O interpretare biblică şi eshatologică pentru înțelegerea transumanismului

00:36, 7 octombrie 2023 | | 464 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

de

Dacă ar exista un adjectiv care să descrie succint modernitatea occidentală, aș crede că acel adjectiv este „auto-suficient”. Când Internaţionala a fost cântată pentru prima dată de insurgenții comuniști parizieni în 1848, au cântat-o cu credinţa sfidătoare că niciun Dumnezeu, niciun rege și niciun împărat nu venea să-i salveze; că ei se vor salva singuri; vă mulțumim frumos!

În lumea pseudo-conservatoare anglofonă această convingere este personificată de Frank Sinatra, care a adaptat chansonul francez „Comme d’habitude” în engleză ca „I did it my way”,  o melodie foarte populară la înmormântări în mai multe țări occidentale.

Această autosuficiență este un fel nou de entuziasm în istoria umanității. Chiar și în cea mai autarhică cultură pe care am studiat-o în profunzime – lumea veche nordică sau a vikingilor, pe care am studiat-o la Cambridge – era de neconceput faptul ca un om de succes, fie el păgân sau simplu fermier, ar trebui să încerce să rezolve problemele legate de existența și scopul său de unul singur și fără ajutor. Pentru asta existau zei și înțelepciunea strămoșilor și a rudelor, iar a nu apela la sfatul lor era considerat o nebunie, dacă nu o impietate.

Atitudinea modernității occidentale pe care am schițat-o este cunoscută în gândirea germană drept „Gottesvergessenheit” (uitarea de Dumnezeu). Un prieten luteran al meu, care e un remarcabil om de știință, scrie următoarele despre dorința de a ne elibera de Creatorul nostru: „Ursprung dieser Haltung ist eine tiefe, reuelose und sich selbst bejahende Gottesvergessenheit des modernen agnostischen Menschen” – „Această atitudine își are rădăcinile în uitarea adâncă, nemiloasă și egoistă, uitare a lui Dumnezeu de către omul modern agnostic.”

În tradiția ortodoxă orientală, de asemenea, se cunoaște zicala că „oamenii L-au uitat pe Dumnezeu”. Psalmii vorbesc despre națiuni întregi care uită de Dumnezeu și sunt transformate în infern dimpreună cu cei păcătoși. Data viitoare când veți observa că națiunea voastră se duce de râpă, poate vă veți aminti  de acest context scriptural. Și dacă nu națiunea voastră în sine este păcătoasă sau răufăcătoare – pentru că mulți patrioți ar respinge această afirmație – atunci oare nu e clar că răutatea evidentă a locului și timpului nostru nu provine dintr-o sursă externă?

Dorința de a afla sensul vieții și a găsi pe cont propriu ierarhia valorilor, așa cum sunt înțelese din perspectivă biblică și istorică, este rezultatul direct al trucurilor și manipulărilor făcute de o entitate inteligentă și malefică externă umanității: inamicul sufletelor cunoscut sub numele de diavol. În Noul Testament grec, el este adesea numit ho diabolos: acuzatorul fraților, un avocat în curtea justiției supranaturale care aduce acuzații bine întemeiate conștiințelor noastre – că noi, care știm să facem binele, suntem obișnuiți să facem răul, că oamenii sunt atât de strâmbați, încât nu se mai pot îndrepta singuri din nou. În Vechiul Testament ebraic, această figură este numită ha-satan – adversarul, cel care stă în cale, blocându-ne drumul sau (pentru a ne exprima mai congruent cu modernitatea occidentală) progresul nostru.

Problema este că am luat această figură, care ţine calea, care stă între noi și progres, sau (dacă preferați) iluminare, și am făcut din el ghidul nostru către progres: iluminatorul nostru. Nu am dobândit oare astfel un întunecător în loc de un iluminator în figura lui Lucifer, aducătorul de lumină rebel? Religia Occidentului nostru modern – și ca vizitator de lungă durată în Estul Ortodox trebuie să recunosc cu durere că devine rapid şi religia acestui spațiu cultural, de asemenea – este scientismul. Urmați știința. Experții susțin…

Orice efort onest de a urmări acest scientism de la sursa lui din istoria intelectuală a Modernității  timpurii (am spus deloc întâmplător intelectuală, nu spirituală sau culturală) va trebui să concluzioneze că părinții săi întunecați nu predicau despre lume și despre om ori despre locul omului în ea. Nu, pentru oricine dintre noi ei au fost doar nihiliști: credința lor nu viza Totul, nici măcar Ceva, nici măcar Orice, ci obiectul credinţei lor este Nimicul. Dornic să răstoarne mileniul de tradiție creștină pe care-l moșteniseră, omul european – din nord și sud, de la est și vest – l-a înlocuit cu ceea ce profetul Ieremia numea „fântâni sparte, care nu pot ţine apă”. Aceste vase crăpate sunt, din păcate, propriile noastre minţi. Ele au început să-şi verse apa încă de când ne-am aplecat urechea la sugestia şuierătoare a șarpelui: „Fă aşa cum vrei tu!”

Desigur, liderii gândirii contemporane și adepții lor din rândul populației nu se privesc pe ei înșiși ca fiind fără de minte. Mai degrabă, ei își numesc producția culturală îndrăzneață sau curajoasă sau spontană sau originală, iar modelele lor de gândire le numesc neînfricate, autonome, revoluționare sau fără precedent. V-a surprins vreodată faptul că aceşti termeni, în contextul unei astfel de utilizări, sunt sinonime elegante pentru „rebel” sau „sfidător”? Aşadar, oare cui îi arătăm pumnul nostru colectiv aici? Este evident că avem conștiința înghiontită de un anume act de insurecție de vreme ce continuăm să alegem astfel de adjective pentru a eticheta demersurile noastre societale, fie că ne aflăm în Uniunea Sovietică, fie într-o națiune occidentală.

Coșmarul de astăzi, cel care ne-a adunat la acest forum, este rezultatul direct al păcatului nostru. L-am respins pe Creatorul nostru – suntem Gottesvergesser – iar El ne-a lăsat în voia noastră, să ne autodeterminăm. Și cine suntem noi să ne plângem de nedreptatea acestei judecăţi, noi care am înființat tribunale la Haga pentru a acorda noilor națiuni dreptul la autodeterminare și tribunale în fiecare judeţ pentru a le spune copiilor noștri că sunt minori-maturi (contradicția în termeni ar fi uimitoare, dar nu pentru nou-analfabetismul contemporanilor noștri, care nu o pot sesiza): copii cu dreptul la auto-identificare, ai căror bătrâni i-au învățat prin propriul lor exemplu să aspire la asta?

Autodeterminarea omului căzut este un produs fals. El a fost vândut strămoșilor noștri ca fiind raiul pe pământ, și au existat scriitori în toate țările noastre care l-au proclamat astfel; dar adevărul lucrurilor se găsește chiar și în „Huis clos” (Cu ușile închise)[1] sau în „L’enfer, c’est les autres” (Iadul este celălalt). Suntem astăzi aici să deplângem absolutizarea răului metafizic: faptul că acesta nu cunoaște limite, că nu mai există niciun control sau echilibru în interiorul a ceea ce numim civilizația noastră. Nu cumva aceasta are legătură cu înlăturarea autorității lui Dumnezeu asupra noastră și înăuntrul nostru?

Tehnocrația și transumanismul sunt rezultatul logic al căderii noastre în imanentul neîntrerupt. Întoarcerea omului spre sine însuși nu i-a adus decât tristețe și dezamăgire, indiferent dacă privim cursul istoriei sovietice sau graba de a ne direcționa copiii spre puterea sentimentelor trecătoare. Pentru a fi salvați din acest vortex al auto admirației, nu putem veni cu propriile soluții, pentru că și acestea ar proveni din aceeași sursă coruptă ca și problema însăși. Soluția se găsește în Cel Care este imanent și transcendent în același timp.

Aș prefera să Îl am pe Iisus decât aplauzele oamenilor,

Aș prefera să fiu credincios cauzei Lui;

Aș prefera să am pe Iisus decât faima mondială,

Aș prefera să fiu credincios Numelui Lui sfânt.

[1] Cu ușile închise (Huis Clos) este o piesă de teatru existențialistă într-un act din 1944 de Jean-Paul Sartre: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cu_u%C8%99ile_%C3%AEnchise

*

Alexander C. Thomson este jurnalist la ”UK Column News”, consultant pentru traducerea Bibliei, interpret independent, activist creștin, originar din Marea Britanie și stabilit în Olanda. Textul de mai sus a fost prezentat în data de 9 septembrie 2023 în cadrul lucrărilor Forumului Chișinău.

Traducere de Vlad-Mihai Agache

Facebook Comments