Dughin despre Multipolaritate, Unipolaritate și Hegemonie

00:40, 24 martie 2021 | | 71 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

 

prezentare susținută la Shanghai de Alexander Dughin în 22 ianuarie 2019

Conținutul acestei prelegeri este foarte dens. Voi prezenta o nouă abordare a relațiilor internaționale pentru a explica ce reprezintă unipolaritatea, multipolaritatea și hegemonia.

Să stabilim câteva relații. Pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat multipolaritatea și teoria lumii multipolare, trebuie să înțelegem ce este unipolaritatea. Unipolaritatea este exact ceea ce văzut în politica pragmatică imediat după căderea Uniunii Sovietice. Acea scurtă perioadă a fost denumită „momentul unipolar”. Multipolaritatea este conceptul sau teoria care provoacă această unipolaritate. Există un fel de opoziție sau confruntare între viziunile unipolare și multipolare ale lumii. Unipolaritatea se bazează pe unele principii teoretice – geopolitice, ideologice și economice – și același lucru va fi și în cazul multipolarității. Dar unipolaritatea există, în timp ce multipolaritatea nu există încă – este încă în tranziție, nu este încă realizată. Vorbim despre ceva care este în realitate, dar care se încheie și despre ceva nou, care nu a venit încă sau nu a fost realizat în totalitate. Suntem într-o tranziție de la unipolaritate la multipolaritate. Știm ce este unipolaritatea, dar nu știm ce va fi multipolaritatea. Aceasta este o întrebare deschisă, foarte interesantă. Este o perspectivă despre viitor.

Există multe teorii ale relațiilor internaționale. Una dintre cele mai faimoase teorii este cea a sistemului mondial bipolar propus de Kenneth Waltz, cu diviziunea între tabăra capitalistă și cea socialistă, sau între Vest și Est, care, potrivit lui Waltz, ar reprezenta un fel de echilibru. În acest sistem, un pol îl limitează pe celălalt, ei pot coopera, iar dialogul, confruntarea și opoziția lor creează acest sistem. Lumea a treia a fost posibilă datorită bipolarității și a unui fel de spațiu între cele două. Datorită sistemului bipolar, toți ceilalți ar putea exista „la marginea” acestui sistem mondial general.

Dar când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, a existat noua idee de unipolaritate, promovată de unii realiști în Relațiile Internaționale, în primul rând de Robert Gilpin. În loc de un sistem bipolar de plus și minus, a doi poli care interacționează în opoziție, de exemplu în care americanii și Occidentul sunt plusul, iar noi înșine, „Estul”, fiind minusul, Gilpin a propus un concept sau un sistem diferit. El a vorbit de Relațiile în care există un singur pol, centrul absolut al tuturor, adică nu mai există și minus, ci doar centrul, care este  în continuă creștere. Robert Gilpin și-a câștigat dezbaterile teoretice cu Kenneth Waltz, pentru că Waltz presupunea că bipolaritatea va dura mai mult, întrucât era un sistem mondial mai conservator și mai stabil. Gilpin a propus posibilitatea unei situații unipolare.

Unipolaritatea a câștigat teren în dezbaterile teoretice din Relațiile internaționale după prăbușirea Uniunii Sovietice. Acel moment a fost precis declarat „momentul unipolar” de către Charles Krauthammer. „Momentul unipolar” a însemnat crearea conceptului de sistem unipolar ca system cu un pol și cu o periferie în realitatea concretă. Dar Krauthammer nu era sigur dacă acest lucru va dura pentru totdeauna sau dacă se va încheia în scurt timp. Nu era sigur dacă era vorba despre o ordine mondială sau despre o situație pasageră. Așa că el l-a numit „momentul unipolar”, un termen foarte corect. După destrămarea Uniunii Sovietice, a existat o favorizare a sistemului unipolar, fapt enunțat în pripă de Francis Fukuyama ca „Sfârșitul istoriei”. Nu existau poli sau sisteme în confruntare, exista un singur sistem: democrația capitalistă liberală cu societatea de piață. Occidentul era recunoscut de toată lumea ca „lider global”. Astfel, existau Occidentul și Restul. Restul ar fi trebuit să urmeze Occidentul – acesta a fost mesajul unipolarității. Există un singur pol, un singur sistem, un sistem global – ceea ce are ca expresie globalizarea. Deci unipolaritatea a fost punerea în practică în termeni realiști a acestui concept de globalizare, Asta trebuia să însemne Sfârșitul Istoriei odată cu „momentul” unipolar.

Este interesant că la începutul anilor 2000, același Krauthammer a declarat că poate momentul unipolar s-a încheiat. Acest lucru s-a întâmplat după atacul din 11 septembrie al teroriștilor islamici asupra New York Trade Center și după venirea lui Putin la putere. Apoi, se părea că momentul unipolar nu mai era o ordine mondială unipolară, că ceva a mers „în neregulă” cu unipolaritatea. „În mod normal” nu ar fi trebuit să existe așa ceva ca atacul terorist din 11 septembrie, deoarece nu exista nici un stat care să poată ataca Statele Unite, nici o civilizație, nici un sistem politic, nici arme nucleare – nimic structural sau simetric cu puterea americană și dominația americană. (Nota editorului: probabil Dughin vrea să fie „corect politic”, să nu fie catalogat „conspiraționist” și de aceea nu spune că atacul din 11 septembrie a fost o clasică înscenare pusă la cale de globaliști și folosită ca pretext pentru a obține hegemonia mondială prin așa-zisul „război împotriva terorii”). Rusia în acel moment se afla într-o situație foarte scăzută cu Elțin și era pe punctul de a se prăbuși ca și Uniunea Sovietică. Dar Putin a început să reafirme Rusia ca țară suverană. Aceasta a fost un fel de provocare pentru sistemul unipolar. De exemplu, în 2007, Putin și-a ținut discursul de la München, în care a contestat tocmai unipolaritatea și hegemonia occidentală. În 2008, în ciuda sprijinului american acordat Georgiei, Rusia a intervenit în Osetia de Nord și Abhazia. În 2014, ne-am reunificat cu Crimeea și apoi am intervenit în Siria. În paralel, a existat o creștere imensă a modelului Chinei, așa cum spune Zhang Weiwei. Modelul Chinei era un fel de nouă hegemonie apărută la orizont.

Aceasta înseamnă că a existat ceva care se mișca împotriva unipolarității. Cu toate acestea, unipolaritatea încă predomină în analiza globală. Unipolaritatea se încheie, dar momentul unipolar durează, este încă aici. Este absolut clar pentru toată lumea că ceva nu este în regulă cu unipolaritatea, că unipolaritatea este instabilă și este în declin, dar este încă aici și nu a apărut niciun alt sistem politic sau internațional. Trăim în sfârșitul unipolarității.

Unipolaritatea include aspecte diferite. De exemplu, am putea împărți unipolaritatea în grupuri de concepte – deschise sau „explicite” și ascunse, „secrete” sau „implicite”. Unipolaritatea deschisă (explicită) este neoconservativismul în Statele Unite și Proiectul pentru un Nou Secol American promovat de neoconi. Ei declară că modelul „liberal” ar trebui să conducă lumea și că țările liberale ar trebui să prevaleze și să domine în mod deschis față de toți ceilalți. America ar trebui să conducă lumea și să dea exemplul și să instaleze normele pentru alte țări și culturi. Niall Campbell Ferguson, un savant englez al IR, a declarat că trebuie să folosim cuvântul „imperiu” pentru a califica ce este unipolaritatea: este un imperiu occidental modern sau post-modern care ar trebui să domine întreaga planetă. Ferguson spune că nu ar trebui să ezităm să folosim cuvântul „imperiu”, care a fost demonizat și criticat, dar acum trăim într-un imperiu al Binelui. Metropola, centrul acestui imperiu, este lumea occidentală, nordul bogat și există și alte „provincii” ale acestui „imperiu” care ar trebui să fie conduse din centru. Așadar, să vorbim despre imperiul occidental, postmodern, global, liberal, capitalist, neo-colonial în toate aceste sensuri. Aceasta este unipolaritate deschisă, explicită, așa cum este prezentată în dezbaterile IR.

Viziunea Pentipagonului despre unipolaritate este clară dacă aruncăm o privire asupra hărții strategice a planetei. Vom vedea peste tot, cu excepția Chinei și Rusiei, baze militare americane. Aceasta este o manifestare concretă a unipolarității. Statele Unite au încercat să controleze Pacificul, Asia, Europa, Africa, lumea arabă și toate astea prin NATO. Viziunea Pentagonului este încă absolut unipolară. Interesele naționale americane și securitatea americană sunt considerate de Pentagon ca fiind o valoare universală. În viziunea lor, este datoria voastră, pentru voi și pentru noi toți, să apărați interesele americane. Oricine contestă dominația americană este un „terorist” și este tratat teoretic sau practic ca fiind foarte periculos. Orice om, mișcare sau țară care nu este de acord cu această viziune a Pentagonului este un dușman. Aceasta este unipolaritatea deschisă. În ceea ce privește Europa, această idee este tradusă în atlantism și reprezentată de NATO. NATO este lumea europeană aflată sub controlul militar al Statelor Unite. Aceasta este una dintre expresiile unipolarității. NATO este expresia unei organizații unipolare, care încearcă să controleze lumea în beneficiul unui singur pol. Aceasta este unipolaritatea explicită, manifestată.

Există o altă unipolaritate „ascunsă”, „secretă” sau „implicită”, adică globalismul, multilateralismul și așa-numita „Fără polaritate” promovată de șeful Consiliului pentru Relații Externe. În linii mari noi numim aceasta „globalizare”. Globalizarea înseamnă că toate sistemele, societățile, popoarele și țările din lume vor accepta calea occidentală de progres, dezvoltare, drepturile omului, democrație și liberalism. Și când se va întâmpla acest lucru, nu vor exista mari diferențe între Statele Unite, Rusia, China sau Africa. Toată lumea va fi „egală”. Dar în ce sens? Toată lumea va deveni americană, occidentală și tuturor trebuie să le placă democrația liberală și drepturile omului în viziunea vestică. Acesta este un tip special de globalism. Nu este un dialog între țări, culturi și civilizații. De exemplu, Rusia a propus valori rusești, iar China a propus o identitate chineză. Dar în concepția vestică nu ar trebui să existe nicio identitate colectivă în acest concept de globalizare. Toată lumea ar trebui să fie „egală” tocmai pentru că toți ar trebui să fie doar individualități statistice – fără cultură, fără religie, fără rădăcini entice proprii. Aceasta este ideea „drepturilor omului”, de a pune împreună cetățeanul și omul. Fiecare om este deja cetățean. Nu există țări, nu există națiuni, ci doar „societatea globală” și „societatea civilă globală”. Acest lucru nu reprezintă o unipolaritate deschisă, deoarece globaliștii nu spun direct că America va conduce lumea, ci vin cu paravanul că „voi, cetățeni ai lumii, veți conduce lumea într-un guvern global” la care toată lumea va „participa”. Toată lumea va fi egală „dacă acceptați sistemul nostru de liberalism, democrație, progresism, drepturile omului, individualism și cultura noastră”. Ei ne promit implicit că nu ne vor mai fi trata într-o manieră ierarhică. „Cetățeanul mondial” sau „cosmopolit” este un program nivelator, unipolar, la nivel de valori. Aceasta este unipolaritatea pură într-un sens special, ascuns.

Multilateralismul este aplicarea geopolitică a globalismului. Multilateralismul este o formă de unipolaritate, dar constă în propunerea că Statele Unite ar trebui să conducă lumea „cu”. Acesta este un fel de împărțire a responsabilității pentru conducerea lumii prin proxy-urile Statelor Unite. Multilateralismul acordă cu precizie altora responsabilitatea de a conduce lumea cu Statele Unite ca proxy-uri, ca un fel de vasali ai SUA. Există diferite țări care doresc să facă acest lucru deoarece astfelvor obține anumite priorități speciale în cadrul sistemului mondial global.

Unipolaritatea strategică include atlantismul, adică puterea maritimă în termeni geopolitici, și doctrina dominantei spectrului complet, care afirmă că, pentru a domina lumea în totalitate, Occidentul nu ar trebui să folosească doar puterea tare sau puterea militară, ci și puterea subtilă, deci cultura, tehnologia, rețeaua de servicii sociale, care ar trebui să controleze societățile din interior, nu numai din exterior. Aceasta este ideea dominării spectrului complet – dominația aerului, a cosmosului, a spațiului, a mării, a pământului și chiar în interiorul creierului uman. Acesta este un proiect de control al comportamentului uman, al psihologiei, al ființei și al minților umane, codificarea minților prin diferite metodologii.

Iată viziunea geopolitică a unipolarității, cu Statele Unite în centru. Aceasta este, de asemenea, harta geopolitică clasică a modului în care puterea marină ar trebui să controleze puterea terestră. Din mări și oceane, adică Sea Power – Statele Unite și Vestul global – ar trebui să controleze puterea terestră. Ideea este să lupți pentru Rimland, care este zona dintre Land Power și Sea Power, zona de coastă. Aceasta este viziunea clasică, care este și acum principala hartă a Pentagonului. Pentagonul înțelege lumea mai mult sau mai puțin cu această hartă. China aparține zonei de coastă, a Rimlandului, deci nu este considerată nici ca dușman radical, nici ca prieten, ci o zonă de controlat.

Aceasta este așadar unipolaritatea implicită, un fel de multilateralism, destul de diferit de unipolaritate. În multilateralism, există puterea principală, hegemonul global și doi sateliți principali – Europa și China. Europa este înscrisă și încorporată în structura latentă, implicită, iar pentru China, globaliștii au propus proiectul G2, ca să o seducă. Hillary Clinton a venit la Beijing pentru a propune acest lucru guvernului chinez. Ideea de bază este, mai mult sau mai puțin, despre cum ar fi lumea dacă prevalează unipolaritatea și multilateralismul. În celelalte spații, ar trebui să existe doar haos, nu guverne pro-americane. Nu au nevoie de guverne pro-americane pentru că sunt prea greu de gestionat și într-adevăr chiar au dezafectat guverne pro-americane în Tunisia și Egipt. Nu le mai pasă dacă ești pro-american sau anti-american. Ceea ce vor este să îi urmezi pe americani (de fapt pe globaliști) sau să mori într-un haos sângeros. Și au început acest haos sângeros în Africa de Nord, promovând revoluții culturale, sprijinind tot felul de grupări teroriste, desigur, pentru a avea motive să intervină. Prin crearea haosului în această regiune, unipolaritatea își păstrează puterea. Rusia are același destin. Dacă citim cu atenție cartea lui Zbigniew Brzezinski, „Marea tablă de șah”, el a scris că Rusia ar trebui să fie sfâșiată și balcanizată, remodelată prin conflicte între diferite grupuri etnice și religioase.

Există două tabere în Statele Unite și în Guvernul Global – unipolaritatea explicită și unipolaritatea implicită. Adică versiunea „hard” și versiunea „soft”. Acestor tabere li se mai spune „șoimii” (cei care acționează pe față) și porumbeii (cei care lucrează pe ascuns).

Unipolaritatea ideologică aduce după sine universalizarea valorilor occidentale și a ideologiei drepturilor omului. Conceptul de om în teoria drepturilor omului este de fapt plasat împotriva statului național și împotriva conceptului de cetățean. Dacă spui că ființa umană are aceleași drepturi ca și cetățeanul, distrugi cetățenia. Migrația și apărarea migranților nu sunt pur umanitare, ci ideologice. Este ideea de a distruge conceptul de cetățenie, naționalitate și stat prin subordonarea acestora față de „drepturile omului”. Acesta este unul dintre obiectivele principale ale așa-numitei mișcări pentru drepturile omului. Este ceva pur ideologic – la fel de ideologic ca marxismul sau național-socialismul. Este pură propagandă, nimic umanitar. Dacă împărtășiți valorile drepturilor omului, sunteți globaliști pe de o parte, împărtășind o ideologie la fel ca rasismul în național-socialism sau comunism sau ca poziția proletară în marxismul clasic. Drepturile omului sunt o ideologie liberală. Este o ideologie, la fel cum este apartenența la rasa ariană sau la clasele capitaliste sau proletare. Nu este ceva neutru, este un partizanat pentru globalism. Dar acest lucru nu este evident. Dacă sunteți în favoarea drepturilor omului, sunteți deja total controlat de o ideologie și poate nu v-ați dat seama.

Deconstrucția statului național este principalul obiectiv al liberalismului în disciplina Relațiilor Internaționale. Globalizarea este procesul tehnologic și economic, iar globalismul este ideologia unificării umanității sub un guvern mondial. Ele sunt apparent diferite, dar de fapt merg în aceeași direcție. Promovând aceeași tehnologie și economie, în același timp pregătiți terenul pentru integrarea politică – de la globalizare la globalism există un singur pas. Sunt două niveluri ale aceluiași proces. Ați putea promova teoria că avem nevoie de o guvernare globală pentru a evita războiul și distrugerea umanității sau o puteți pune în practică fără a vă aștepta ca toată lumea să o accepte. Deci globalismul și globalizarea sunt două lucruri diferite, dar sunt forțe convergente.

Liberalismul în relațiile internaționale este baza teoretică a acestei unipolarități, care este ea însăși o ideologie. Ideea guvernării mondiale nu este o obsesie a teoreticienilor conspirației. Face parte din manualele clasice de relații internaționale. Dacă citiți cu atenție toate manualele și orice manual despre RI, veți descoperi că liberalismul în relațiile internaționale afirmă că ar trebui să existe un guvern mondial, un sistem supranațional care să înlocuiască statele în viitor și să progreseze pentru a asigura pacea mondială. Aceasta nu este o teorie a conspirației – este pur un termen teoretic din RI, ca disciplină stabilită.

Hegemonia are semnificații diferite. În primul rând, există dimensiunea strategică. Acest cuvânt grecesc, hegemonie, înseamnă „conducere” – un hegemon este o forță conducătoare sau o putere conducătoare. Hegemonia ar putea fi înțeleasă și citită așa cum este unipolaritatea în sistemul lui Gilpin. Dacă folosim termenul hegemonie în forma sa singulară, cu un hegemon sau un singur imperiu, atunci vorbim despre unipolaritate. La singular, hegemonia reprezintă conceptul de pol dominant – adică polul occidental. Hegemonia relativă este un concept interesant al lui Mearschmeier, un specialist american în relații internaționale, care încearcă să ofere un fel de abordare relativă a hegemoniei. Potrivit lui Mearschmeier, nu există o lege clară sau abstractă care să indice dacă ar trebui să avem una sau mai multe hegemonii. Este o chestiune deschisă: să considerăm hegemonia ca pe un fenomen existent, fără a prezice că vor exista doar unul, doi, trei sau patru hegemoni.

În cazul viziunii globaliste, hegemonia capătă o dimensiune pur ideologică. Nu este conducerea prin dominația militară și strategică, ci este conducerea ideologică și culturală, o dominație a valorilor și tiparelor culturale. Prin urmare, a fi sub hegemonie înseamnă să respectați reguli care nu sunt stabilite de dvs. Aceste reguli sunt numite „universale”, deoarece Occidentul a fost capabil să le impună tuturor celorlalți sub acoperirea că ar face parte dintr-un parcurs firesc al evoluției societății.

Versiunea neoconservatoare este același lucru cu unipolaritatea. Este hegemonia strategică, deschisă, explicită a Imperiului american. Sau există viziunea lui Trump pentru noua ordine liberală, care este puțin mai puțin definită și nu atât de științifică. Însă Trump spune „Să facem America din nou măreață”. Ce vrea să spună – nimeni nu știe. El este împotriva versiunii globaliste, pe care o critică. Versiunea sa nu este atât de neoconservatore, deoarece a fost criticat în timpul campaniei sale electorale de către neoconi. Aceasta este o hegemonie destul de „rară”, care ar putea să nu fie deloc hegemonie. Trump folosește câteva concepte fără o semnificație clară. Acest lucru este important, deoarece ar putea servi ca un fel de tranziție de la ordinea hegemonică la ordinea postegemonică.

Principala întrebare a hegemoniei este dacă există o hegemonie sau mai multe hegemonii. Aceeași întrebare este dacă există o civilizație sau mai multe civilizații, la plural. Aceasta schimbă totul – indiferent dacă ești dușman sau prieten, negru sau alb, bătrân sau tânăr. Dacă există doar o civilizație, nu poate exista decât o singură ideologie, dar dacă există civilizații, există ideologii și viziuni ale lumii complet diferite, chiar opuse.

În mentalitatea occidentală, există o ierarhie implicită cu privire la diferitele tipuri de societăți – fie în mod istoric, fie în relațiile internaționale. Există o ierarhie în relațiile internaționale și în sens cultural. Toate tipurile de societăți sunt împărțite în mod clar (de către Occident) în trei categorii: Civilizația, care este Vestul, Barbaritatea, care este Răsăritul și Sălbăticia, care este Sudul. Civilizația este „bună” și „ordinea perfectă”; Barbaritatea nu este atât de bună și doar semi- sau cvasi-ordonată; în timp ce sălbăticia nu este deloc o „ordine”. Înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, înainte de național-socialismul rasist, Occidentul a folosit metafore ale pielii [culoarea] pentru a explica această ierarhie. Civilizația era „albă”, barbaritatea „galbenă”, iar sălbăticia era „neagră”. Aceasta a fost o atitudine rasistă normativă. Dar după sfârșitul celui de-al Treilea Reich, a fost imposibil să mai folosim această abordare rasistă și toată lumea a devenit „internaționalistă”. Această marcă rasistă a fost abolită și „uitată”. Dar sensul ierarhiei este același, doar că este exprimat în alți termeni. De exemplu, există Occidentul dezvoltat tehnologic cu drepturile omului, liberalism, individualism și securitate socială. Acesta este un fel de lege, normă care acum nu mai poate fi contestată. Există cea mai dezvoltată societate care este societatea civilizată occidental. Dar există și o a doua lume, cea a țărilor BRICS care încearcă să țină pasul cu Occidentul pentru a avea aceleași standarde, dar este încă în „întârziere”. Și există apoi lumea a treia, care nu poate intra în categoria „civilizație”. Chiar și fără rasism biologic, avem același concept de rasism în această distincție, deoarece există o singură civilizație, un singur exemplu, o singură normă – Occidentul. Corupția, totalitarismul și autoritarismul sunt rezervate Restului care este sub Occident sau „Occidentul de mâna a doua”, cum ar fi Rusia și China. În doctrina lui Wallerstein, există nucleul, nordul bogat, semi-periferia și periferia. Constatăm această ierarhie peste tot. Astăzi este exprimată fără „rasism”, dar rasismul este încorporat în această atitudine.

Dacă luăm în considerare acest concept cu atenție, putem deconstrui toate discursurile din Relațiile Internaționale așa cum sunt ele formulate în Occident. Cartea lui John Hobson despre concepția eurocentrică a relațiilor internaționale explică acest lucru perfect.

Însăși ideea de mai multe hegemonii și civilizații se bazează pe faptul că există mai multe civilizații, nu numai cea occidentală. În realitate alte civilizații nu sunt nici barbare, nici sălbatice, ci doar de diferite tipuri. Însă dacă admitem că nu avem de-a face cu barbaria sau „sub-civilizația”, Occidentul își pierde sensul său universal, normativ. Occidentul însuși se reduce la doar una dintre diferitele civilizații posibile. Această ierarhie este distrusă, deconstruită, deoarece nu există o măsură universală comună a ceea ce înseamnă să fii mai mult sau mai puțin dezvoltat, civilizat. Depinde de criterii. Dacă vă gândiți să trăiți în pădure cu animalele și fără dispozitive tehnologice, este alegerea sau destinul dvs., aveți toate drepturile de a face acest lucru și nu vă vom învăța cum să vă comportați – aceasta ar fi o atitudine foarte umanistă.

Tot acest sistem, sistemul colonial occidental de hegemonie și unipolaritate, ar exploda imediat, deoarece ar pierde teren în relațiile internaționale – apare decolonizarea totală a lumii – dacă acceptăm ideea mai multor civilizații. Nu ar putea exista nicio ierarhie între civilizații – toate civilizațiile sunt egale, nu în sensul de a fi asemănătoare, ci prin aceea că diferențele lor nu pot fi introduse într-o taxonomie ierarhică. Trebuie să le acceptăm ca existente nu numai în spații diferite, ci și în timpuri, ontologii și antropologii diferite. Nu putem judeca o civilizație după criterii luate de la o alta.

De exemplu, în cazul dumneavoastră, chinezii ar putea considera că unele norme din creștinism, din societatea liberală sau din triburile africane ar fi dezgustătoare sau inacceptabile. Le veți trata din punctul de vedere al mentalității chineze. La fel și pentru ei: ar putea găsi ceva complet inacceptabil în civilizația voastră sau în a noastră. Dar nimeni nu poate spune „te înșeli, doar noi avem dreptate”. Nu există criterii unice, universale. Trebuie să acceptăm această diversitate într-un mod pozitiv. Să fie așa cum este. Aceasta înseamnă o revoluție epistemologică absolută împotriva universalismului occidental. Exact asta cere decolonizarea.

Antonio Gramsci a folosit termenul hegemonie într-un sens ideologic. Cum ar putea un marxist, presupus a fi un materialist care explică totul în termeni de relații economice, să ajungă la o înțelegere ideologică a hegemoniei și a capitalismului ca hegemonie? Gramsci a propus o viziune foarte interesantă, care este foarte importantă pentru chinezi. Economia este la bază, în timp ce politica se află pe vârf, deoarece, potrivit lui Marx, economia este esențială pentru politică, aaceasta este doar expresia economiei. Dar când Gramsci a analizat experiența sovietică și leninismul, a ajuns la concluzia că în Imperiul Rus nu exista o clasă proletară. Țara noastră, Rusia, la începutul secolului al XX-lea, nu era industrializată și nu exista o clasă proletară. Deci, o revoluție din punct de vedere marxist era imposibilă. Marx și Engels au afirmat exact același lucru pentru Rusia și pentru Est – înainte de capitalizarea lor deplină, inclusiv prin experiența lor colonială, față de care Marx a fost foarte pozitiv și chiar în favoarea colonizării, deoarece a adus capitalismul în societățile precapitaliste și a pregătit viitoarea revoluție proletară. Dar ce a fost leninismul? Cum a fost posibilă o revoluție proletară fără o clasă proletară?

Gramsci a explicat prin teoria sa că uneori voința unui grup politic poate depăși procesele economice. În unele situații, voința politică poate înlocui baza economică și poate prelua economia – reușind să satisfacă toate condițiile marxismului – cu scopul real de a crea în mod artificial o clasă proletară ridicată din țărani. Cealaltă cale a fost teoria lui Mao, care a recunoscut – contrar teoriei lui Marx – țărănimea ca o clasă revoluționară. A fost o teorie mult mai onestă și mai sinceră în cazul lui Mao, și mai puțin sinceră în cazul lui Lenin, iar Gramsci a înțeles acest lucru foarte bine. Gramsci a dezvoltat această idee și mai departe și a afirmat că uneori cultura este mai importantă decât politica. Puteți fi activ în cultură fără a fi legat de un partid comunist politic, proletar și fără nicio legătură cu politica sau economia, puteți crea un fel de pact istoric. Intelectualii pot încheia un pact cu capitalul și pot servi capitalul fără a face parte din clasa burgheză. Poți servi capitalul cu mintea ta. Sau, chiar fiind bogat, prosper și făcând parte din acest sistem burghez, poți alege să susții clasa muncitoare și lupta împotriva capitalismului. Astfel, cultura are aceeași autonomie față de politică așa cum are politica față de economie. Acesta este poate cazul Chinei: folosiți politicile capitaliste, dar pentru a vă promova societatea și idealurile.

Hegemonia în teoria lui Gramsci înseamnă că Occidentul și capitalismul global încearcă să folosească nu numai economia și piețele (care au ca expresie politică democrația și parlamentarismul), ci și cultura. Tocmai acei intelectuali care fac pactul istoric cu capitalul sunt cei mai răi. Gramsci scoate în evidență că hegemonia este în primul rând un fenomen cultural. Aceasta înseamnă că nu este doar o ideologie politică, ci un fel de decizie metafizică. Puteți fi în favoarea capitalismului ca sistem, ca principiu metafizic al eliberării totale a individului de orice fel de identitate colectivă sau puteți alege fidelitatea față de clasa muncitoare, țară, societate, identitate. Depinde de voi. Nimic nu poate obliga o ființă umană să slujească intereselor politice sau economice. Intelectualul, care poate fi echivalat cu întreaga societate, deoarece, potrivit lui Gramsci, toată lumea este măcar un pic intelectuală, reprezintă integritatea societății umane ca gânditori profesioniști. Dar un intelectual nu poate gândi în afara principalelor alegeri metafizice dintre capital și clasa muncitoare.

Deci, hegemonia este în primul rând un principiu metafizic al ideii de dominație explicită sau implicită, ascunsă. Ai putea fi de partea hegemoniei în timp ce trăiești într-o societate socialistă, sau în timp ce ești sărac sau membru al unui partid comunist. A alege hegemonia este o orientare interioară. Hegemonia pătrunde în societate nu numai cu structuri politice și economice, ci și în minte și inimă. Este un virus metafizic. Hegemonia este un liberalism metafizic, sub care lucrezi doar în favoarea sa.

Acum ajungem în cele din urmă la multipolaritate. Pentru a clarifica ce este multipolaritatea, trebuie să stabilim unele opoziții. Multipolaritatea este împotriva unipolarității. Multipolaritatea este împotriva globalismului. Multipolaritatea este împotriva multilateralismului. Multipolaritatea este împotriva hegemoniei la singular. Multipolaritatea este împotriva hegemoniei pe trei niveluri – în primul rând strategică, adică împotriva dominației militare americane a lumii cu baze militare americane peste tot în lume, cu excepția solului american. America pentru americani – poate asta a vrut să spună Trump. „Yankee, du-te acasă!”. Multipolaritatea este împotriva hegemoniei ideologice ca globalizarea, liberalismul, drepturile omului. Multipolaritatea este împotriva hegemoniei în conceptul lui Gramsci ca un pact metafizic, istoric, făcut de intelectuali organici. Ultima definiție este că multipolaritatea este pluriversală – acesta este un concept introdus de Carl Schmitt. În universalism, există un concept unic de norme și valori. „Pluriversal” înseamnă libera circulație în direcții diferite, fără o singură măsură, pentru tot felul de societăți.

Multipolaritatea în geopolitică se ocupă de conceptele lui Carl Schmitt despre „spațiile mari”, în germană Grossraum, și tocmai aici ajungem la conceptul de „pol” în multipolaritate. Cum definim un pol? Un pol este un „spațiu mare” de civilizație. Un pol nu este doar strategic sau politic; este legată de o civilizație ca și cultură sau tip special de societate cu valori speciale. În același timp, nu este doar o cultură, ci și un spațiu strategic. Astfel, în conceptul de pol, avem ambele sensuri: putere și idee. Nivelurile ideologic-culturale și forța militară sunt înscrise în pol ca spațiu, ca geografie politică și ca geografie culturală în același timp.

Aici putem vedea o hartă foarte aproximativă a diferitelor spații mari care ar trebui, sau ar putea fi, poli ai ordinii mondiale multipolare. Unii dintre ei sunt deja poli – cum ar fi Statele Unite ale Americii. Marele spațiu european ar putea fi, și are multe posibilități de a devein, un pol independent; China este cu siguranță principalul pretendent pentru un pol independent; iar Rusia lui Putin încearcă să fie un pol acționând independent de ceilalți. Acest lucru este suficient de clar în suveranitatea rusă recâștigată pe vremea lui Putin. Și există, de exemplu, marele spațiu indian. Din punct de vedere economic și demografic, India are posibilitatea de a deveni un astfel de pol. America Latină gândește în aceiași termeni. Lumea islamică încearcă, cel puțin la nivel teoretic, să devină și un pol. Africa este mai puțin dezvoltată, iar spațiul mare din Pacific este mai puțin dezvoltat. Acest lucru nu înseamnă „dezvoltat” în sensul culturii civilizației – ei au propriile lor mari civilizații, dar ca pol, la nivelul puterii, ar putea deveni poli în viitor doar în sistemul multipolar. Aceasta este harta ordinii mondiale multipolare. Am arătat deja hărțile globaliștilor, Pentagonului și CFR-ului (Council of Foreign Relations – think tank din SUA). Aceasta este harta rusă a multipolarității.

Dar ceea ce este important la nivel practic este ceea ce avem acum sau ce vom avea mâine, și acesta este un fel de aspirație către multipolaritate. Putem vedea trei poli acceptați mai mult sau mai puțin în versiunea multilateralistă, globalistă – zona americană, zona europeană și zona chineză. Dar, după cum am văzut, abordarea multilateralistă este unipolaritatea ascunsă, care consideră că ar trebui să existe haos peste tot în afara acestor trei zone principale.

Majoritatea experților și analiștilor occidentali sunt total părtinitori, deoarece știința Relațiilor Internaționale în sine este total părtinitoare, eurocentrică. Înainte de a fi acceptat în societatea academică, trebuie să încheiați pactul cu capitalismul. Încearcă să folosească și conceptul Gramscian și în acest sens nu permit accesul persoanelor care nu împărtășesc viziunea lor centrată pe occident. Un canadian-evreu, Michael Millerman, a scris o teză filozofică despre ideile mele și a fost amenințat cu faptul că va fi dat afară din câmpul academic și din universitățile occidentale pentru că a tratat ideile mele într-un mod neutru și nu acuzator. De fapt el a făcut o analiză filosofică (mai mult sau mai puțin) echilibrată și neutră, dar a fost amenințat de societatea academică despre faptul că va fi dat afară. Pentru că, iată, dacă sunteți în tabăra occidentală, trebuie doar să criticați și să demonizați adversarul – aceasta este regula uzuală.

În analiza politică generală, nu există nici o recunoaștere a acestui al patrulea pol al Eurasiei, absent în toate descrierile viitoare ale realității. Există diferite versiuni despre soarta Europei, despre cum va fi China, dacă China va deveni inamicul principal al Statelor Unite… Există multe detalii care diferă și puncte de vedere diverse, care sunt acceptate, dar când se apropie de Eurasia și de Rusia, apare o decizie univocă a tuturor teoreticienilor că nu va exista „nici Rusia” și „nici un al patrulea pol”. Pentru că dacă ar exista acest al patrulea pol astăzi, atunci fiecare situație din ordinea mondială s-ar schimba, nu ar mai fi deloc o ordine mondială unipolară. Deoarece Rusia a rămas mare chiar și după ce și-a pierdut jumătate din teritoriu și din populație, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Cu noi ca pol, se câștigă semnificația Chinei, semnificația Europei și avem posibilitatea ca toate celelalte țări și civilizații să se afirme ca poli independenți. Acesta este un punct crucial. Rusia, încă o dată în istorie, se află la locul potrivit și la momentul potrivit. Aceasta este problema cheie pentru multipolaritate.

Dacă am accepta că nu ar mai exista Rusia, ci doar un teritoriu balcanizat, haotic, așa cum se întâmpla mai mult sau mai puțin pe vremea lui Elțin, atunci am avea unipolaritate, hegemonie, globalizare. China și Europa ar fi proxy-uri ale Occidentului în viziunea lumii multilaterale. Cu al patrulea pol, am avea însă o situație complet diferită. Trebuie spus că acest al patrulea pol nu amenință să devină „universal”. Noi nu putem domina prin hegemonie asupra Chinei sau asupra Europei, pur și simplu nu putem, nu avem acum nici măcar o ideologie de acest gen în Rusia. Slăbiciunea noastră ar putea fi folosită în favoarea noastră, pentru că acum suntem într-o situație în care putem salva Rusia doar salvându-i, ajutându-i pe alții – mă refer la Europa și China – de dominația occidentală. Fără aceasta, nu putem fi siguri de viitorul nostru. Aceasta este o viziune pur pragmatică.

Cu acest al patrulea pol, avem o multipolaritate reală, plus oportunitatea pentru independența Americii Latine, plus o posibilă independență pentru lumea islamică, o posibilă independență pentru lumea africană, India… Toată lumea ar dobândi șansa de a se transforma într-un pol independent și de a-și apăra propria civilizație. De această dată, Rusia nu propune nici colonialismul, ca în vremurile țariste, nici o anumită ideologie. Vrem doar să ne apărăm ca o civilizație diferită atât față de est, cât și față de vest. În conceptul de multipolaritate, Rusia nu este o țară sau o țară occidentală, ci este o civilizație independentă care este parțial occidentală, parțial orientală, dar nici estică și nici occidentală, ci o anumită civilizație particulară rusă.

Acceptarea acestui al patrulea pol schimbă întreaga imagine. Acum avem multipolaritate. Începând cu acești patru poli, putem merge mai departe și putem propune un rol special Indiei, lumii islamice și Americii Latine, așa cum este mai mult sau mai puțin reprezentată în BRICS (prin Brazilia).

Aici putem vedea diferența dintre hărțile multipolare și cele multilaterale. Sunt abordări complet diferite. Eu numesc această lume „mai mult decât tri-polară” sau lumea 4+, este o linie de separare precisă între două ordini mondiale care pot fi stabilite pentru viitor. Acum suntem într-o tranziție. Suntem la punctul de bifurcație, putem merge în ambele sensuri. Nimic nu este garantat. Trăim în sfârșitul unipolarității, dar nu am creat încă o ordine mondială multipolară. Acest proces este deschis. Am putea avea succes sau nu. Suntem aici tocmai la bifurcație.

Această stare de lucruri este mai mult sau mai puțin conștient înțeleasă de unele grupuri academice din lume. Putem numi asta „teoria lumii multipolare”. Cartea mea publicată în Rusia, „Teoria lumii multipolare” (care a fost tradusă în franceză, este în curs de publicare în engleză, a fost tradusă în portugheză, spaniolă și alte limbi) prezintă această teorie și încearcă să pună împreună toate aceste elemente pe care le-am explicat aici. Eurasianismul este dezvoltat de grupul nostru ca o filozofie politică ce insistă asupra faptului că Rusia nu este o țară, ci o civilizație și face parte din multipolaritate. „A patra teorie politică” este o altă teorie dezvoltată de noi în Rusia împreună cu grupurile intelectuale franceze și italiene, care invită la depășirea ideologiilor politice clasice occidentale – liberalismul, comunismul și fascismul. A patra teorie politică invită să trecem dincolo de liberalism către anti-liberalism, dar nu să fim comuniști, fasciști sau naționaliști. Este în afara acestor ideologii pentru că A Patra Teorie Politică nu recunoaște universalismul occidentului modern. Pentru noi, este o invitație la provincializarea Occidentului, pentru a arăta că este doar o provincie a lumii, nu centrul. Există multe centre și provincii în multipolaritate. A Patra Teorie Politică este expresia politică a multipolarității.

În China, profesorul Zhao Tingyang, cu conceptul său de Tianxia Tixi, dezvoltă conceptul unui model special chinez nu numai ca dominație pură prin forța dură, badao, ci ca wangdao, sau conceptul de hegemonie morală și etică. Acest concept de wangdao descrie nu doar China ca stat, ci și în contextul influenței care vine din partea altor țări, care influențează China nu neapărat într-un mod direct, hegemonic, precum în badao. Aceasta este o abordare realmente multipolară în rândul cărturarilor chinezi. Yan Xuetong este un theoretician de tip realist în relațiile internaționale, dar apărarea identității chineze pe care o prezintă el poate fi privită ca parte a multipolarității. În același timp, el contestă conceptul de „pol” și preferă să vorbească despre „unități”. Celebrul dvs. Zhang Weiwei oferă o apărare foarte importantă a particularității modului de dezvoltare chinez. Este tot o apărare a identității chineze. Există, de asemenea, Qin Yaqing, care aplică în cadrul disciplinei Relațiilor Internaționale o conceptualizare a diferitelor interacțiuni, cauzale și ordonate, care formează un fel de „joc”, bazat pe diferiți factori, interacțiuni care pot fi correlate cu sistemul de divinație tradițional chinez.

În Europa, există școala „New Right”. Noua dreaptă europeană este anti-liberală și anti-capitalistă și include și tradiționaliști. Nu „noua dreaptă” clasică, americană sau britanică. Aceea este liberală. Alain de Benoist este principalul filosof al acestei școli noi. Ei au dezvoltat o viziune multipolară în care Europa caută să fie un pol independent – complet independent de Statele Unite ale Americii și foarte prietenos cu Rusia. Ei promovează acest lucru într-un mod teoretic utilizând conceptul de „Pluriversum”, deoarece sunt adepții lui Carl Schmitt. Sunt un grup foarte influent și interesant de gânditori.

În America Latină, există diferite școli multipolare, de exemplu teoria „nesubordonării fundamentale” promovată de Marcelo Gullo Omodeo în Argentina. Există „meridianismul” lui Andre Martin în Brazilia, preocupat de Sudul Global, care este foarte apropiat de viziunea eurasiatică. Există, de asemenea, Norberto Ceresole, care a fost un peronist de stânga și foarte influent asupra lui Hugo Chavez. A fost ideologul principal al lui Chavez și un partizan pentru unificarea spațiului latino-american.

Ceea ce este interesant aici este că apar teorii ale multipolarității exact în locul în care sunt posibili polii. Putem vedea acest lucru în Rusia, care încearcă să dezvolte multipolaritatea și să se afirme ca un pol; în China care vrea să fie din ce în ce mai independentă de hegemonia occidental; în Europa, care încearcă să conteste atlantismul, unipolaritatea și dominația americană sau în America Latină. Ceea ce este ciudat este că ne lipsește un concept islamic al unei lumi multipolare. Avem doar o caricatură în versiunea salafită a califatului care ar trebui, zic ei, să fie global. Dar este o perspectivă imposibilă, dar și neexplorată teoretic. Dar o afirmare a identității islamice și acceptarea realităților alternative ale lumii lipsesc – nu știu de ce. Lucrările mele au fost traduse în turcă, persană și arabă. Există un interes imens, dar nu cunosc construcții teoretice serioase care să apere independența civilizației islamice. Toată lumea din Islam este în favoarea acestui lucru, dar nu vorbesc despre starea de spirit din lumea islamică, ci despre construcțiile teoretice. Aceeași situație este în cazul Indiei. India se pretinde a fi un hegemon foarte puternic în Asia de Sud, dar nu există texte teoretice de filosofie politică modern în acest sens. India este o civilizație foarte profundă, dezvoltată metafizic, dar nu prezintă semne de multipolaritate teoretică.

Deci, teoria lumii multipolare, abordarea multipolară, aduce o provocare eurocentrismului, modernității, universalismului și hegemoniei. Se bazează pe prezumția unei multitudini de civilizații și refuză o ierarhizare a acestora. Abordarea multipolară se bazează pe pluralismul antropologic și pe o evaluare pozitivă a diversității și pe o nouă lectură a conceptului de „Altul”. Celălalt nu este același sau „mai mult sau mai puțin același”. Este complet necunoscut Occidentului, pentru care Celălalt este „mai rău”. Atitudinea colonială rasistă tradițională, sau atitudinea liberală actuală privesc în același mod conceptul de „Celălalt”. Occidentului îi lipsește o altă definiție a „Celuilalt”. E același lucru fie că globaliștii spun că Celălalt este exact același cu noi înșine doar că pe un nivel inferior; fie că rasiștii, coloniștii și naționaliștii spun că sunt mai buni decât Celălalt. Nicăieri aici nu există cu adevărat esența Celuilalt, deoarece ambele abordări sunt complet obsedate de propria importanță într-o atitudine hiper-egoistă. L-au pus pe Celălalt doar ca pe cel mai rău sau oarecum la fel, dar unde este cu adevărat Celălalt? Sensul real al „Celuilalt” este pierdut.

Teoria multipolarității este un proiect anti-eurocentric pentru re-provincializarea Europei, o revenire la viziunea precolumbiană. Dacă privim viziunea precolumbiană, descoperim imediat că a existat o ordine mondială perfectă din punct de vedere civilizațional, fără colonialism sau dominație occidentală. Au existat imperii tradiționale – Imperiul Iranian, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Chinez, Imperiul Arab. Toată lumea se afla în locul perfect din punct de vedere civilizațional, dar Modernitatea occidentală a impus colonialismul și hegemonia pe planetă. Separarea dintre America și Europa, care face acum din nou parte din lumea multipolară, este în sine un fel de întoarcere la timpul precolombian. Acum, în prezent, în Siria, imperiile antice au reapărut – vedem Iranul în creștere, Turcia în creștere și putem vedea Rusia și China. Acesta este un semn al revenirii în lumea precolumbiană.

Teoria lumii multipolare este anti-modernă, deoarece modernitatea este occidentală. Am putea spune că propunem o modernitate alternativă sau alter-modernitate, dar nu suntem de acord că modernitatea este un destin. Modernitatea a fost o alegere a unei părți a societății și civilizației occidentale care a dus la catastrofă. Poate că a fost calea destinului istoric al Occidentului, dar nu a fost destinul nostru. Modernitatea este un concept occidental. Teoria lumii multipolare respinge principiile Iluminismului. Iluminismul este opțional. Aici vă propun să-l citiți pe autorul francez René Guénon, un catolic de origine franceză, un filosof care s-a convertit la Islam în Cairo și și-a petrecut restul vieții acolo, intrând într-un ordin sufit. Este cel mai mare autor conservator, fondatorul școlii tradiționaliste, cu o critică radicală a modernității și a universalismului occidental. Îl recomand și pe Julius Evola.

În concluzie, teoria lumii multipolare este împotriva hegemoniei. Teoria lumii multipolare consideră că principalul actor nu este statul, ci civilizația. Relațiile dintre civilizații sunt considerate mai mult sau mai puțin într-o perspectivă realistă, dar diferența dintre realism și teoria multipolară constă în următorul aspect principal: teoria lumii multipolare se ocupă de civilizații și de spațiile mari, nu de state, ca în realismul clasic. Dar afirmă suveranitatea. În teoria lumii multipolare, există o trecere de la suveranitatea statului la suveranitatea civilizației, după care putem aplica realismul asupra diferiților subiecți. Polul este un spațiu mare plus o civilizație.

Geopolitica multipolarității implică și o altă schimbare în înțelegerea geopoliticii. Geopolitica clasică gândește în termeni de putere maritimă (reprezentată de Occident) și putere terestră (reprezentată de Heartland, Rusia). Acum, puterea maritimă, în geopolitica multipolarității, înseamnă unipolaritate, hegemonie și globalism, dar puterea terestră nu mai este doar Heartland. Puterea terestră este toate sistemele de poli, cu excepția Statelor Unite. Toată lumea este Heartland într-un sens simbolic. Aceasta nu este o geopolitică bipolară, ci o geopolitică multipolară care echivalează Puterea Terestră cu civilizațiile tradiționale. Pământul, în interpretarea lui Carl Schmitt, este în primul rând tradiție, rădăcini, spațiu fix care este spațiul de viață civilizațional. Aceasta este o schimbare foarte importantă în conceptul de putere terestră în versiunea multipolară a geopoliticii. Puterea martitimă este acum Globalismul trans-național, ideologia și organizațiile oculte care urmăresc cu disperare instituirea Noii Ordini Mondiale totalitare, hegemonice.

Aici putem vedea civilizații care corespund mai mult sau mai puțin spațiilor mari și analizei strategice. Eurasianismul și A Patra Teorie Politică fac parte din aceasta.

Sursa

Facebook Comments