Corvin Lupu: resorturile esențiale ale sistemului bipolar SUA – URSS

03:47, 6 decembrie 2023 | | 914 vizualizări | Nu există niciun comentariu
Distribuie

Vă prezentăm o analiză deosebit de importantă și utilă asupra sistemului internațional bipolar din perioada Războiului Rece. Analiza prezintă aspecte de culise foarte puțin cunoscute publicului larg și a fost efectuată de renumitul istoric Corvin Lupu.

Explicațiile oferite de profesorul universitar doctor Corvin Lupu sunt sintetizate în articolul de mai jos, dar sunt parțial prezentate și în emisiunea difuzată în data de 23 noiembrie de televiziunea Global News. Emisiunea include și o descifrare a conexiunilor dintre marile puteri în ceea ce privește conflictul dintre Israel și Palestina. Întrebarea de plecare formulată de realizatorul Calistrat Atudorei a fost aceasta:

– Domnule profesor, vedem că lumea unipolară dorită de SUA se transformă într-o lume multi- sau bi-polară. SUA nu mai sunt singura supraputere mondială, cum au rămas la un moment dat după dezmembrarea fostei URSS. Legat de această problemă foarte importantă a lumii de astăzi, există încă anumite controverse. SUA dorește să se comporte ca și când încă ar mai fi singura supraputere. Există de asemenea unele neînțelegeri ale acestei lumi bipolare de către o parte a opiniei publice și unii telespectatori au formulat rugămintea să explicăm aceste fenomene. Ca urmare, vă propun domnule profesor, să abordăm geneza lumii bipolare, care, după ce a funcționat timp de 45 de ani după al Doilea Război Mondial, pe întreaga perioadă a Războiului Rece, observăm, cum spuneam mai devreme, că revine în prim-planul sistemului internațional actual.

Iată acum și textul analizei efectuată de profesorul Corvin Lupu, analiză prezentată parțial și în emisiunea difuzată de Global News:

În primii ani de luptă contra Germaniei şi a Japoniei, existenţa celor două sisteme politice diferite în SUA+Marea Britanie și în URSS, pe de altă parte, nu a reprezentat o frână în colaborarea anglo-americano-sovietică. Către sfârşitul războiului mondial, siguranţa victoriei şi garanţiile pe care le ofereau solidele tratate încheiate între Aliaţi, între anii 1943-1945, au determinat continuarea colaborării între semnatari de pe poziţii de adversitate. Într-un timp foarte scurt, s-a ajuns la împărţirea puterii mondiale între S.U.A. şi U.R.S.S. De fiecare dintre cele două puteri îşi legau destinele sateliţii celor două  sisteme: capitalist şi socialist de stat, acesta din urmă fiind impropriu numit „comunist”. Mai rămâneau în afara grupărilor de state din jurul celor două foarte mari puteri un număr de ţări nealiniate şi coloniile. Pe măsură ce Războiul rece a înaintat în timp şi a devenit mai complex, libertatea ţărilor nealiniate va fi îngrădită, ele ajungând sub influenţa uneia sau alteia dintre cele două supraputeri.

Punctul cel mai fierbinte de pe glob, unde lumea bipolară s-a manifestat cel mai mult şi mai limpede a fost Germania. Din punctul occidental de vedere, pericolul comunist era grav. De altfel, frica faţă de comunism a fost o caracteristică fundamentală a întregii perioade a Războiului rece. Preocuparea pentru organizarea represiunii anticomuniste în Germania a început înaintea capitulării de la 9 mai 1945. O serie de oficiali americani, dintre care cei mai importanţi au fost Frank Gardiner Wisner şi Allen Dulles, au luat legătura cu lideri nazişti şi s-au consultat pentru realizarea viitorului program anticomunist[1]. Această duplicitate va marca permanent coaliţia dominantă a lumii, pe parcursul întregului Război rece. Duplicitatea a fost caracteristică ambelor tabere ale Războiului rece.

Chiar înainte de încheierea celui de al doilea război mondial, nou-structurata confruntare bipolară între Estul comunist şi Vestul capitalist a determinat mari cheltuieli pentru înfiinţarea şi dezvoltarea continuă a unor agenturi de spionaj puternice, care să ducă un război în cea mai mare parte invizibil, atât economic, cât şi militar, pe întregul cuprins al globului pământesc. În această luptă de pe frontul invizibil, serviciile speciale și de informații s-au consolidat continuu, sporindu-și puterea și influența, ajungând uneori să depășească în influență factorii politici. Metodele de luptă folosite de aceste unităţi au fost neimaginate până atunci. Conflictele au fost astfel proiectate, încât ele să nu determine folosirea bombelor termonucleare. În războaiele de acest tip nu există victorii finale, ci doar victorii, dar există cheltuieli de mii de miliarde de dolari, pe armament, pe echipamente și pe consumuri, industria militară obţinând profituri colosale, serviciile secrete și-au asigura finanțări foarte mari, în același timp, asigurându-se și exercitarea cu ușurință a puterii clasei politice asupra popoarelor.

Pentru serviciile secrete americane a fost de mare importanţă asigurarea colaborării lui Reinhard Gehlen, directorul Unităţii pentru Armatele Străine Estice din cadrul serviciilor germane de informaţii şi capturarea celei mai importante părţi a documentelor secrete ale acestei unităţi, care fuseseră îngropate de Gehlen şi apoi predate americanilor. Gehlen a fost instalat la Pullach, lângă München, în decembrie 1947 şi pus să acţioneze informativ împotriva U.R.S.S. şi a statelor supuse ei. El a avut permisiunea să-şi aleagă subordonaţii fără să se ţină cont de trecutul lor nazist. Cei mai buni experţi erau nazişti. Teama de ruşi i-a determinat pe americani să nu mai ţină cont de principiile politice și morale pe care le afişau. Colaborarea la scară oficială cu naziştii, avea să aducă Statelor Unite, mai târziu, daune mari de imagine, până când opinia publică a conștientizat că principiile sunt afirmate din motive propagandistice, iar interesele se promovează încălcându-se principiile enunțate. Asupra performanţelor profesionale ale echipei lui Gehlen a planat şi îndoiala, după ce, din surse ale emigraţiei ruse, s-a aflat că aproximativ 90% din informaţiile culese despre U.R.S.S. erau false. Penetrarea informativă a Uniunii Sovietice s-a făcut în mare măsură prin intermediul grupărilor politice ale refugiaţilor ruşi din perioada interbelică. Cea mai cunoscută şi puternică dintre ele a fost Organizaţia Ucraineană Naţionalistă de la Paris, care, pe lângă infiltrări, făcea şi propagandă antisovietică[2]. Mai târziu s-a aflat că serviciile sovietice de informaţii au penetrat organizaţia lui Gehlen, primind informaţii detaliate şi corecte de la Heinz Felfe[3]. Comunitatea evreiască a deţinut importante informaţii în legătură cu adâncimea penetrării sovietice a C.I.A. De altfel, Stalin a fost de acord să sprijine formarea statului Israel în schimbul tăcerii sioniştilor legat de această problemă[4].

În ziua de 1 octombrie 1945, președintele S.U.A., Harry Truman, a decretat desfiinţarea O.S.S. şi înfiinţarea Grupului Central de Informaţii (C.I.G.), sub motivul necesităţii unui organism interimar pentru perioada redactării Legii Siguranţei Naţionale. C.I.G. a făcut posibilă continuitatea funcţionării reţelelor informative din timpul războiului, inclusiv în Europa şi s-a realizat acoperirea oficială pentru reţelele de spioni germani din subordinea fostului general nazist Reinhard Gehlen, care au acţionat în Uniunea Sovietică şi în Europa de Est în folosul Germaniei naziste şi acuma slujeau, prin intermediul şefului lor, Statele Unite. Gehlen a plecat în S.U.A. cu avionul oficial al generalului Eisenhower, iar de trecerea sa în slujba S.U.A. s-a ocupat Allen Dulles, fostul coordonator O.S.S. din Elveţia, împreună cu un grup de ofiţeri ai armatei americane. Grupul era coordonat de generalul Walter Bedell Smith, şeful de cabinet al lui Eisenhower, care a devenit după război ambasador al S.U.A. la Moscova (1945-1950), iar apoi director al C.I.A. (începând cu 1950). Din grup făcea parte şi colonelul William Quinn, devenit mai târziu şeful Direcţiei de Informaţii al Armatei S.U.A., cu  gradul de general-locotenent.

La nivelul momentului capitulării Japoniei, O.S.S. avea un efectiv de 12.000 de membrii. Harry Truman a ordonat dizolvarea acestei organizaţii. Ofiţerii care participaseră la acţiuni de spionaj s-au întors în S.U.A. Agenţii care au activat clandestin au fost încadraţi la Departamentul de Apărare în noul Serviciu Strategic (S.S.U.), sub conducerea generalului de brigadă John Magruber, care comandase operaţiunile speciale ale O.S.S. În 1946, comanda S.S.U. a fost preluată de William W. Quinn, care nu avea decât 200 de agenţi în străinătate, în şapte puncte ale globului. Restul agenţilor se găseau pe teritoriul S.U.A. sau erau fără misiuni[5]. Toate serviciile secrete ale S.U.A. au fost mobilizate ca, pe lângă alte misiuni pe diverse continente, să încadreze informativ tot spațiul european din sfera de influență occidentală și, pe cât posibil, să penetreze și sfera sovietică de influență. Practic, din acel moment, Europa se găsește sub control informativ al S.U.A., ceea ce o face permanent dependentă a deciziile de la Washington.

Preşedintele Truman a semnat Decretul pentru Securitate Naţională în ziua de 26 iulie 1947. La puţin timp, C.I.G. a devenit C.I.A., o organizaţie în plină şi continuă dezvoltare, în permanentă căutare de roluri şi de misiuni. Prima unitate a C.I.A., pregătită pentru operaţiuni secrete, a fost Biroul pentru Tactici Speciale, înființată la sfârşitul anului 1947. După votarea Legii Siguranţei Naţionale, membrii Consiliului Naţional al Securităţii (N.S.C.) s-au întrunit pentru prima oară în 19 decembrie 1947. Legea stipula că activitatea C.I.A. se va rezuma la „activitatea de coordonare a informaţiilor”. Cu toate acestea, prin directiva 4 a N.S.C., i s-a ordonat directorului C.I.A., amiralul Roscoe Hillenkoetter, să „desfăşoare un război psihologic secret”, în care scop a fost creat un detaşament de operaţiuni speciale. Una dintre primele acţiuni de răsunet ale acestui detaşament a fost falsificarea alegerilor generale din Italia, în primăvara anului 1948, pentru anularea succeselor foarte mari ale comuniştilor. Reuşita acestor falsificări, arată John Prados, a produs mare satisfacţie la Washington[6]. Breşa în cadrul activităţilor autorizate de lege ale C.I.A. fiind creată, în 1948 s-a emis o nouă ordonanţă a N.S.C., prin care s-au permis activităţi paramilitare clandestine şi de creare a unor conflicte economice şi militare în zone unde era necesară promovarea unor interese. În fruntea Biroului de Coordonare Politică (O.P.C.) se afla Frank Gardiner Wisner, fost coordonator al filialei din România a respectivului birou. El realizase cu succes, la sfârşitul anului 1944, scoaterea din Balcani, pe ruta Turcia-Cairo, a unui important număr de prizonieri americani, majoritatea piloţi ai căror avioane au fost doborâte de români, printre care au fost ascunşi numeroşi specialişti în informaţii care slujiseră gruparea Axei. Spionii erau în pericol de a fi capturaţi de Armata Roşie[7]. O.P.C. a fost foarte mult timp cel mai bine conspirat organism guvernamental american. Acoperirea activităţile clandestine a putut fi protejată în ciuda faptului că într-o perioadă, 1949-1952, numărul agenţilor a crescut de la 300 la 6.000. Şeful O.P.C. era numit de către Secretarul de Stat de la Externe, cu aprobarea celui al Apărării. Şeful O.P.C. primea ordine direct de la cei doi miniştri, peste capul directorului C.I.A. Fondurile O.P.C. proveneau din bugetul îndestulător al Ministerului Apărării. În acest fel, sumele alocate au putut fi ţinute secret. Despre declarata independenţă a acestui organism nu putea fi vorba şi nu existau interese pentru a se constitui, finanţa şi acoperi cu mari eforturi un asemenea organism independent. Afirmarea independenţei O.P.C. nu avea alt scop decât de a degreva de orice răspundere guvernul S.U.A. în cazurile de operaţiuni ilegale. În anul 1950, când generalul Walter Bedell Smith a fost numit director al C.I.A., el a scos O.P.C. de sub controlul ministerelor de Externe şi al Apărării şi l-a integrat C.I.A. De altfel, o caracteristică importantă a activităţilor organizaţiilor informaţionale, pe întreaga perioadă a Războiului rece, a constituit-o conspirativitatea şi susţinerea lor cu argumente de natură umanitară, de libertate, de democraţie etc. Împletirea diversiunii cu propaganda intensă, făcută profesional, este o caracteristică a politicii la vârf a lumii celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Făuritorii de războaie aveau adesea nevoie să determine anumite percepţii şi reacţii din partea unor personalităţi politice care aveau un rol mare în luarea deciziilor. Pentru aceasta au fost regizate, de multe ori, bătălii false, atacuri înscenate. Exemple elocvente de acest fel au avut loc în Vietnam, cu prilejul primei vizite în această ţară a lui John McCone în calitate de director al C.I.A., numit de J.F. Kennedy, sau cu ocazia vizitei ministrului Apărării, Robert McNamara,  care nu mai  văzuse  niciodată o luptă.  În general, militarii s-au descurcat foarte uşor când a fost nevoie să influenţeze, prin exemple practice, deciziile politicienilor civili ajunşi în posturi înalte de decizie în domeniul militar. Acesta a fost modelul transplantat în sfera occidentală de influență din Europa.În primele decenii postbelice, C.I.A. a fost principala structură cu misiuni de supraveghere informativă a Europei. În perioada mai apropiată de timpurile noastre, F.B.I. a primit mereu mai multe misiuni informative în Europa.

C.I.A. este cu adevărat o „agenţie”. Ea îndeplineşte sarcini date de alţii, ca un agent al lor. Cercetează terenul, declanşează şi catalizează anumite acţiuni. De multe ori, activitatea agenţiei seamănă cu cea a unui grup de avocaţi care acţionează în favoarea aceleiaşi părţi dintr-un dosar. Destul de rar, pune şi ea ceva la cale, majoritatea acţiunilor fiind iniţiative din afară. După declanşarea operaţiunilor intră pe rol şi omnipotenţii ei aliaţi: celelalte agenţii guvernamentale, comunitatea financiară, mass-media[8] şi complexul militaro-industrial. Cât priveşte controlul operaţiunilor C.I.A. de către Senat, foarte semnificativ este sfatul unui senator din comisia de control a C.I.A., adresat unui factor operativ care urma să efectueze un raport: „Fii scurt. Ce nu ştiu nu-mi aduce nici un prejudiciu”[9].

În general, strategia C.I.A. prevedea insinuarea unui mic grup, cu echipament nelimitat, bani mulţi şi contactarea grupărilor autohtone pe care dorea să le sprijine, indiferent de cine deţinea puterea. Războiul mediatic avea ca prim obiectiv crearea unei distincţii cât mai accentuate între lumea din jurul S.U.A. şi cea din jurul U.R.S.S. şi al Chinei comuniste, între „noi” şi „ei”, între „prieteni” şi „duşmani”, care va contribui la crearea unei lumi bipolare, cu două superputeri principale, declarate duşmane ireconciliabile şi care să se înarmeze permanent, „până în dinţi”, cu arme mereu mai moderne. Piramidele de arme vor fi fabricate sub pretextul permanent al pericolului pe care îl reprezintă celălalt. În multe situaţii, S.U.A. şi U.R.S.S. au înarmat pe rând ambele tabere aflate în conflict. Senzaţional poate fi apreciat faptul că, într-o cuvântare ţinută la San Louis, John Foster Dulles, secretar de stat al S.U.A. și frate al lui Allen Dulles, a recunoscut că Statele Unite au ajutat ambele tabere beligerante din Indochina, respectiv atât Franţa, cât şi Vietnamul. Asemenea exemple există şi legat de alte evenimente. În 1960, S.U.A. au început să fabrice componente ale tancurilor sovietice pentru a le putea livra piese de schimb egiptenilor, încercând să-i dezlege de U.R.S.S., dată fiind dotarea armatei egiptene cu armament sovietic. De altfel, unul din scopurile fundamentale ale Războiului rece a fost creşterea producţiei şi a vânzărilor de armament, operaţie în care C.I.A. este neîntrecută.

În primii ani după al doilea război mondial, mai ales după încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1946-1947), O.P.C. a desfăşurat activităţi şi în zona de influenţă a U.R.S.S., cu deosebire în Bulgaria, unde au început lupte clandestine. Importante activităţi de acest fel s-au desfăşurat şi în Grecia, Turcia şi Iran.

Situaţia postbelică a Greciei a fost decisă la Moscova, în octombrie 1944, în urma Acordului de procentaj, convenit de Stalin cu Churchill, țara fiind plasată în zona de dominaţie a Marii Britanii, fapt confirmat ulterior, la Yalta. După alungarea trupelor germane de ocupaţie, grupările comuniste şi-au sporit influenţa, beneficiind de sprijin din partea Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei, care nutreau speranţa, toate trei, să realizeze anexiuni teritoriale pe seama vecinului lor măcinat de un război civil care s-a prelungit până în anul 1949 şi care a lăsat urme adânci în societatea greacă. Războiul s-a încheiat după intervenţia directă a Marii Britanii şi a S.U.A., aceasta din urmă declanşând politica de îndiguire(”containement”) împotriva expansiunii comuniste în zona de dominaţie occidentală.

Cu ocazia tulburărilor şi luptelor interne din Grecia, C.I.A. şi-a creat un imperiu în această ţară, compus din agentură, aerodromuri secrete, mijloace de comunicaţii etc. În anul 1949, a fost cooptat în O.P.C. şi Eduard G. Landsdale, în cadrul direcţiei Extremul Orient, condusă de colonelul Richard G. Stilwell. El va deveni unul dintre cei mai performanţi agenţi ai S.U.A. După cum am arătat, din 1949, până în 1952, numărul angajaţilor O.P.C. a crescut de la 300 la 6.000. În 1952, generalul Dwight Eisenhower a ajuns preşedinte şi l-a numit pe Allen W. Dulles director al serviciilor de informaţii, iar pe generalul Walter Bedell Smith adjunct al secretarului de stat[10]. Ei asigurau practic comandamentul Războiului rece, din partea americană. Războiul din Coreea era în plină desfăşurare şi el a permis o nouă expansiune a C.I.A.

În zona de dominaţie a Uniunii Sovietice, în ţările „eliberate” de Armata Roşie, ministerele de Interne au fost încredinţate unor comunişti, care aveau ca principal obiectiv să pedepsească forţele fasciste. În toate aceste state, conducerea aparatelor de represiune a fost atribuită unor reprezentanți ai minorităților naționale, majoritatea evrei, foarte mulți dintre ei ascunși, respectiv având nume schimbate și declarându-se ca aparținând majorităților naționale din statele respective. Sub acoperirea acestui obiectiv de represiune, încurajat de toţi cei trei membrii ai Alianţei, au fost arestaţi adversarii regimurilor pro-sovietice, inclusiv cei care erau doar prezumtivi adversari. În etapele următoare au fost acaparate presa şi armata.

După 23 august 1944 şi capitularea  României în faţa U.R.S.S., Biroul de Operaţiuni Strategice al S.U.A. a ridicat toţi experţii nazişti în informaţii din Bucureşti, împreună cu voluminoasele lor dosare privitoare la întreaga Europă de Est, i-a strecurat într-un grup de 750 de prizonieri de război americani şi i-a expediat de urgenţă în afara Balcanilor, spre un loc prestabilit din Siria, via Turcia. Din Siria o escadrilă de avioane a transportat grupul la Cairo. Specialiştii nazişti în informaţii au fost recuperaţi şi ascunşi înainte ca Armata Roşie să poată face acest lucru şi apoi au fost folosiţi de O.S.S., în colaborare cu o direcţie omologă din cadrul Serviciilor Britanice de Informaţii, pentru a pune bazele conceptului izolaţionist „Cortina de Fier”, care să conducă la apariţia unei fisuri în relaţiile de alianţă cu Uniunea Sovietică, chiar în acel an, 1944. Se urmărea salvarea vieţilor unor persoane-centre de sprijin ale serviciilor occidentale din România şi averile lor şi chiar crearea unor resentimente din partea sovietică, faţă de americani şi englezi, menite să catalizeze lumea bipolară concepută deja la Washington.

Această acţiune, desfăşurată în perioada în care S.U.A. şi Marea Britanie erau încă aliatele U.R.S.S. şi războiul era în plină desfăşurare, a fost una dintre primele acţiuni concrete care au anunţat Războiul rece. Fisura în structurile existente în rândul Aliaţilor în timpul celui de la doilea război mondial, numită de unii istorici şi analişti „Marea Strategie”, a fost concepută la un alt nivel al puterii decât cel al liderilor pe care îi ştia toată lumea. Elita puterii mondiale a conceput planul Războiului rece încă din timpul celui de la doilea război mondial, simţind nevoia de a umple golul de producţie şi de afaceri, care urma să apară ca urmare a încetării operaţiilor militare și a uriașelor livrări de materiale, alimente și armament către aliații din Europa și către Uniunea Sovietică. Centrul de autoritate care a luat aceste decizii a ignorat alianţele stabilite de Roosevelt, Churchill şi Stalin, acţionând independent, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea organelor statului din S.U.A. Printr-o abilă campanie de propagandă, specialiştii nazişti recuperaţi de americani au creat imaginea că englezii ar fi fost primii care au intuit pericolul sovietic şi că expresia „Cortina de Fier” îi aparţine lui Winston Churchill, făcută publică în cunoscutul său discurs de la Fulton (Missouri). De fapt, Churchill n-a fost inventatorul memorabilei denumiri, ci doar a folosit-o. Încă înainte de joncţiunea de la Torgau, ministrul de Externe al Germaniei muribunde, Lutz Schwerin von Krosigk, a ţinut un discurs la Berlin, apărut în luna mai 1945, la Londra, în ”The Times”, în care a folosit expresia „Cortina de Fier”, exact în contextul în care a folosit-o Winston Churchill, mai târziu, în 5 martie 1946, la Colegiul Westminster din Fulton[11], când s-a realizat conştientizarea opiniei publice legat de apariţia unei confruntări adânci între marii Aliaţi ai războiului mondial. În amintita zi de 5 martie 1946, după o călătorie cu trenul prezidenţial american, în compania preşedintelui Harry Truman, la Colegiul Westminster din Fulton (Missouri), fostul prim-ministru britanic a rostit memorabilele sale cuvinte: „De la Stétin în Baltica, până la Triest, în Adriatica, asupra continentului a coborât o Cortină de Fier”[12]. Marea majoritate a publicaţiilor de istorie şi mass-media au apreciat că acela a fost momentul de sfârşit al alianţei din timpul războiului între marii învingători. Chiar şi autorităţile din S.U.A. şi din Marea Britanie au încurajat acest punct de vedere, care ajuta cele două state să nu se afle nimica despre solida şi durabila împărţire a sferelor de influenţă de la Yalta și de după aceea, care prelungea alianţa pentru multe decenii, aceasta fiind dorită a dura pentru eternitate. Elita puterii americane ar fi dorit să impună opiniei publice ideea că în 1946 a fost momentul în care s-a sfârşit alianţa cu U.R.S.S. din timpul războiului şi că atunci a început Războiul rece. Dintr-o asemenea viziune, ar rezulta că S.U.A. şi Marea Britanie nu au dorit o lume bipolară şi că aceasta a apărut din vina exclusivă a Uniunii Sovietice. În același timp, „ruptura”avea menirea să mascheze înțelegerile ulterioare și respectarea strictă a înțelegerilor anterioare declanșării Războiului rece. În realitate, primele semne ale unei lumi bipolare au apărut în anul 1941, iar decizia de a crea o lume împărţită în două tabere a fost luată în anii 1944 şi 1945. Colonelul Fletcher Prouty ne vorbeşte despre „Decizia Marelui Plan de a crea o nouă lume, împărţită în două tabere”[13].

În anul 1946, Viaceslav Molotov a vorbit în cadrul unui discurs, ca şi Winston Churchill la Fulton, despre „imperialiştii nesăţioşi” şi despre „grupul de aventurieri ce instigă la război”[14].

Este cert că acţiunile preşedintelui F.D. Roosevelt au catalizat raporturile americano-sovietice, fiind o frână în calea planurilor de divizare a Aliaţilor, concepute de importante cercuri politico-militaro-financiare americane, conştiente că industria militară americană, devenită uriaşă în timpul războiului, ar încremeni în condiţii de pace, iar uriaşele profituri pe care aceasta le aducea s-ar risipi în totalitate. Pierderea nu aparţinea doar acestor cercuri extrem de interesate, dar şi Statelor Unite în ansamblul lor, întrucât industria militară asigura un imens număr de locuri de muncă, cataliza cel mai mult cercetarea ştiinţifică şi tehnologică și era un mare contribuabil. Ea era o rotiţă importantă în angrenajul economico-social al S.U.A.

În acelaşi timp, după încheierea Conferinței de la Yalta (februarie 1945), o parte a elitei clasei politice americane, care avusese acces la informaţiile privitoare la prevederile tratatului, au constatat că preşedintele Roosevelt şi-a dat acordul privitor la noua mare sferă de influenţă strategică a U.R.S.S., devenită parteneră de dominaţie mondială a S.U.A. Noua situaţie a nemulţumit mult cercuri influente de la Washington, care îl considerau pe Roosevelt vinovat de uriașa putere la care a ajuns U.R.S.S. La moartea preşedintelui american F.D. Roosevelt, Stalin a dispus ambasadorului său la Washington, Andrei Gromîko[15], să ceară să vadă rămăşiţele pământeşti ale defunctului. Doamna Ellionor Roosevelt l-a refuzat. Andrei Gromîko a insistat, repetând rugămintea, dar a mai fost refuzat de câteva ori, în zilele premergătoare înmormântării. În anul 1946, Stalin  l-a primit la Kremlin pe fiul fostului preşedinte, Elliott Roosevelt, venit la Moscova pentru un interviu cu liderul sovietic. Stalin i-a destăinuit că nu a iertat-o niciodată pe mama lui pentru că nu i-a permis lui Gromîko să vadă cadavrul. Elliott Roosevelt a întrebat care era cauza acestui interes, iar Stalin i-a spus că tatăl său a fost otrăvit[16]. Din unele informaţii provenite de la “Strategic Air Command”[17] din Tucson (Arizona), F. D. Roosevelt a fost lovit în ceafă cu o săgeată otrăvită,de mici dimensiuni[18].

Moartea lui F.D. Roosevelt şi urcarea în scaunul prezidenţial a lui Harry S. Truman a adus schimbări în strategia americană. În cercurile înalte din S.U.A. s-a cristalizat ideea că U.R.S.S. a obţinut prea multe avantaje strategice şi că fostul preşedinte nu a făcut suficient pentru creşterea influenţei postbelice a Statelor Unite. Această ţară trebuia să facă noi paşi în această direcţie, dacă dorea să nu cedeze supremaţia mondială aliaţilor sovietici. Creşterea influenţei politico-militare a S.U.A. trebuia accelerată încă înainte de terminarea războiului şi continuată ulterior. Folosirea bombei atomice era o soluţie foarte bună, mai ales în condiţiile în care urma Conferinţa de la San Francisco şi abordarea importantei problematici a creării unei organizaţii mondiale, în cadrul căreia S.U.A. doreau să deţină cea mai mare influenţă. Ascendentul militar pe care S.U.A. urmau să îl ia prin folosirea bombelor atomice avea menirea să o impună ca „arbitru” mondial autoritar.

Iniţial, în pofida foarte puternicelor bombardamente americane asupra Japoniei, invadarea acestei ţări fusese apreciată ca strict necesară unei capitulări necondiţionate. Okinawa a devenit rampa de unde urma să înceapă această operaţie de invazie. O imensă cantitate de arme, muniţie, echipamente militare şi provizii de toate felurile au fost înghesuite pe insulă. Ulterior, s-a decis atacul atomic. Acesta a pus capăt războiului instantaneu, în modul dorit de S.U.A., fără a mai fi necesară invadarea insulelor. Stocurile de materiale și de armament au fost trimise în Coreea şi în Vietnam, grupărilor lui Singman Rhee[19] şi lui Ho Şi Min[20]. În vâltoarea războiului, opinia publică nu a cunoscut aceste operaţiuni de importanţă istorică. Astăzi se ştie că acţiunea a fost premeditată şi că au existat forţe care au ales Coreea şi Vietnamul ca locuri ale unor viitoare conflicte în care S.U.A. să fie implicate, conflicte care să accentueze lumea bipolară. Operaţiunea a fost coordonată de Biroul de Operaţiuni Strategice. Trimiterea vaselor-cargo cu materiale și armament în cele două ţări a dovedit că războaiele care se profilau erau lipsite de obiective politico-militare precise, de victorii finale care să încununeze aspiraţii. Ele urmau să consume cantităţi mari de arme, echipamente, mijloace de transport, alimente, îmbrăcăminte etc. şi să fie mereu un argument care să convingă opinia publică americană şi pe aleşii ei, legat de necesitatea înarmării permanente şi a unor acţiuni strategice în afara S.U.A. Aceste acţiuni sunt urmarea frământării conducerii S.U.A. faţă de estimările unor specialişti de vârf, potrivit cărora, la sfârşitul războiului mondial, ţara urma să se confrunte cu o mare criză de supraproducţie. În toamna anului 1944, Roosevelt estima că o stopare a producţiei industriei americane de război ar aduce pe loc 4,5 milioane de şomeri. Preşedintele s-a arătat îngrijorat de soarta industriei subvenţionate şi preocupat să găsească soluţii de rezolvare.

Dacă strategia deceniului al patrulea, New Deal, prevedea creşterea prosperităţii americane prin ridicarea producţiei, S.U.A. preconizau, în timpul războiului mondial, ca după terminarea conflictului să-şi promoveze interesele economice printr-o politică mondială a porţilor deschise, prin care majoritatea potenţialilor adversari comerciali să nu poată ţine pasul cu tehnologia americană, cea mai dezvoltată din lume. S.U.A. intenţionau să atragă U.R.S.S. şi Europa de Est într-o zonă a comerţului liber. La ora respectivă acest spaţiu economic a fost vizat ca potenţial dezvoltabil, nereprezentând atunci decât 2% din exporturi, 3,5% din importuri şi 5,5% din investiţiile S.U.A.[21].

Încă înainte de încheierea celui de la doilea război mondial puterea financiară din Occident, mai ales cea de pe Wall Street, au hotărât să creeze un centru de putere care să lupte pentru subminarea statelor devenite socialiste, mai ales a U.R.S.S. În 2 aprilie 1945, înainte de capitularea Germaniei, O.S.S. a emis o ordonanţă politică, intitulată Probleme şi obiective ale politicii S.U.A., prin care se recomanda administraţiei americane să stopeze tentativele sovietice de dominaţie mondială. Pentru această operaţiune, structurile financiare din S.U.A. şi-au asociat uriaşa putere ascunsă a C.I.A. şi a organismelor legate de agenţie. Încă de la înfiinţarea C.I.A., Legea Siguranţei Naţionale a fost concepută de legiuitorul Clarck Clifford încât să liniştească spiritele, iar după aprobarea de către Congres a înfiinţării agenţiei, aceasta să fie capabilă să ducă la îndeplinire operaţiunile secrete care i se vor comanda, indiferent de conţinutul legii de funcţionare. La 19 iulie 1945, şefii principalelor trei state aliate contra Germaniei, s-au reunit la Potsdam. Truman îl întâlnea pentru prima oară pe Stalin şi pe Winston Churchill. În spatele lor, forţe mari, având strategii bine definite şi proiecte pe termen lung, au creat în secret o prăpastie care să-i despartă pe viitor. Singura punte de legătură între aceste adevărate supraputeri urma să rămână convingerea fermă a necesităţii dominaţiei mondiale absolute a celor trei mari, împotriva oricăror state care ar atenta la această stare de fapt.

La doar trei zile după capitularea Germaniei, în 11 mai 1945, S.U.A. şi Marea Britanie au stopat orice livrări de produse către U.R.S.S. Au fost întoarse din drum şi convoaiele deja pornite către porturile sovietice. La protestele Moscovei, au mai fost trimise câteva convoaie cu ajutoare materiale[22].

Confruntarea bipolară, între estul comunist şi vestul capitalist a generat cheltuieli masive pentru înfiinţarea unor agenturi de spionaj puternice, care să poată purta un război invizibil în plan economic, militar şi politic, folosind metode care până atunci nici nu fuseseră imaginate. Grija acestora era să plănuiască conflictele dorite şi necesare strategiei lor, în aşa fel încât să nu se ajungă la folosirea bombelor termonucleare, mereu mai puternice, de către nici una dintre părţile beligerante.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Note bibliografice:

[1] Allen Welsh D. Dulles (1893-1969) a fost şeful Oficiului Serviciilor Strategice ale S.U.A. din Berna (1942-1945) şi director al C.I.A. (1953-1961). A fost fratele secretarului de stat John Foster Dulles. Membru marcant al Comisiei Warren, care a cercetat asasinarea preşedintelui J. F. Kennedy şi implicarea organelor statului american în această crimă, fără a scoate la lumină adevărul. Era o fire afabilă, mereu zâmbitoare. Până la numirea ca director al agenţiei, Allen Dulles a fost avocat şi acţionar principal la firma de avocaţi “Sullivanand Cromwell“ şi a avut foarte strânse legături cu elita puterii americane. În perioada premergătoare numirii sale în funcţie, s-a ocupat de supravegherea transfugilor din blocul sovietic. A fost implicat în toate acţiunile clandestine majore ale C.I.A.: răsturnarea guvernelor de stânga din Iran, Guatemala (1954), criza Suezului (1956), cea din Congo (1961), în războiul din Vietnam, acţiunea avionului U-2 în U.R.S.S. (1960) şi debarcarea intenţionat eşuată din Cuba, în 1961. În urma acestei ultime acţiuni a fost destituit de John Kennedy şi înlocuit cu John A. McCone, devenind unul dintre duşmanii puternici ai preşedintelui J. F. Kennedy.

[2] Unora dintre liderii acestei organizaţii li s-au organizat atentate de către serviciile secrete sovietice. Simion Petliura a fost împuşcat mortal cu şapte focuri de armă, în plină stradă, la Paris, iar lui Eihen Konovaleţ i s-a înmânat un colet-capcană care l-a ucis, într-o cafenea din Rotterdam. În 1951, britanicii au paraşutat trei echipe a câte şase agenţi pe teritoriul Ucrainei, la poalele Munţilor Carpaţi şi în sudul Poloniei. O echipă americană de  patru agenţi a fost infiltrată pe litoralul Baltic al U.R.S.S., iar alte trei misiuni a câte cinci agenţi americani au fost trimişi în Ucraina şi în R.S.S. Moldovenească. Nici unul dintre agenţi nu s-a mai întors. În anii 1952-1953, alţi şaisprezece agenţi americani au dispărut în misiuni pe teritoriul U.R.S.S. În mod cert, cu toţii au ajuns în beciurile de anchete şi tortură ale securităţii sovietice. În aceeaşi perioadă, sovieticii au plasat un valoros spion, căpitanul Nikita Korunşi, care a simulat fuga din Berlinul de Est, în 1948, declarând specialiştilor de la C.I.A. că s-a îndrăgostit de o nemţoaică. El a penetrat cercurile emigraţiei ruse din Germania şi a devenit instructor la centrul de pregătire pentru penetrarea U.R.S.S. de la Bad Homburg. Korunşi a fost prins și arestat în anul 1953, dar în anul următor, sovieticii au capturat o nouă echipă trimisă de la Bad Homburg, semn că aveau acolo şi alţi agenţi. John Prados, Războaiele secrete ale Preşedinţilor, Iaşi, Editura Elit, 1996, p. 33, 48, 49 şi 55.

[3] Acest lucru s-a petrecut cel puţin începând cu anul 1950. În anii care au urmat, pentru sovietici au lucrat cu succes, pe lângă mulţi alţii, importantul agent C.I.A. Kim Philby, care a spionat pentru U.R.S.S. între anii 1945 şi 1963, fugind apoi la Moscova, unde a devenit colonel în K.G.B., a primit Ordinul „Lenin“ şi s-au făcut timbre cu chipul său. De asemenea, a lucrat pentru sovietici spionul canadian Gordon Lonsdale.

[4] John Loftus, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, Editura Elit, 1998, p. 114.

[5] John Prados, op.cit., p. 13.

[6] Ibidem, p. 17 şi 29.

[7] Frank Wisner era foarte energic. El a impulsionat activităţile Biroului de Coordonare Politică al C.I.A. În 1951 a acţionat, împreună cu agenţii săi, la Stockholm, unde a lucrat pe o filieră organizată de William E. Colby, viitor director al C.I.A. Reţeaua organizată de el trebuia să acţioneze în sprijinul rezistenţei de partizani antisovietici din ţările baltice. Ei au folosit mişcarea de partizani pentru a se infiltra în U.R.S.S., în scopuri de spionaj. Când partizanii au constatat că interesul S.U.A. este spionajul, nu victoria lor, imposibilă de altfel, detaşamentele de partizani s-au autodesfiinţat, cu excepţia unor fanatici. În 1958, Frank Wisner a primit ordin să organizeze o revoltă populară în Indonezia, împotriva preşedintelui Ahmed Sukarno, considerat prea îngăduitor faţă de comunişti, care ajunseseră o mare forţă în ţară. El a acţionat din afara Indoneziei, din apropierea oraşului Singapore. O forţă de 40.000 de insurgenţi a fost înarmată din stocurile de arme ale agenţiei. Acţiunea a eşuat şi a fost deconspirată implicarea C.I.A. în acest eveniment. Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al S.U.A., a cerut cu vehemenţă şi a obţinut destituirea lui Frank Wisner şi împrăştierea puternicei sale reţele din Extremul Orient. Câţiva ani mai târziu, puternic marcat de eşec, Frank Wisner s-a sinucis. Reţeaua lui nu l-a iertat niciodată pe Nixon pentru brutalitatea desfiinţării şi, cu prilejul operaţiunii Watergate, avea să trăiască satisfacţia că a contribuit la distrugerea politică a lui Nixon, devenit primul preşedinte destituit al S.U.A. Șapte ani mai târziu, în anul 1965, în urma unei alte lovituri de stat, preşedintele indonezian Sukarno a fost răsturnat de la putere.

[8] Postul de radio Vocea Americii a emis în limbile tuturor statelor europene. Pentru sfera sovietică de influență, C.I.A. a înființat posturile de radio „Europa Liberă” și „Libertatea”, care au emis în toate limbile statelor din această zonă de influență.

[9] L. Fletcher Prouty, JFK, Bucureşti, Editura RAO, 1996, p. 323.

[10] Secretar de stat era John Foster Dulles (1888-1959), fost avocat, director de bancă şi politician american. A organizat Conferinţa interaliată de la San Francisco şi pacea cu Japonia din 1951. A fost Secretar de Stat al S.U.A. în timpul preşedintelui D. Eisenhower. A preconizat o strategie de război împotriva Chinei şi o alta care ar fi trebuit să slăbească puterea Rusiei. Ca Secretar de Stat a apreciat ca „periculos“ conflictul din Indochina. A întâmpinat cu bănuială politica „coexistenţei paşnice“, lansată de Hruşciov. A încheiat noi alianţe militare conduse de S.U.A.: S.E.A.T.O. şi C.E.N.T.O.

[11] Henry Pelling, Winston Churchill, Londra, 1974, p. 79.

[12] Irwin Unger, Debi Unger, Twentieth Century America, New York, 1990, p. 309.

[13] L. Fletcher Prouty, op.cit., p. 55.

[14] Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece. 1941-1955, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 1997, p. 81.

[15] Andrei Andreevici Gromîko (1909-1989), om politic sovietic, a fost ambasador la Washington (1943-1946), reprezentant permanent al U.R.S.S. în Consiliul de Securitate al O.N.U. (1946-1952), ministru adjunct de Externe (1953-1957), ministru de Externe (1957-1985), membru al C.C. şi al Biroului Politic al P.C.U.S. (1973-1988), preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1985-1988).

[16] Revista „Parade”, din 9 februarie 1986.

[17] “Strategic Air Command“ (S.A.C.) este treapta superioară a lui Air Force şi deţine controlul asupra tuturor proiectelor aviaţiei.

[18] Jan van Helsing, op. cit., Bucureşti, 1998, p. 243.

[19]Singman Rhee (Li- Sing-Man) a trăit între anii 1875-1965. A fost om politic coreean. A studiat în S.U.A. După revenirea în ţară, a condus lupta anti-japoneză a coreenilor (1910-1920). Între anii 1919-1939 a condus guvernul coreean din exil, la Shanghai. Între 1948 –1960 a fost preşedinte al Coreei de Sud. Conducând dictatorial, a fost nevoit să părăsească ţara, în urma unor mişcări populare, trăind restul vieţii în Honolulu-Hawai.

[20] Ho Shi Min (1890-1969) s-a născut într-o familia nobiliară foarte înaltă. În tinereţe a călătorit perioade lungi în S.U.A. A fost membru fondator al Partidului Comunist Francez şi a participat la Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste (Comintern) de la Moscova (1920). Comintern-ul i-a dat sarcini în China. În anii 1929-1930 a organizat la Hong Kong Partidul Comunist din Indochina. În 1941 a organizat formaţiunile de gherilă (Viet-Minh) de luptă împotriva ocupaţiei japoneze şi a dominaţiei coloniale franceze. La 2 septembrie 1945 a proclamat independenţa Vietnamului, devenind preşedintele ţării, funcţie pe care a păstrat-o până în anul 1969. De la sfârşitul anului 1946 a continuat lupta împotriva armatelor coloniale franceze, iar după înfrângerea francezilor, în 1953, a luptat împotriva S.U.A. şi a susţinătorilor acestora din partea de sud a ţării. A dus o politică de echilibru între U.R.S.S. şi China, cele două puteri care l-au ajutat să triumfe. A fost artizanul victoriilor Vietnamului împotriva japonezilor, francezilor şi americanilor.

[21] Wilfried Loth, op.cit., pp. 28 şi 30.

[22] Wilfried Loth, op.cit., p. 90.

Facebook Comments
Navighează dupa cuvinte-cheie: , , ,