierul Securității Naționale al SUA, Henry Kissinger, a urmat această strategie atunci când a obținut o alianță între SUA și China în timpul Războiului Rece, strategie diferită de politica SUA în ceea ce privea URSS.
  • Samsarya, care înseamnă „politica de a proteja regatele mai slabe” (Alianța). Kautilya credea că cele mai puternice regate ar trebui să protejeze împărățiile mai slabe, deoarece împărățiile mai slabe ar putea fi un scut pentru a se proteja împotriva unui posibil atac al unui alt regat puternic. Acest sistem de alianță a fost foarte tipic în timpul colonizării Africii și Asiei de către Europa. În această perioadă istorică, țările europene au început să controleze națiunile slabe de pe aceste continente pentru a-și întări poziția împotriva lor.
  • Yana, ceea ce înseamnă „politica de a ataca” (Război). Kautilya a crezut că pacea și stabilitatea erau importante pentru a avea un regat puternic. Cu toate acestea, el a crezut că era necesar să atace regatele ale căror regi erau nedrepți și își oprimau popoarele. Pentru Kautilya astfel de regate erau obiective militare ușoare din moment ce nemulțumirea socială slăbea conducerea regelui și, prin urmare, puterea sa politică. Kautilya a recomandat să fie atacate aceste regate și să să fie cucerite pentru că astfel se putea avea acces la bogățiile lor într-un mod confortabil. În acest sens, în contextul războiului din Golf, se poate spune că George W. Bush a citit Kautilya înainte de a ataca Irakul în 19907.

În 1972, Charles F. Hermann, a publicat un document excepțional numit „Clasificarea politică: o cheie pentru studiul comparativ al politicii externe“8, unde a făcut un rezumat al modelelor utilizate pentru a găsi compatibilizare în politica externă a statelor. El considera că prin acest instrument ar putea fi accesate idei noi pentru a determina tipologii și clasificări utile. Cu toate acestea, judecând după rezultate, lucrarea a trecut neobservată de specialiștii englezi și vorbitorii de spaniolă. Se pare că la acea dată universitățile din lume au fost mai interesate de analiza caracteristicilor particulare ale politicilor externe ale statelor decât să stabilească asemănările și diferențele. Dar, cu toate acestea, lucrarea marchează un punct de cotitură pentru politica externă comparativă. Charles F. Hermann, a identificat 14 instrumente de analiză pentru acel moment și, din perspectiva lor, acestea au servit pentru a sprijini cele mai importante propuneri din SUA și din lume cu privire la clasificarea politicii externe.

  • Studii geopolitice care au clasificat politica externă a statelor interpretându-le ca instrument analitic: pentru Charles F. Hermann, cele mai multe studii care au încercat să efectueze o tipologie a politicii externe a statelor au luat naștere din analiza relației dintre politică și geografie. Datorită acestei relații, cu ușurință, a fost posibil să se distingă diferențele și asemănările de politică externă a statelor din aceeași regiune în perioade diferite de timp. Dar cea mai atractivă parte a acestui instrument este că permite precizarea, de exemplu, a politicilor străine autoritare și non-autoritare, care nu au putut fi identificate în cazul în care sunt evaluate pe cazuri individuale. Sau, de asemenea, identifică politici externe orientate spre regional. De exemplu, în această perspectivă, poate fi numit Brian White9, care afirmă că, în prezent, politica externă a Uniunii Europene (UE) este împărțită în trei tipuri: 1) politica externă cu caracter obligatoriu, adică, politică externă pe care o împărtășesc toate statele membre ale UE cu lumea; 2) politica externă de comunitate, care este politica externă exprimată de fiecare stat membru al UE față de ceilalți membri ai UE; și 3) politica externă manifestată de fiecare Stat membru UE cu privire la alte state ale lumii, bazată pe principii suverane și în mod independent.
  • Studii care au clasificat politica externă a statelor bazată pe „obiective și scopuri mărețe” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte a studiilor care au fost realizate pe tipologii în ce privește politica externă a statelor au luat naștere din analiza obiectivelor și intențiilor urmărite de state pe scena internațională. Din această perspectivă a fost posibil să se identifice, de exemplu, politicile externe de izolare și de neconstrucție10; și politicile externe pe care Calvin Allen11 le-a definit drept politicile externe retorice (care implică obiectivele nobile) și politicile externe reale (luate prin inițiative ale liderilor).
  • Studii care au clasificat politica externă a statelor bazată pe „abilitatea guvernelor” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte a studiilor care s-au desfășurat pe tipologii în jurul Politicii externe a Statelor au luat naștere din analiza capacităților guvernelor de a-și executa și disemina politica externă. Aici, profesionalizarea serviciului diplomatic și militar; și organizarea ministerelor afacerilor externe (ambasade și consulate) au jucat un rol crucial în stabilirea diferențelor și similitudinilor politicii externe a statelor. Interesele care alcătuiesc politica externă a statelor se caracterizează prin faptul că sunt multidisciplinare precum cultura, economia, politica, educația, tehnologia, comerțul, finanțele, propaganda, printre altele. Dar nu toate statele au resursele umane și instituționale pentru a gestiona eficient politica externă. Din acest motiv, s-a stabilit că unele politici externe ale statului să fie mai profesionale decât altele și, prin urmare, să aibă o atitudine mai bună pentru a face față provocărilor. De exemplu, Ole Rudolf Holsti12 a observat că statele pot avea două tipuri de atitudini pe scena internațională. Pe de o parte, există atitudinea militantă, activă și independentă (AM); iar pe de altă parte, atitudinea de cooperare (AC). În acest sens, el consideră că există patru tipuri de politici externe: 1) politica externă rigidă pe care AM o are și se opune utilizării AC, deoarece obiectivul urmărit este o chestiune esențială pentru stat; 2) politica externă internațională, pe care o necesită AM și AC, și care urmărește obiective politice legate de pacea regională; 3) politica externă „acomodantă” de care nu are nevoie AM, dar AC da, deoarece urmărește să obțină sprijinul altor state în chestiuni care sunt în folosul lor; și 4) politica externă de izolare, de care nu are nevoie AM și AC, deoarece statul are ca obiectiv izolarea și lipsa contactelor politice cu comunitatea mondială.
  • Studii care au clasificat politică externă a statelor de la „acțiuni concrete“ ca și instrument analitic: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte din studiile care au fost efectuate pe tipologii în jurul valorii de Politica externe a Statelor au luat naștere din acțiunile desfășurate de State. Aceste studii au grupat acțiunile pe care le-au realizat Statele pentru a-și pune în aplicare politica sa externă. De exemplu, puteți identifica politicile externe ostile sau non-ostile. Conform unui studiu realizat de Charles McClelland13, Statele pot avea până la 63 de tipuri diferite de acțiuni (acțiuni de negare, acțiuni ale cererii, acțiuni de expansiune, printre altele), ceea ce înseamnă că se pot clasifica cele 63 de tipuri diferite de politici externe numai în cadrul aceastei categorii. Cu toate acestea, se poate vorbi despre politica externă intervenționistă sau non-intervenționistă în treburile interne ale Statelor; precum și politicile externe colonialiste și neo-colonialiste; sau politicile externe de protecție sau nu a piețelor; sau politici externe imperialiste și neimperialiste; sau politici externe, cu mare accent pe factorii culturali, comerciali, economici, financiari, spațiali, teritoriali, de frontieră, printre mulți alții. În mod similar, pentru tradiția academică rusă și Belarus este acceptat cu mare popularitate faptul că există patru tipuri de politici externe în acest domeniu: politică externă pasivă (adaptat la situația internațională), politica externă agresivă (Statele au dorința de a forța schimbări în politica internă și externă a altor State); politica externă activă (Statele caută intens un echilibru între politica internă și externă); și politica externă conservatoare (Statele încearcă să își mențină poziția între politica internă și externă) 14.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor plecând de la ’’atributele aferente’’ ca instrument analitic: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că altă parte majoră a studiilor care s-au realizat pe tipologii în jurul politicii externe a Statelor, a luat naștere din legătura dintre variabilele timpului, acțiuni și unele aspecte ale contextului în care se produc. De exemplu, Kenneth Waltz15 a vorbit despre politicile externe continue și despre inovație. Karl Deutsch16 și Dean Pruiit17 vorbeau despre politici externe responsabile; iar Herbert Spiro18 a vorbit despre politicile externe procedurale și politicile externe substanțiale, precum și despre politicile externe fundamentale și politicile externe circumstanțiale. Charles F. Hermann propune, de asemenea, deschiderea unei dezbateri în acest domeniu pentru a defini mai bine așa-zisele politici externe durabile, politicile externe ale costurilor relative și politicile externe frecvente.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor plecând de la „valori de bază” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte a studiilor care au fost realizate pe tipologii legate de politică afacerilor externe ale Statelor, au rezultat din analiza valorilor umane urmărite de politicile externe ale Statelor. În acest sens, studiile s-au axat pe evaluarea prezenței valorilor idealiste și a valorilor raționale în procesul de construire și executare a politicii externe a Statelor. De exemplu, Harold Lasswell19 a făcut referire la opt tipuri de politici externe: politicile externe ale puterii, respectului, rectitudinii, afectivității, comportamentului bun, bogăției, dexterității și iluminării.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor pe baza „obiectivelor naționale“, ca instrument analitic: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte din studiile care au fost efectuate pe tipologii în jurul valorii de politică în afara Statelor s-au născut din analiza obiectivelor politicii externe. Obiectivele și strategiile pentru concluziile lor, identifică politica externă a unui Stat, și ca urmare a acestor caracteristici este posibilă identificarea unui grup de State cu politici similare din străinătate. De exemplu, Arnold Wolfers20 a stabilit trei tipuri de politică externă în acest sens: politicile externe care vizează extinderea; politicile externe care vizează păstrarea; și politicile externe care vizează altruismul.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor pe baza „caracteristicilor comunicării” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte a studiilor care au fost efectuate pe tipologii în jurul politicii externe a Statelor, s-a născut din identificarea aspectelor proceselor comunicaționale prin care trece o politică externă în momentul creării sale, până când ajunge la destinatarii săi, adică celelalte State. Pentru Charles F. Hermann este fundamental să înțelegem că politica externă poate fi de două tipuri atunci când este vorba de trimiterea unui mesaj: verbal și non-verbal; ceea ce Thomas Schelling21 a descris ca o politică externă tacită și o politică externă expres. În acest context, canalele utilizate pentru transmiterea mesajului de politică externă oferă o bază pentru gruparea politicilor externe în funcție de caracteristicile lor de comunicare. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat că politica externă a unei țări ar trebui să fie clasificată în numărul de „biți”, dimpotrivă, așa cum a spus Charles Osgood22, există un set de elemente potențiale în categoriile de comunicare. De exemplu, Osgood a sugerat că, datorită comportamentelor de comunicare prezente în procesul de transmitere a politicii externe, pot fi clasificate trei tipuri de politici externe: Politici externe cu o bună sau proastă comunicare; politici externe cu o implementare amplă sau o implementare precară pentru a transmite informațiile; și politicile externe cu active sau datorii pentru a transmite informații. Pentru Charles F. Hermann acest tip de clasificare nu poate avea succes decât dacă analizăm cu atenție comportamentele „discrete” cu care statele își comunică politica externă.
  • Studii care clasifică politica externă a Statelor de la „modele variabile“, ca instrument analitic: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte din studiile care au fost efectuate pe tipologii în jurul valorii de politică externă a Statelor s-au născut din analiza „tiparelor” politicilor externe. Potrivit lui Talcott Parsons și Edward Shils23, un model este o variabilă care este o dihotomie între semnificația politică cu care a fost creată politica externă a unui Stat, și modul în care această politică externă a fost înțeleasă de către alte State. În acest sens, Parsons și Shils consideră că există cinci modele de bază pentru a clasifica politica externă: politicile externe universale și politicile externe non-universale; politicile externe specifice și politicile externe difuze; politicile externe care încearcă să realizeze un fel de rezultat (randament) singure și politicile externe care încearcă să realizeze un rezultat (randament) cu sprijinul altor State; politici externe afective și politici externe afective neutre; și politicile externe orientate în beneficiul aceluiași Stat care le creează, și politicile externe care vizează integrarea și colaborarea între State. Pentru Charles F. Hermann, alți autori ca Edward Morse24 și Samuel Beer25 au folosit acest sistem de modele pentru a clasifica politicile externe, deși nu au folosit obligatoriu propunerea Parsons. Folosirea modelelor este un instrument metodologic interesant pentru a descoperi atribute interesante prezente în politicile externe, și din moment ce atributele pot fi teoretic nelimitate, această zonă oferă posibilități nelimitate pentru interacționarea modelelor din diferite perspective.
  • Studii care au clasificat politică externă a Statelor de la „zone de interes politic“, ca instrument analitic: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte a studiilor care au fost efectuate în jurul valorii de tipologii a politicii externe a Statelor s-au născut din analiza tipurilor de procese care au fost utilizate pentru a elabora o politică externă și identificarea grupurilor sociale care au fost prezente în aceste procese. În acest sens, Robert Dahl26 a subliniat că elitele joacă un rol-cheie în ghidarea politicilor Statelor, în special a politicilor externe. În acest sens, James Rosenau27 a dezvoltat această abordare, propunând ca zonele în care sunt concentrate obiectivele politicilor externe sunt legate de interesele și obiectivele elitelor sau grupurilor politice care au fost prezente în timpul proiectării și construcției politicii externe. Politicile externe axate pe probleme teritoriale se pot referi, de exemplu, la interesele elitelor economice care încearcă să-și extindă afacerile. Această zonă a fost, de asemenea, analizat de Samuel Huntington28, care a subliniat că în procesul de elaborare a politicilor externe, strategiile și structurile sunt influențate de actorii de politică externă, de exemplu, atunci când există politici externe axate pe probleme militare, aceasta înseamnă prezența grupărilor militare în procesul de proiectare.
  • Studii care clasificau politica externă a Statelor plecând de la „categorii nominale” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte a studiilor care au fost realizate pe tipologii legate de politica externă a Statelor s-au născut din analiza unor subiecte specifice de interes teoretic. Charles F. Hermann consideră că este posibilă clasificarea politicilor externe, luând în considerare diferitele caracteristici și atribute ale acestora. Clasificările ar fi rezultatul interesului cercetătorului de a clasifica politicile externe cu alte teorii din alte științe, cum ar fi matematica. De exemplu, se poate vorbi în acest domeniu de politicile externe sumă-zero sau politicile externe sumă-non-zero, în cadrul teoriei jocurilor și în raport cu procesele electorale29 care apar în organizațiile multilaterale precum Organizația Națiunilor Unite (ONU).
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor de la „dimensiuni singulare” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte a studiilor care au fost realizate pe tipologii în jurul politicii Statelor s-au născut din analiza cuantificabilă a unei variabile (continuă și discontinuă) pentru a determina caracteristicile cele mai reprezentative și mai puțin reprezentative ale politicilor externe. În perspectivă, o politică externă orientată către pace sau orientată spre război, poate fi evaluată cu o scară de puncte. În acest fel, este posibilă gruparea politicilor externe folosind scoruri, atâta timp cât se utilizează aceeași variabilă și un sistem de clasificare logică. Din acest motiv, este posibil să se vorbească, de exemplu „în teorie”, despre politicile externe grupate în funcție de numărul conflictelor sau violenței provocate.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor de la „dimensiuni multiple” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o altă mare parte a studiilor au fost realizate pe tipologii în jurul politicii Statelor din analiza cuantificabilă a mai multor variabile pentru a determina caracteristicile cele mai reprezentative și mai puțin reprezentative ale politicilor externe. Acest tip de clasificare constă în evaluarea unui set de politici externe care utilizează aceleași variabile. O politică externă poate fi evaluată, de exemplu, dintr-o perspectivă militară, diplomatică, teritorială și economică. Și dacă mai multe politici externe sunt grupate și comparate cantitativ în aceste dimensiuni cu un sistem punctual eficient, este posibil să se identifice politici externe cu o orientare politică globală sau politici externe cu o orientare politică non-integrală30; sau politicile externe cu o orientare politică transversală sau netransversală31. De exemplu, Quincy Wright32 a oferit un model dinamic și calitativ pentru acest tip de abordare, dar cu noutatea că a evaluat dezvoltarea politicilor externe în timp și printr-o serie de politici.
  • Studii care au clasificat politica externă a Statelor bazate pe „diferențierea progresivă” ca instrument de analiză: în acest domeniu, Charles F. Hermann consideră că o mare parte din studiile care au fost realizate pe tipologii în jurul politicii externe a Statelor s-au născut din utilizarea construcției de scări nominale (non numerale) pentru a evalua compoziția politicii externe. Acest lucru, foarte tipic biologiei și zoologiei, constă în faptul că politica externă poate fi neutră în fața unei scene politice internaționale, sau poate fi contrară sau aprobă scena politică internațională. Cu toate acestea, acest lucru nu ar fi suficient în această abordare, pentru că, de exemplu, în cazul în care se stabilește că o politică externă este neutră la o anumită scenă politică internațională, anterior este necesar să se ia în considerare acțiunile de indiferență (directe și indirecte); precum și declarațiile (parțiale și imparțiale) de a corobora neutralitatea politicii externe. În mod similar, în cazul în care politica externă este negativă la o anumită scenă politică internațională, este necesar în prealabil să ia în considerare obiectivele pe care s-au declarat (în cazul în care sunt proteste clare sau pur și simplu demonstrații de protest), precum și acțiunile angajate (folosirea forței sau a amenințării ). În cele din urmă, în cazul în care politica externă aprobă o anumită scenă politică internațională determinată, este necesar să se ia în considerare anterior acțiunile declarate de aprobare (în cazul în care a existat schimb de interese politice sau au fost oferite garanții), precum și alte acțiuni de sprijin. În acest domeniu, variabilele și categoriile folosite ar putea fi chiar arbitrare, totuși, în mod ironic, rezultatele ar duce la eliminarea informațiilor care ar putea permite metode de analiză mai sofisticate și mai măsurabile.

Cu toate acestea, încă din 1972 au apărut alte studii care au clasificat politica externă a Statelor pe baza altor instrumente de analiză, cum ar fi modelul lui Jens Närger, care, în 2014 și-a prezentat propunerea în cartea intitulată:”The European Union as a normative non-proliferation actor: Normative Power Europe and the case of India”. În această carte, Jens Närger propune o abordare modernă (foarte potrivită realității UE) pentru a înțelege tipurile de politică externă din cadrul secolului XXI din perspectiva juridică pe care se bazează interesele și obiectivele politice urmărite de politicile externe. Din perspectiva lui, propune existența a patru tipuri de politică externă:

  • Politica Externă Normativă: Jens Närger33, bazat pe munca lui Nathalie Tocci34, sugerează că tocmai consolidarea dreptului public internațional și a organizațiilor internaționale au făcut ca Statele să includă printre interesele politicii lor externe necesitatea de a se conforma unor legi și tratate internaționale. Dreptul Internațional Public și organizațiile internaționale au creat un set de condiții normative pe care Statele trebuie să le abordeze în politica lor externă. Astfel, interesele naționale ale politicii externe a țărilor ar trebui plasate în fundal, în spatele intereselor comunității internaționale a Statelor.
  • Politica Externă Imperială: Jens Närger consideră că uneori interesele politicii externe sunt atât de importante pentru un Stat, încât își execută politica externă fără a respecta legile stabilite prin Dreptul Internațional Public. Prin urmare, acest Stat poate fi privit ca un Stat imperialist, deoarece nu recunoaște nici un fel de obstacol juridic pentru a opri progresul politicii sale externe. Cu toate acestea, acest Stat respectă legile naționale privind politica externă.
  • Politica Externă Realpolitik: Jens Närger, pe baza activității lui Nathalie Tocci, sugerează că, în anumite „circumstanțe ale summitului”, interesele politicii externe sunt atât de importante pentru un Stat, încât își execută politica externă folosind toate instrumentele (coercitive și non-coercitive) pentru a-și atinge obiectivele, fără a respecta legile stabilite prin Dreptul Internațional Public sau prin legile naționale.
  • Politica Externă Status Quo: Jens Närger, bazat pe munca lui Nathalie Tocci, sugerează că există State care își execută politica externă într-un mod similar cu „politica externă normativă”, totuși, aceste State nu aprobă pe deplin ceea ce este stabilit în Dreptul Internațional Public și, în mod regulat, promovează „rezervele legale” în articolele legilor internaționale care sunt contrare intereselor lor naționale și acest lucru este exprimat în organizațiile internaționale la care participă și explică motivele respingerii lor.

Avem, de asemenea, modelul Kai He35, care se concentrează asupra experienței moderne a Chinei pentru a sugera patru tipuri de politici externe în perioade de criză: În primul rând, politica externă a coerciției militare (văzută în criza din Taiwan în 1995) . În al doilea rând, politica externă a coerciției diplomatice (văzută atunci când Organizația Nord Atlantică (NATO) a distrus Ambasada Chinei într-un bombardament violent al Belgradului în cadrul războiului balcanic). În al treilea rând, politica externă de pace conditionată (condiționată de acomodare) (văzută atunci când un avion spion american – EP3- s-a lovit în aer cu un alt avion chinez în 2001). În al patrulea rând, politica externă a păcii (acomodare completă) (văzută atunci când SUA a susținut în 1993 că un transport chinez transporta arme chimice în Iran).

În paralel, avem modelul lui Terry Diebel36, care, în „Commitment in American Foreign Policy“ a pus o atenție deosebită rolului jucat de angajamentele politice asumate în timpul executării politicii externe și concluzionează că există patru tipuri de politică externă, cel puțin pe scena politică a SUA: 1) politica externă juridică și formală, caracterizată prin aceea că angajamentele luate de SUA au trecut la un nivel juridic contractual; 2) politica externă fizică, caracterizată prin faptul că angajamentele asumate de SUA sunt militare, economice și, mai ales,personale37; 3) politica externă comportamentală, caracterizată prin faptul că angajamentele asumate de SUA sunt rezultatul conjucturei istorice a mediului internațional; și 4) politica externă psihologică, caracterizată prin aceea că angajamentele luate de SUA sunt rezultatul unor conflicte, îndoieli și preocupări care sunt prezente în procesul de proiectare a politicii externe și de modul în care SUA dorește să fie percepută de comunitatea mondială odată ce politica sa externă este pusă în aplicare.

De asemenea, avem modelul lui Walter Russell Mead38, care în cartea sa „Special Providence: American Foreign Policy and How It Changed the World” a stabilit că în istoria Statelor Unite au existat patru tipuri de politică externă(39):

1) politica externă Hamiltoniană (referindu-se la Alexander Hamilton), caracterizată printr-o alianță puternică între marile afaceri, guvern, militari; și cei care doresc că politica externă să fie vehiculul în acest scop. Această politică externă se bazează pe un guvern național puternic și o armată puternică care trebuie să aplice o politică realistă pentru a promova dezvoltarea economică globală și interesele companiilor americane în țară și în străinătate. 2) Politica externă Wilsoniană (referindu-se la Woodrow Wilson), caracterizată prin principii idealiste și care susține că SUA are o obligație morală de a răspândi valorile democratice și sociale ale Americii în lume, pentru a crea o lume pașnică, bazată pe lege. Politica externă Wilsoniană și politica externă Hamiltoniană coincid cu necesitatea unei politici externe globale, însă politica externă Wilsoniană se concentrează pe promovarea democrației și a drepturilor omului ca elemente centrale ale strategiei americane. 3) Politica externă Jeffersoniană (referitor la Thomas Jefferson), caracterizată pentru că consideră că valorile americane sunt atât de speciale și valoroase încât trebuie protejate, evitând interacțiunea cu alte națiuni și minimalizând angajamentele lor. În plus, susținătorii săi au un interes deosebit să preia SUA într-un fel de izolaționism „liberalist” și, pe cât posibil, să desființeze starea securității naționale. Și 4) politica externă Jacksoniană (referindu-se la Andrew Jackson), caracterizată prin acordarea priorității securității fizice și bunăstării economice a poporului american40, cu un aer populist.

În mod similar, avem modelul lui Kalevi Jaakko Holsti, care, în articolul său intitulat „From Dependence to Diversification: Canada41”, se axează pe studierea motivelor schimbării politicilor externe în țările lumii a treia după cel de-al doilea război mondial și propune existența a patru tipuri de politici externe. Holsti a fost preocupat să evalueze modul în care factorii externi (internaționali și regionali) au influențat procesul de orientare, structurare și adaptare a politicilor externe. El a considerat că mediul internațional a fost structurat pe niveluri; și că fiecare nivel a influențat într-o anumită măsură diferitele etape și structuri în care politicile externe au fost proiectate și construite; și că fiecare nivel a avut o orientare politică specifică care l-a identificat. De exemplu, zona militară este un nivel în mediul internațional. Problemele militare din mediul internațional influențează organizarea etapelor și structurilor politicilor externe, deoarece guvernele trebuie să includă militari în procesul de proiectare și construire a politicilor externe. Pe baza acestor caracteristici, el dezvoltă patru tipuri ideale de politică externă: 1) Politica Externă de izolare, în care statul nu participă la relațiile internaționale și nu este permisă nicio relație cu alte State. În acest sens, Statul nu ia angajamente de nici un fel cu alte State, de exemplu, la nivel militar; în același timp, aplică politici de excludere la alte niveluri. 2) Politica externă de dependență, în care Statul nu are altă posibilitate decât să stabilească relații politice cu alte State la niveluri precum comerțul, cultură și diplomație, deoarece nu dispune de resurse proprii pentru a fi autosuficienți. Astfel, mediul internațional influențează și pătrunde în procesele de proiectare și construcție a politicii externe. 3) Politica externă de non-aliniere / diversificare, în care Statul are o influență externă profundă și are relații la diferite niveluri cu multe State ale lumii. Cu toate acestea, Statul încearcă să obțină un echilibru pentru a nu pierde suveranitatea și pentru a evita compromisurile la nivel militar.

  • Politica de încredere a Statului, în care Statul permite mediului internațional să influențeze politica sa externă la niveluri strategice specifice, cum ar fi comerțul42.

În mod similar, avem modelul Carlos Escudé43. Carlos Escude, comentat de Francisco Corigliano44, a progresat în delimitarea a patru tipuri de politici externe legate de comportamentul actorilor de stat nu numai în arena internațională, ci și în ceea ce privește societățile civile: 1) politici externe de stat-centrice maligne, al cărui obiectiv principal este de a crește puterea militară a Statului, de multe ori în detrimentul integrității fizice a cetățenilor. De exemplu, Carlos Escudé se referă la cazurile de politică externă argentiniene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și primul peronismul, deoarece, de dragul iluziei autonomiei, au declanșat între 1942 și 1949 un boicot economic american împotriva țării, prejudiciind enorm cetățenii săi; 2) politici externe de stat-centrice beninge, care își propun să creeze din aparatul de Stat o țară puternică economic, ale cărei exemplu sunt  Brazilia sau Mexic; 3) politici externe de elită-centrice, care caută bunăstarea economică și politică a unui grup mic (de exemplu, politicile externe ale liderilor argentinieni în perioadele 1880-1943); și 4) politicile externe cetățenești-centrice, care au ca scop clar eliberarea drumului spre creșterea obstacolelor politice externe, sacrificând o anumită măsură a puterii de stat în interesul bunăstării cetățenilor. Din perspectiva lui Escudé, politicile externe argentiniene în timpul anilor 1990 intră în această categorie, pentru că au abordat tipul ideal de „Stat comercial“ de Richard Rosecrance45, să sacrifice puterea Statului, dezactivând proiecte militare, astfel încât țara încetează să mai fie percepută de către SUA ca fiind periculoasă și astfel facilitând creșterea economică.

Apoi, avem un document de la Universitatea din Maine la Farmington46, în care vorbim (critic) că există patru modele „dubioase“ ale politicii externe bazată pe analiza politicii externe a SUA, Europa și a lumii de la sfârşitul primului război mondial și al căror autor nu a putut fi identificat: 1) Politici externe care promovează izolaționismul, care se caracterizează prin aceea că politica națională ar trebui să evite orice fel de alianțe și tratate internaționale. Adică, guvernul se concentrează în principal asupra afacerilor sale interne, iar deciziile privind politica externă sunt influențate de dorința și obiectivul de a evita orice tip de intervenție în străinătate. În plus, această lucrare discută pe scurt „izolaționiștii“ eforturile care au fost făcute în SUA pentru ca forțele militare americane să nu meargă în alte țări și sunt utilizate ca instrumente de politică externă; 2) Politici externe care promovează înfruntarea (anti-blândețe), care rezultă din evaluările eșec al atitudinilor pacifiste (soft) din SUA și Europa dictatorilor fasciste înainte de al doilea război mondial.

Acest tip de politică externă se caracterizează prin împiedicarea fermă a rivalilor și a potențialilor inamici de a invada zone strategice de interes. De exemplu, au existat politici externe de izolare atunci când Europa a ajutat SUA cu propagandă, arme și bani pentru a încuraja apariția unor mișcări anti-comuniste de după al Doilea Război Mondial pentru a face față amenințării expansioniste a URSS; 3) politicile externe de separare (cazul Vietnam), care se caracterizează prin înlocuirea politicilor de izolare cu politici similare cu izolaționismul. În acest caz, în timpul Războiului Rece, Vietnam a trăit această dihotomie, pentru un timp a servit intereselor americane și după înfrângerea americană din 1975, această țară s-a înclinat spre izolare, nu doar urmărind interesele noului guvern, dar, de asemenea, forțată să se izoleze de SUA și de aliați ca un fel de mustrare și nouă sancțiune pentru înfrângerea suferită; și 4) politicile externe care protejează drepturile omului, caracterizată prin faptul că statele sunt preocupate de respectarea drepturilor omului în lume și chiar pot servi drept justificare sau pretext pentru a invada o țară, așa cum s-a întâmplat în anii 90, când NATO a intervenit în războiul Balcanic pentru a pune capăt, printre altele, genocidelor din Kosovo; sau așa cum s-a întâmplat în 2004, când SUA a invadat Irakul pentru presupusa folosire a armelor chimice împotriva populației. Mai recent, acest tip de abordare a acordat atenție modului în care SUA utilizează ajutorul umanitar (de exemplu, pentru diverse dezastre naturale) ca instrument politic, inclusiv la fel de eficient ca și diplomația și forța militară.

Pe de altă parte, există o clasificare pentru a descrie politicile externe legate de problemele de migrație: 1) „Diplomație Diasporei în modul de emigrare“ (ing. Emigrate Diaspora Diplomacy), care se referă la guvernele care au o politică externă să-i încurajeze pe cetățenii săi „să cucerească lumea”; 2)„Diplomația Diasporei în modul de imigrare“ (Inmigrate Diaspora Diplomacy), care se referă la guvernele ce au o politică externă pentru a încerca să controleze sosirea excesivă a migranților ca urmare a activităților antreprenoriale ale cetățenilor străini; sprijinul diasporei pentru a ajuta compatrioții lor să emigreze; și politica folosită de unele guverne pentru a ajuta cetățenii să migreze și să „supraviețuiască“ în exterior; 3) „Diplomația diasporei în modul transmigrarii “ (Transmigrate Diaspora Diplomacy), care se referă la guvernele ce au o politică externă pentru a aborda problema imigranților care folosesc teritoriul său ca un canal de tranzit; și 4)„Diplomația Diasporei în modul de întoarcere“ (Returned Diaspora Diplomacy), care se referă la guvernele care au o politică externă pentru a aborda problema întoarcerii acelor cetățeni care au migrat spre alte teritorii47.

În cele din urmă, avem modelul arabilor Korani și Dessouki48 care au stabilit că există trei tipuri de politică externă bazate pe participarea la politica internațională: 1) Politica externă a izolării, caracterizată printr-un guvern (nu Stat) care minimizează contactul diplomatic cu alte guverne ale lumii; 2) politicile externe de aliniere, al căror obiectiv este de a obține o poziție neutră și de a nu se alia cu nici una dintre superputerile mondiale; și 3) politicile externe al căror scop este formarea coalițiilor sau construirea de alianțe ca strategii de prevenire a conflictelor.

În sfârșit, avem modelul lui Annette Freyberg-Inan și William Chittick49, care propune opt tipuri de politică externă bazate pe evaluarea inițiativelor guvernamentale de a se angaja (sau nu) în problemele relațiilor internaționale, într-o manieră coercitivă (prin schimbări cu forța militară) sau non-coercitive (care nu caută schimbări prin forțe militare sau diplomatice) la nivel multilateral și unilateral:

  • Politica Externă a Securității Colective: Această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul intenționează să se implice în scena internațională pentru a-și asigura propria apărare. În acest sens, Statul folosește strategii coercitive pentru a crea alianțe militare și sisteme multilaterale de apărare în fața posibilelor amenințări, ceea ce le crește puterea și manevrabilitatea. De exemplu, acest tip de politică externă poate fi identificat în inițiativele președintelui Venezuelei, Hugo Chávez, de a crea o Armată sud-americană împotriva amenințării intervenției SUA și NATO în regiune.
  • Politica Externă de Auto-apărare reciprocă: Această politică externă este caracterizată prin faptul că Statul nu intenționează să se implice în scena internațională pentru a-și asigura propria apărare. Dimpotrivă, prin strategii coercitive, bilaterale și multilaterale, încearcă să încheie acorduri de pace și apărare cu un alt Stat potențial neprietenos. În acest proces, se creează o alianță reciprocă în care comunitatea internațională nu participă.
  • Politica Externă a Legilor Internaționale: această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul intenționează să se implice pe scena internațională, dar nu folosește strategii coercitive, în sensul că nu creează dezbateri sau inițiative politice pentru a-și atinge obiectivele naționale. Dimpotrivă, Statul se bazează pe Dreptul Internațional Public ca pe un vehicul pentru atingerea obiectivelor sale.
  • Politica Externă de Apărare a Cetățenilor: această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul nu intenționează să se implice pe scena internațională pentru a asigura apărarea cetățenilor săi. Apărarea cetățenilor este o chestiune de interes național și este un drept pe care Statele îl posedă. În acest sens, aceasta nu înseamnă coerciție pentru celelalte State ale lumii, care au același drept de a-și apăra cetățenii. Cu toate acestea, acest tip de politică externă folosește mecanisme multilaterale pentru a asigura acest drept chiar mai mult, deoarece Statele exprimă în mod clar ceea ce ar fi „capabile” să facă în fața unei amenințări împotriva cetățenilor lor.
  • Politica Externă a Pieței Libere: această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul intenționează să se implice pe scena internațională, fără a folosi strategii coercitive pentru a face comerț cu orice țară din lume, care în perspectivă este o decizie unilaterală în funcție de nevoile lor naționale.
  • Politica Externă de Izolare: această politică externă se caracterizează prin aceea că Statul nu intenționează să se implice pe scena internațională și, prin urmare, este o decizie unilaterală care nu este coercitivă pentru celelalte State ale lumii.
  • Politica Externă de Prevenire a Atacurilor: această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul intenționează să se implice pe scena internațională, dar într-un mod unilateral și coercitiv, pentru a preveni un atac sau o eventuală amenințare. Statul folosește puterea militară și inteligența sa pentru a „preveni în prealabil” crearea unor scenarii adverse pentru interesele sale, chiar „înainte de a se naște”. De exemplu, acest tip de politică externă poate fi identificată în grevele preemptive pe care Israelul le-a făcut împotriva Palestinei.
  • Politica Externă de Apărare a Teritoriului: Această politică externă se caracterizează prin faptul că Statul nu intenționează să se implice în scena internațională pentru a-și apăra teritoriul. Ca și în cazul politicii externe a apărării cetățenești, Statul are dreptul de a-și apăra teritoriul și va folosi toate mijloacele coercitive disponibile și în mod unilateral să facă acest lucru.

 Cuvinte Finale

În perspectivă, făcând o revizuire a documentelor menționate aici, s-ar putea argumenta că tipul de politică externă cel mai identificat este politica externă izolată. De fapt, nu este nepotrivit să menționăm că acest tip de politică externă a fost prezent de mai multe ori în istoria Statelor Unite, deoarece această țară a încercat să se izoleze în ceea ce privește acele State care nu reprezintă o amenințare reală. Cu toate acestea, în mod ironic SUA a menținut încă din secolul al XIX-lea o politică externă intervenționistă metodică în America Latină, care a atins cea mai mare intensitate în timpul Războiului Rece. În al doilea rând, politica externă neutră a fost, de asemenea, foarte identificată. Acest tip de politică externă a fost în State și regate de-a lungul istoriei și așa mai departe, în mod interesant, are un argument care, situat într-o zonă mai veche în ceea ce privește politica externă izolaționistă. Decizia de a nu participa la război este, chiar și astăzi, un drept recunoscut de Dreptul Internațional Public. În plus, relațiile dintre neutri și beligeranți sunt reglementate prin diverse standarde internaționale și se bazează pe principiul conform căruia Statele neutre nu ar trebui să acționeze în favoarea ambelor părți, în timp ce beligeranții trebuie să respecte suveranitatea țărilor neutre . Cu toate acestea, istoria a demonstrat că pot exista  „țări care nu sunt neutre și non-beligerante în același timp, și nu sunt implicate militar în conflict“. Regulile privind neutralitatea sunt complexe și sunt de obicei interpretate foarte diferit în funcție de situația în care statul este beligerant sau neutru. În principiu, cetățenii țărilor neutre pot face comerț liber cu beligeranții, dar în cazul în care impune o blocadă, blocada trebuie să fie respectată. În al treilea rând, trebuie să ne referim la politica externă a alianțelor militare. Acest tip de politică externă, de asemenea veche, este un pact politic care implică anumite obligații reciproce. Un bun exemplu în care pot veni alianțe militare îndepărtate îl avem în 480 Î.EN. Cu această ocazie, unele mici regate (Spartanii, atenienilor, tebanilor și Euboeans, printre altele) au format o ligă militară care a învins flota persană la Salamina Xerxes. Acordul militar la care au ajuns aceste regate, așa cum se întâmplă astăzi, și-a concentrat eforturile și comportamentul politic comun în același scop de semnificație politică. În al patrulea rând, politica externă expansionistă este foarte comună în istoria omenirii. Nu rareori, regate și state au căutat să extindă baza teritorială sau influență economică asupra altor regiuni, de multe ori prin agresiune militară. Pentru a atinge aceste argumente se folosesc argumente legate de iredentism50, revanșismul sau reunificarea ca o scuză pentru a legitima expansionismul, dar numai atunci când obiectivul specific este de a recuceri teritoriile care au fost pierdute sau chiar a prelua controlul asupra terenurilor ancestrale.

O simplă dispută teritorială, cum ar fi un litigiu de frontieră, nu este de obicei considerată expansionism. Dar, în mai multe rânduri, acești termeni sunt tratați cu o mare ambiguitate, devenind sinonimi cu colonialismul sau imperialismul. În cele din urmă, se poate argumenta că cercetătorii au identificat și alte tipuri de politici externe, în majoritate, cu toate acestea, din cauza abundenței de documente cu perspective diferite, variabile și instrumente de analiză, aceste patru tipuri de politică externă tind să fie cele mai recunoscute astăzi. Și se poate argumenta că politica externă este definirea manevrelor de pace care vor fi folosite; și nu invers. Adică, în primul rând ia naștere politică externă, apoi tipurile de strategii diplomatice și anti-diplomatice.

REFERINȚE

  1. VELÁZQUEZ FLORES, Rafael. 2003. Las políticas exteriores de EUA y México: una perspectiva comparada. En: Desde el Sur: Visiones de Estados Unidos y Canadá desde América Latina a principios del siglo XXI. Volumen 2. Estados Unidos y América Latina. Universidad Autónoma de México. México. Pp. 84-104.
  2. ALMOND, Gabriel. 1958. Introductory: comparative study of foreign policy. En: MACREDIS, Roy C. 1958. Foreign Policy in the world politics. Prentice-Hall. Nueva Jersey, EUA. Pp. 1-8.
  3. EAST, Maure; y otros. 1978. Why nations act: Theoretical perspectives for comparative foreign policy studies. Sage. Londres, Reino Unido.
  4. WALTZ, Kenneth. 1959. Man, the state and war. A theoretical analysis. Columbia University Press. Nueva York, EUA.
  5. ALLISON, Graham. 1971. Essence of decision: explaining the Cuban missile crisis. Harper Collins. Nueva York, EUA.
  6. ROSENAU, James N. 1980. Theories and pre-theories of foreign policy. En: The scientific study of foreign policy. Frances Pinter. Londres, Reino Unido. Pp. 95-149.
  7. CHANDRASEKARAN, Pravin. 2006. Kautilya: politics, ethics and statecraft. Harvard University/Harvard Kennedy School. Mayo. Visto en Septiembre, 2014. En: http://mpra.ub.uni-muenchen.de/9962/1/ à SHABBIR, Shahab. 2002. Kautilya On Leadership: Lessons From Arthashastra. Aligarh Muslim University. Faculty Of Law. Aligarh, India. à MACKENZIE BROWN, Donald. 1953. Indian political thought: form Manu to Gandhi. The White Umbrella. University of California. EUA
  8. HERMANN, Charles F. 1972. Policy Classification: a key to the comparative study of foreign policy. En: The Analysis of International Politics: Essays in Honor of Harold and Margaret Sprout. Free Press. New York, EUA.

9. WHITE, Brian. 1999. The European Challenge to Foreign Policy Analysis. European Journal of International Relations. Genova, Italia. Pp. 37-66.

10. VARGAS GARCÍA, Daniel. 2013. Analiza Politicii Externe de Apărare și Securitate a Statelor Unite ale Americii, plecând de la Realismul Hegemonic. În timpul celui de-al Doilea Guvern (2005-2009) al lui George W. Bush, în Planul Columbia. Universitatea Colegio Mayor de Nuestra Señora del Rosario. Bogota, Colombia. Pp. 13.

11. CALVIN, Allen; and W. Lynn Rigsbee. 2000. Oman Under Qaboos: From Coup to Constitution, 1970-1996. Frank Cass Publisher. Londra. Regatele Unite.

12. HOLSTI, Ole Rudolf. 2004. Public Opinion and American Foreign Policy, Revised Edition. Universidad de Michigan, EUA. Pp. 52.

13. MCCLELLAND, Charles. 1968. The quantity and Variety of Events: 1948-1963. En: SINGER, David. 1968. Quantitative International Politics. New York. EUA.

14. КРУГЛОВА Г.А. 2007. Политология: Учеб. пособие.–Мн.: ЗАО “Веды”. Bielorrusia. à МЕЛЬНИК В.А. 2006. Политология: Учебник. Bielorrusia.

15. WALTZ, Kenneth. 1967. Foreign Policy and Democratic Politics. Little Brown. Boston, EUA.

16. DEUTSCH, Karl. 1957. Political Community and the North Atlantic Area. Princeton University. EUA.

17. PRUIIT, Dean. 1962. An analysis of responsiveness between nations. En: Journal of conflict resolution. Número VI. Marzo. Pp. 5-18. EUA.

18. SPIRO, Herbert. 1966. Foreign Policy and Political Style. En: The Annals of the American Academy of Political and Social Science. Julio. Pp. 139-148. EUA.

19. LASSWELL, Harold; Kaplan, Abraham. 1950. Power and Society. Yale University Press. New Haven, EUA.

20. WOLFERS, Arnold. 1951. The pole of power and the pole of indifference. En: World Politics. Número IV. EUA. Pp. 39-63.

21. SHELLING, Thomas. 1960. The Strategy of conflict. Harvard University Press. EUA.

22. OSGOOD, Charles; Suci, Geaorge; Tannenbaum, Percy. 1957. The Measurement of meaning. University of Illinois press. Illinois, EUA.

23. PARSONS, Talcott; SHILS, Edward. 1962. A general theory of action. Harper and Row. New York. EUA.

24. MORSE, Edward. 1968. A comparative Approach to the study of foreign policy. Princeton University. EUA.

25. BEER, Samuel. 1962. Patterns of Government. Randon House. 2 Edicion. New York, EUA.

26. DAHL, Robert. 1961. Who Governs. Yale University press. New Haven. EUA.

27. ROSENAU, James N. 1966. Pre-theories and theories of foreign policy. En: Barry Farrel (edición). Approaches to comparative and international politics. Evanston. Northwestern University press. EUA. Pp. 27-92.

28. HUNTINGTON, Samuel. 1961. The common defense. Columbia University. New York, EUA.

29. DOUGHERTY, James; Pfaltzgraff, Robert. 1993. Teorii în conflict în relații internaționale. Grupul Editor Latinoamerican. Colecții studii internaționale. Buenos Aires, Argentina. Pp. 521-549.

30. O politică integrală este cea care urmărește implicarea celui mai mare număr de sectoare sociale și domenii multidisciplinare în procesul de proiectare, construcție și aplicare.

31. O politică transversală este o politică impusă celorlalte politici, datorită importanței acesteia. De exemplu, impulsul la ideile „Socialismului secolului XXI” din 2006 în Venezuela a fost o politică transversală a guvernului lui Hugo Chávez. Aplicarea celorlalte politici sociale, economice, culturale, educaționale și militare, printre altele, nu a putut ignora (sau a nu avertiza) maximul „socialismului secolului XXI”. În acest sens, toate celelalte politici au fost subordonate ideilor socialiste ca o bază pentru execuția națională și internațională.

32. WRIGHT, Quincy. 1969. The form of discipline of international relations. En: James Rosenau (Edición). International Politics and Foreign Policy. Free Press. New York, EUA. Pp. 442-460.

33. NÄRGER, Jens. 2014. The European Union as a normative non-proliferation actor: Normative Power Europe” and the case of India. University of Tampere. Finlandia.

34. TOCCI, Nathalie. 2008. Who is a Normative Foreign Policy Actor? The European Union and its Global Partners. Centre for European Policy Studies. Bruxelles, Belgia.

35.  HE, Kai. 2012. Decision Making During Crises: Prospect Theory and China’s Foreign Policy Crisis Behavior after the Cold War. University of Utah. EAI Fellows Program Working Paper Series No. 33. EUA.

36. DIEBEL, Terry. 1980. Commitment in American Foreign Policy. National Defense University. Washington, EUA.

37. Terry Diebel considera que la percepción personal de los escenarios políticos por parte de los presidentes de EUA juega un papel importante a la hora de hacer compromisos en la política exterior.

38. MEAD, Walter. 2002. Special Providence: American Foreign Policy and How It Changed the World. Routledge, New York, EUA.

39. En el texto original, Mead habla de un quinto tipo de política exterior: Davisoniana (Jefferson Davis). Esta política exterior existió en el siglo XIX en EUA y su objetivo fue la preservación y expansión de la esclavitud. Por supuesto, esta tipología dejó de existir después de la guerra civil norteamericana.

40. O´GRADY, Bill. 2012. The Archetypes of American Foreign Policy. (03-01-2015). http://www.raymondjames.com/markpalios/pdfs/120109_weeklygeo.pdf

41. HOLSTI, Kalevi Jaakko. 1982. From Dependence to Diversification: Canada. En: Why Nations Realign: Foreign Policy Restructuring in the Postwar World. Allen and Unwin. Londres, Reino Unido.

42. DUGIS, Vinsensio. 2011. Explain Foreign Policy Change. (03-01-2015). http://mkp.fisip.unair.ac.id/index.php?option=com_content&view=article&id=66:explaining-foreign-policy-change&catid=34:mkp&Itemid=62

43. ESCUDÉ, Carlos. 1995. El realismo de los estados débiles: La política exterior del primer Gobierno Menem frente a la teoría de las relaciones internacionales. GEL. Buenos Aires, Argentina.

44. CORIGLIANO, Francisco. 2006. Veinte años no es nada: un balance de los debates teóricos acerca de la política exterior argentina. Facultad Latinoamericana de Ciencias Sociales – Sede Académica Argentina. Buenos Aires, Argentina.

45. ROSECRANCE, Richard. 1987. La expansión del Estado comercial. Editorial Alianza. Madrid, España.

46. UNIVERSIDAD DE MAINE EN FARMINGTON. 2007. Lesson Plan Format. University of Maine at Farmington. College of Education, Health and Rehabilitation. (05-01-2015).

47. ТОРРЕАЛЬБА, Альфредо А. 2017. Три основных подхода диаспоральной дипломатии во внешней политике. Актуальные проблемы экономики и права. №2. (02.01.2018).  http://cyberleninka.ru/article/n/tri-osnovnyh-podhoda-diasporalnoy-diplomatii-vo-vneshney-politike. (ing. TORREALBA, Alfredo A. 2017. Three Main Approaches Of Diaspora Diplomacy In Foreign Policy. Actual problems of economics and law. №2. (02.01.2018).  .

48. KORANY, Baghat; DESSOUKI, Ali E. Hillal. 2008. Foreign Policy Approaches and Arab Countries: A Critical Evaluation and an Alternative Framework. The Foreign Policies of Arab States: The Challenge of Globalization. The American University in Cairo Press. El Cairo, Egipto. Pp. 39.

49. FREYBERG-INAN, Annette; CHITTICK, William. 2014. Basic Motives in foreign policy decision-making: Actor types and examples from the Peloponnesian war. Amsterdam, University. (01-01-2018).

50. În sensul cel mai larg, iredentism înseamnă orice curent politic care pledează pentru anexarea unui teritoriu considerat drept națiune a altor teritorii care sunt considerate adecvate pentru acesta din motive culturale, istorice, lingvistice, rasiale sau din alte motive.

BIBLIOGRAFIE

  • ALLISON, Graham. 1971. Essence of decision: explaining the Cuban missile crisis. Harper Collins. Nueva York, EUA.
  • ALMOND, Gabriel. 1958. Introductory: comparative study of foreign policy. En: MACREDIS, Roy C. 1958. Foreign Policy in the world politics. Prentice-Hall. Nueva Jersey, EUA.
  • BEER, Samuel. 1962. Patterns of Government. Randon House. 2 Edicion. New York, EUA.
  • CALVIN, Allen; and W. Lynn Rigsbee. 2000. Oman Under Qaboos: From Coup to Constitution, 1970-1996. Frank Cass Publisher. Londres, Reino Unido.
  • CORIGLIANO, Francisco. 2006. Veinte años no es nada: un balance de los debates teóricos acerca de la política exterior argentina. Facultad Latinoamericana de Ciencias Sociales – Sede Académica Argentina. Buenos Aires, Argentina.
  • DAHL, Robert. 1961. Who Governs. Yale University press. New Haven. EUA.
  • DEUTSCH, Karl. 1957. Political Community and the North Atlantic Area. Princeton University. EUA.
  • DIEBEL, Terry. 1980. Commitment in American Foreign Policy. National Defense University. Washington, EUA.
  • DOUGHERTY, James; Pfaltzgraff, Robert. 1993. Teorias en pugna en las relaciones internacionales. Grupo Editor Latinoamericano. Colecciones estudios internacionales. Buenos Aires, Argentina.
  • EAST, Maure; y otros. 1978. Why nations act: Theoretical perspectives for comparative foreign policy studies. Sage. Londres, Reino Unido.
  • ESCUDÉ, Carlos. 1995. El realismo de los estados débiles: La política exterior del primer Gobierno Menem frente a la teoría de las relaciones internacionales. GEL. Buenos Aires, Argentina.
  • HE, Kai. 2012. Decision Making During Crises: Prospect Theory and China’s Foreign Policy Crisis Behavior after the Cold War. University of Utah. EAI Fellows Program Working Paper Series No. 33. EUA.
  • HERMANN, Charles F. 1972. Policy Classification: a key to the comparative study of foreign policy. En: The Analysis of International Politics: Essays in Honor of Harold and Margaret Sprout. Free Press. New York, EUA.
  • HOLSTI, Kalevi Jaakko. 1982. From Dependence to Diversification: Canada. En: Why Nations Realign: Foreign Policy Restructuring in the Postwar World. Allen and Unwin. Londres, Reino Unido.
  • HOLSTI, Ole Rudolf. 2004. Public Opinion and American Foreign Policy, Revised Edition. Universidad de Michigan, EUA.
  • HUNTINGTON, Samuel. 1961. The common defense. Columbia University. New York, EUA.
  • KORANY, Baghat; DESSOUKI, Ali E. Hillal. 2008. Foreign Policy Approaches and Arab Countries: A Critical Evaluation and an Alternative Framework. The Foreign Policies of Arab States: The Challenge of Globalization. The American University in Cairo Press. El Cairo, Egipto.
  • LASSWELL, Harold; Kaplan, Abraham. 1950. Power and Society. Yale University Press. New Haven, EUA.
  • MACKENZIE BROWN, Donald. 1953. Indian political thought: form Manu to Gandhi. The White Umbrella. University of California. EUA.
  • MCCLELLAND, Charles. 1968. The quantity and Variety of Events: 1948-1963. En: SINGER, David. 1968. Quantitative International Politics. New York. EUA.
  • MEAD, Walter. 2002. Special Providence: American Foreign Policy and How It Changed the World. Routledge, New York, EUA.
  • MORSE, Edward. 1968. A comparative Approach to the study of foreign policy. Princeton University. EUA.
  • NÄRGER, Jens. 2014. The European Union as a normative non-proliferation actor: Normative Power Europe” and the case of India. University of Tampere. Finlandia.
  • OSGOOD, Charles; Suci, Geaorge; Tannenbaum, Percy. 1957. The Measurement of meaning. University of Illinois press. Illinois, EUA.
  • PARSONS, Talcott; SHILS, Edward. 1962. A general theory of action. Harper and Row. New York. EUA.
  • PRUIIT, Dean. 1962. An analysis of responsiveness between nations. En: Journal of conflict resolution. Número VI. Marzo. Pp. 5-18. EUA.
  • ROSECRANCE, Richard. 1987. La expansión del Estado comercial. Editorial Alianza. Madrid, España.
  • ROSENAU, James N. 1966. Pre-theories and theories of foreign policy. En: Barry Farrel (edición). Approaches to comparative and international politics. Evanston. Northwestern University press. EUA. Pp. 27-92.
  • ROSENAU, James N. 1980. Theories and pre-theories of foreign policy. En: The scientific study of foreign policy. Frances Pinter. Londres, Reino Unido.
  • SHABBIR, Shahab. 2002. Kautilya On Leadership: Lessons From Arthashastra. Aligarh Muslim University. Faculty Of Law. Aligarh, India.
  • SHELLING, Thomas. 1960. The Strategy of conflict. Harvard University Press. EUA.
  • SPIRO, Herbert. 1966. Foreign Policy and Political Style. En: The Annals of the American Academy of Political and Social Science. Julio. Pp. 139-148. EUA.
  • TOCCI, Nathalie. 2008. Who is a Normative Foreign Policy Actor? The European Union and its Global Partners. Centre for European Policy Studies. Bruselas, Belgica.
  • VARGAS GARCÍA, Daniel. 2013. Análisis de la Política Exterior de Defensa y Seguridad de los Estados Unidos de América a partir del Realismo Hegemónico, durante el Segundo Gobierno (2005-2009) de George W. Bush, en el Plan Colombia. Universidad Colegio Mayor de Nuestra Señora del Rosario. Bogotá, Colombia.
  • VELÁZQUEZ FLORES, Rafael. 2003. Las políticas exteriores de EUA y México: una perspectiva comparada. En: Desde el Sur: Visiones de Estados Unidos y Canadá desde América Latina a principios del siglo XXI. Volumen 2. Estados Unidos y América Latina. Universidad Autónoma de México. México.
  • WALTZ, Kenneth. 1959. Man, the state and war. A theoretical analysis. Columbia University Press. Nueva York, EUA.
  • WALTZ, Kenneth. 1967. Foreign Policy and Democratic Politics. Little Brown. Boston, EUA.
  • WHITE, Brian. 1999. The European Challenge to Foreign Policy Analysis. European Journal of International Relations. Genova, Italia.
  • WOLFERS, Arnold. 1951. The pole of power and the pole of indifference. En: World Politics. Número IV. EUA. Pp. 39-63.
  • WRIGHT, Quincy. 1969. The form of discipline of international relations. En: James Rosenau (Edición). International Politics and Foreign Policy. Free Press. New York, EUA. Pp. 442-460.
  • КРУГЛОВА Г.А. 2007. Политология: Учеб. пособие.–Мн.: ЗАО “Веды”.
  • МЕЛЬНИК В.А. 2006. Политология: Учебник.
  • ТОРРЕАЛЬБА, Альфредо А. 2017. Три основных подхода диаспоральной дипломатии во внешней политике. Актуальные проблемы экономики и права. №2. (02.01.2018).http://cyberleninka.ru/article/n/tri-osnovnyh-podhoda-diasporalnoy-diplomatii-vo-vneshney-politike. (ing. TORREALBA, Alfredo A. 2017. Three Main Approaches Of Diaspora Diplomacy In Foreign Policy. Actual problems of economics and law. №2. (02.01.2018).  .

 

Facebook Comments
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , , ,