Continuăm expunerea informațiilor fundamentale privind istoria comună a Basarabiei și a României, informații structurate și sintetizate cu deosebită atenție de profesorul universitar doctor Corvin Lupu. Articolul de față reprezintă firul director al elementelor oferite de domnul Corvin Lupu în emisiunea difuzată în direct de postul de televiziune DIS TV în data de 20 martie 2023. Emisiunea a fost moderată de dr. Calistrat Atudorei.
*
După cum a promis, Lenin a desecretizat tratatele secrete semnate de țari și a trecut la înlocuirea relațiilor diplomatice bazate pe tratate secrete, instituite pe vremea țarilor, cu noi relații diplomatice, bazate pe alte tratate transparente. Astfel, printre aceste noi tratate, pentru România, unul a fost deosebit de important. Este vorba despre tratatul încheiat între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921. Tratatul ruso-turc se numește de „prietenie și frăție”. Tratatul cuprinde 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh. V. Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Externe și de diplomatul Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de RSFS Rusă pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars. După sute de ani în care s-au războit între ele pentru teritorii și influență, a sosit un moment istoric în care Rusia și Turcia, conduse de regimuri politice complet noi, au identificat în Occident inamicul comun și s-au sprijinit reciproc pentru a-și apăra existența și interesele teritoriale, de politică internă și de influență internațională.
La ora semnării lui, tratatul a fost ignorat de Occident și de România întrucât Rusia Sovietică nu era recunoscută de marile puteri învingătoare în primul război mondial și nici guvernul naționalist turc, condus de generalul Mustafa Kemal Atatürk, nu era recunoscut. În Turcia, puterile occidentale au recunoscut, susținut și instalat la Istanbul un alt guvern, unul al forțelor de ocupație occidentale, care accepta o serie de cesiuni teritoriale pe care naționaliștii turci le considerau inacceptabile.
Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două mari țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”.
În acest fel, din punct de vedere al dreptului internațional, a fost anulat și Tratatul ruso-turc din mai 1812, semnat la București, prin care Basarabia a trecut sub stăpânirea Rusiei. În 1921 era în vigoare Decretul asupra popoarelor, astfel că decizia Sfatului Țării de la Chișinău de unire a Basarabiei cu România, avea toate condițiile pentru a fi pusă în circuitul de drept internațional. Dar asta nu curgea de la sine. Era nevoie de demersuri ale României care trebuia să se racordeze la noul curs internațional din estul Europei, curs care privea și era direct legat de cele mai importante două state care au marcat istoria României în ultimele peste șase sute de ani, respectiv Turcia și Rusia. Din punctul de vedere al intereselor românești, dincolo de reticențele conservatoare ale Casei Regale a României și ale clasei politice, dincolo de atașamentele clasei politice românești față de sistemul politic de sorginte occidentală, evoluțiile din Turcia și Rusia erau favorabile României, în primii ani interbelici. Acela era momentul favorabil rezolvării marilor interese teritoriale ale României, care nu au putut fi rezolvate în timpul țarilor și al vechiului regim din Turcia și nici prin cooperare/supunere față de Occident.
Din punct de vedere politic, al dreptului și al relațiilor internaționale, era nevoie doar ca România să acționeze pentru recunoașterea guvernelor Rusiei și Turciei, să încheie de îndată relații diplomatice cu amândouă aceste state și să încheie tratate prin care să fie stipulate câteva condiții minime, între care foarte importante erau: recunoașterea drepturilor naționale ale României asupra teritoriilor sale, recunoașterea independenței României în noua ei configurație geografică, recunoașterea suveranității și independenței Rusiei și Turciei și oferirea de garanții că România nu se va alinia politicii occidentale împotriva Rusiei și Turciei. Pentru aceasta era nevoie de o decizie suverană, în interesul României profunde, descărcată de orice fel de antipatii față de judeo-bolșevicii care au asasinat familia țarului, rude apropiate ale reginei Maria și descărcată de orice fel de spirit de supușenie față de sprijinitorii guvernului filo-occidental marionetă de la Istanbul, care accepta cedări teritoriale ale Turciei și care nu recunoștea guvernul național al generalului Mustafa Kemal Atatürk. Deciziile politice majore care erau necesare României profunde nu trebuiau în nici un caz puse în ecuație cu interesele mărunte, de moment istoric, iar interesele aliaților noștri occidentali nu trebuiau puse pe primul plan al politicii românești, înaintea intereselor României.
Prin norme de drept internațional, drepturile istorice ale unui stat asupra unei regiuni și a unei populații sunt completate și consolidate. Astfel, putem spune că dreptul internațional valențează drepturile istorice ale unei națiuni. Faptul că diplomația românească a ignorat acest tratat între Rusia și Turcia și nu a acționat în nici un fel pentru a-l valorifica în folosul României a fost o altă mare eroare diplomatică, care produce efecte până astăzi. Nerecunoscând la timp Rusia Sovietică și tratatele internaționale încheiate de această țară, inclusiv cele care vizau România, cum a fost Tratatul de prietenie și frăție ruso-turc din 16 martie 1921, sovieticii nu au mai luat nici ei în seamă prevederile care avantajau România și drepturile ei teritoriale istorice, ceea ce, mai târziu le-a convenit.
O analiză științifică a evenimentelor legate de problematica apartenenței Basarabiei la România nu poate să excludă nici un punct de vedere. Cu toate acestea, erorile/lipsurile din politica guvernelor și Casei Regale a României sunt trecute cu vederea de majoritatea lucrărilor istoriografice referitoare la această problematică.
În istoriografia românească, un merit deosebit revine istoricului român din Republica Moldova, Vlad Mischevca, care, în 2015, la Vălenii de Munte, a pus în circulație acest deosebit de important tratat diplomatic și a semnalat istoriografiei românești aspecte importante din istoria relațiilor internaționale contemporane. Până la această dată, istoricii, politicienii și diplomația românească au ignorat acest tratat.
La 19 decembrie 1922, în timpul Conferinței de la Lausanne (20 noiembrie 1922-24 iulie 1923), a avut loc o întrevedere între Constantin Diamandy, delegatul României și Gheorgy Cicerin, comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei Sovietice, cu privire la reglementarea raporturilor româno-sovietice, în cadrul căreia reprezentantul sovietic a propus recunoașterea de către Rusia Sovietică a unirii Basarabiei cu România, sub o formă oarecare, contra tezaurului și bijuteriilor Coroanei, ca și reglementarea celorlalte chestiuni pendinte și încheierea unui pact de neagresiune. La 14 mai 1923, guvernul român a aprobat începerea de tratative cu URSS în vederea reluării relațiilor comerciale între cele două țări. Negocierile ulterioare dintre cele două părți s-au încheiat fără nici un rezultat, întrucât guvernul român a respins cererea delegației sovietice privind recunoașterea anticipată a guvernului sovietic. Or, nerecunoașterea guvernului sovietic nu putea să conducă la promovarea nici unuia din marile interese pe care le avea România în Rusia.[1]
În cadrul Conferinței de la Viena din 27 martie/12 aprilie 1924, după ce guvernul bolșevic al Uniunii Sovietice a fost recunoscut de Marea Britanie, Franța și Italia, delegația sovietică a cerut organizarea unui plebiscit în Basarabia legat de apartenența provinciei la România sau la URSS, ceea ce statul român nu putea accepta. După respingerea propunerii inadmisibile a Uniunii Sovietice, Cominternul a emis o circulară secretă, semnată de evreul Karl Berngardovich Radek (pe numele său real Karol Sobelsohn), prin care se comunica faptul că problema Basarabiei va fi rezolvată în curând pe calea armelor. De altfel, în cursul unei vizite la Varșovia, Gheorgy Cicerin a declarat omologului său polonez că „Basarabia este cel mai delicat subiect din politica Europei”. La 18 februarie 1929, ministrul român de Externe a purtat o conversație diplomatică cu noul comisar sovietic pentru Afaceri Străine, Maxim Litvinov, care i-a transmis că guvernul sovietic dorește plebiscit în Basarabia. Sovieticii nu mai erau interesați să se înțeleagă cu românii, cum fuseseră până în 1922, când parcurgeau încă cea mai dificilă perioadă din istoria lor. La nivelul sfârșitului deceniului al III-lea al sec. al XX-lea și în deceniul al IV-lea, ei așteptau momentul favorabil să recupereze Basarabia prin forță. Ei știau că românii nu vor accepta niciodată un plebiscit care ar fi putut infirma voința populară de apartenență la România, justificată istoricește de faptul că în 1918 reprezentanții întregului popor din Basarabia votaseră unirea cu România. Faptul că sovieticii se comportau foarte dur cu românii din Basarabia și după ce guvernul de la București începuse tratative diplomatice cu sovieticii pentru reluarea relațiilor dintre cele două țări, dovedește că sovieticii nu mai erau interesați de reușita negocierilor cu românii.[2]
În perioada dintre oferta sovietică făcută de Lenin, când s-a adresat popoarelor vecine, în noiembrie 1917 și încheierea relațiilor diplomatice între România și URSS, în iunie 1934, relațiile româno-ruse au rămas deosebit de încordate. În acest sens, este suficient să menționăm atentatul cu bombă al celor trei evrei bolșevici din Parlamentul României (1920), soldat cu morți și răniți, operațiunea serviciilor secrete sovietice de la Tatar Bunar (1924), conflictele de frontieră soldate cu numeroase schimburi de focuri însoțite de morți și răniți, adoptarea programului Partidului Comunist din România care prevedea lupta provinciilor istorice românești pentru autonomie, până la desprinderea lor de statul național unitar român și activitatea intensă a serviciilor secrete sovietice desfășurată în România prin intermediul agenturii, îndeosebi prin intermediul rețelei evreiești din Partidul Comunist din România.
Pe măsură ce timpul a trecut și Uniunea Sovietică a devenit o putere din ce în ce mai mare și s-a îndepărtat vizibil de Rusia înapoiată a țarilor, clasa politică românească a conștientizat tot mai mult necesitatea reglementării raporturilor de toate felurile cu această foarte mare putere din vecinătatea imediată a României. În acest sens, în prima jumătate a deceniului al IV-lea al secolului al XX-lea, au fost preocupați și regele Carol al II-lea, conducătorul de facto al politicii externe românești și ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu.
Canalele directe de comunicare româno-sovietice nu s-au mai putut deschide cu succes, astfel că politicienii români au rămas să spere că își vor putea reglementa raporturile diplomatice cu URSS cu sprijinul marilor puteri occidentale, mizând în special pe Franța și pe SUA. Această speranță românească era una iluzorie, întrucât ambele mari puteri occidentale aveau propriile interese față de URSS și nu-și riscau aceste interese pentru a interveni în favoarea României, în chestiunea Basarabiei, care era realmente un „cartof foarte fierbinte” al raporturilor internaționale din estul Europei. Mirajul occidental din viziunea defectuoasă a diplomației române a avut ca urmare eșecul României în raporturile cu Rusia/URSS, cu urmările dramatice cunoscute.
În perioada 1932-1934, România a făcut eforturi pentru a obține sprijinul SUA în a forța URSS să se angajeze că nu va ataca Basarabia. Demersurile au eșuat, SUA având alte interese.
Pentru argumentarea afirmației de mai sus, menționăm un document diplomatic american, datat 4 februarie 1932, prin care subsecretarul de stat al SUA, Wallace Murray, l-a informat pe Secretarul de Stat, Henry Stimson, că ambasadorul României dorea să i se adreseze în chestiunea Basarabiei, chestiune care, după opinia șefului Legației României la Washington, Carol Davila, va juca un rol important în cadrul Conferinței de dezarmare, în curs de desfășurare la acea dată la Geneva. În acest sens, Carol Davila l-a rugat pe Wallace Murray să insiste pe lângă Secretarul de Stat să sprijine România în problema Basarabiei. Subsecretarul de stat și-a pus șeful în temă cu problematica chestiunii Basarabiei. Wallace Murray îl informa pe Secretarul de Stat, că românii vor să introducă o clauză la Conferința de dezarmare de la Geneva prin care URSS să fie obligată să respecte toate teritoriile care în acel moment erau componente ale României suverane. România miza mult pe recent obținuta calitate a lui Nicolae Titulescu de președinte al Societății Națiunilor și pe influența sa internațională, mai ales în rândul numeroaselor și influentelor cercuri politice evreiești din Occident.
Rușii refuzau un asemenea articol. De aici decurgea și încadrarea sau nu în categoria „agresiuni” a unei acțiuni militare sovietice în Basarabia. În aceste condiții, românii au găsit o nouă formulă, pe care Wallace Murray a înțeles că urmau să o prezinte la Geneva: obținerea angajamentului că URSS va respecta integritatea tuturor teritoriilor de la vest de Nistru. Carol Davila nu a ridicat chestiunea tradiționalului refuz al SUA de a recunoaște anexarea Basarabiei de către România, arăta subsecretarul american de stat, precizând și că ambasadorul României își exprima speranța că guvernul SUA va autoriza delegații săi la Geneva să-și dea acordul pentru noua formulă românească avansată, realizându-se astfel încheierea tratatului. Carol Davila a argumentat că SUA nu vor fi afectate în pozițiile lor anterioare și, mai mult, vor servi la neutralizarea unui factor de pericol în politica europeană și vor facilita succesul Conferinței de dezarmare.
Diplomatul Wallace Murray a sugerat Secretarului de Stat că, pe de o parte, SUA nu trebuia să se implice în chestiuni europene, cum ar fi chestiunea Basarabiei. Această recomandare oficială a subsecretarului de stat al SUA a sunat ca o sentință. Pe de altă parte, Wallace Murray recomanda șefului său susținerea ideii că SUA trebuia să fi fost interesată de succesul Conferinței de dezarmare, deci și a înlăturării obstacolelor care ar putea duce la eșecul conferinței.
Tratativele românești cu URSS erau în dificultate în momentul în care Carol Davila cerea ajutorul SUA. În 13 ianuarie 1932, la Riga, reprezentantul guvernului sovietic, B. Stomoniakov, a condiționat încheierea pactului de neagresiune cu România de consemnarea poziției sovietelor față de problema Basarabiei și de eliminarea din textul pactului a cuvintelor integritate, inviolabilitate și suveranitate. În ianuarie 1932, la Riga, s-au desfășurat negocieri sovieto-române îndreptate în direcția îmbunătățirii relațiilor de vecinătate, dar, din inițiativă sovietică, chestiunea Basarabiei nu a fost pusă pe agenda discuțiilor, ceea ce însemna că interesul fundamental al României nu putea fi abordat.
Carol A. Davila i-a vorbit secretarului de stat Henry L. Stimson despre faptul că Maxim Litvinov, comisarul sovietic pentru Afaceri Externe, refuza să discute problema încorporării justificate a Basarabiei la România și nu a vrut să semneze un tratat de neagresiune. În cadrul negocierilor pornite, dificultatea a constat în stabilirea liniilor unde orice agresiune ar trebui să înceteze. Carol Davila spunea că frontiera între Rusia și România este fluviul Nistru. Henry Stimson arăta subalternilor lui că această frontieră include la România provincia Basarabia. România dorea să aibă acel fluviu constituit în linie de frontieră, de la care orice agresiune, fie din partea României, fie a URSS, să înceteze. Rusia dorea ca linia de non-agresiune să fie trasată în cealaltă parte, vestică, a Basarabiei, pe râul Prut. Aici se găsea punctul mort al tratativelor. Carol Davila a cerut diplomaților SUA să susțină promovarea intereselor românești în fața URSS la Geneva.[3]
La 16 martie 1933, subsecretarul de stat al SUA, William Phillips, informa Legația SUA din București în legătură cu convorbirile avute cu ambasadorul României la Washington, în ziua de 16 martie 1933. Acesta rugase guvernul american ca înainte de a face vreun pas pentru recunoașterea URSS, să i se permită să vorbească despre întreaga situație a dificultăților românești cu Rusia.[4]
Este de înțeles îngrijorarea autorităților române față de stabilirea de relații diplomatice americano-sovietice fără condiționarea URSS de respectare a frontierelor cu vecinii și înainte ca SUA să fi recunoscut apartenența Basarabiei la România.
După încheierea relațiilor diplomatice și strângerea legăturilor dintre SUA și URSS, șansele României de a-și atinge interesele față de URSS au scăzut și mai mult. În aceeași perioadă, Franța și Marea Britanie au militat pentru menținerea unei adversități româno-sovietice, care le putea fi utilă în cazul nevoii de a transforma România într-o platformă de unde să se acționeze împotriva Uniunii Sovietice. Acest fapt, mărea riscurile de securitate ale României.
Ani de zile istoriografia românească interbelică și cea de după al doilea război mondial au salutat politica externă românească îndreptată exclusiv spre relații cu Franța și Marea Britanie. O analiză profundă și obiectivă, avantajată de accesul cercetătorilor la numeroase documente de arhivă, permite concluzia că guvernanții români, clasa politică românească în general, au acordat, în perioada interbelică, prea puțină atenție faptului că tratatele de pace care au împlinit dezideratele naționale ale României nu erau agreate sau recunoscute de cele mai mari puteri ale lumii: SUA, URSS, Germania și Japonia. Pentru realizarea unor legături diplomatice solide cu aceste țări, s-au făcut puține eforturi și acestea tardive. Când regele Carol al II-lea a încercat să repare această situație, în finalul deceniului al patrulea, era prea târziu. Războiul bătea la ușă și România Mare se prăbușea în condițiile lipsei de suport din partea celor trei mari puteri de care nu era legată.
După cum am spus, iminența stabilirii relațiilor diplomatice sovieto-americane a determinat diplomația românească să încerce o sensibilizare a Departamentului de Stat în sensul găsirii unui sprijin în vederea obținerii de către România a recunoașterii alipirii Basarabiei. Iată că după ce, în noiembrie-decembrie 1917, România a avut în mână oferta unor înțelegeri directe cu Rusia Sovietică, pe care le putea face în condițiile grele pentru această țară din acei ani de început a regimului bolșevic, după un deceniu și jumătate, diplomația românească căuta sprijin departe, dincolo de Atlantic, pentru a se adresa Moscovei…
Demersurile diplomatice românești pe lângă puterile occidentale pe care clasa politică românească le credea prietene și aliate au fost insignifiante și nu au produs nici un efect practic.
În toamna anului 1939, diplomații sovietici dădeau asigurări liniștitoare, atât Occidentului, cât și României, în sensul că URSS „nu are nimic să ceară României”, nu intenționează să desfășoare nici un fel de acte de agresiune în Balcani și dorește să aibă relații bune cu România, pe care să le dezvolte în continuare. Aceste asigurări au fost date de ambasadorul sovietic la Londra, Ivan Mikhailovich Maiski, de comisarul poporului pentru Apărare, mareșalul Klement Voroșilov și de însuși Mihail Ivanovici Kalinin, președintele prezidiului Sovietului Suprem al URSS.[5]
După încheierea Tratatului Molotov-Ribbentrop, ambasadorul român de la Moscova, Gheorghe Davidescu, a încercat insistent să afle de la atașatul economic al Germaniei acreditat în URSS, Karl Schnurre[6], care sunt intențiile Kremlinului față de România. Karl Schnurre l-a asigurat pe Gheorghe Davidescu că nu există nici un pericol sovietic pentru România.[7]
În toamna anului 1939, ministrul turc de Externe, Mehmet Șükrü Saracioglu, a inițiat un acord internațional care să garanteze statu-quo-ul în Balcani. În acest sens s-a deplasat la Moscova și a negociat timp de trei săptămâni cu sovieticii. Din aceste negocieri sovieticii au înțeles că în cazul unei agresiuni sovietice asupra României, Turcia va rămâne neutră, dar că Turcia va interveni militar în favoarea României dacă Bulgaria ar încerca să profite și să ocupe Dobrogea. Turcia considera că poziția ei în cadrul Înțelegerii Balcanice privea doar statu-quo-ul frontierelor dintre statele balcanice, nu și cele ale statelor balcanice cu terți.[8] Poziția Turciei nu putea decât să încurajeze URSS să acționeze împotriva României.
Sugestivă a fost și discuția din 15 martie 1940 dintre Viaceslav Molotov și ambasadorul Germaniei, Schulenburg[9]. Comisarul sovietic pentru Afaceri Externe a spus că problema Basarabiei nu poate fi socotită a fi încheiată, dar nu a sosit momentul pentru rezolvarea ei.La 17 iunie 1940, secretarul de stat al Germaniei și director al Departamentului politic din cadrul Ministerului de Externe german, Ernst Woermann, i-a dat asigurări ambasadorului României că URSS nu pregătește nicio acțiune împotriva României. La 23 iunie 1940, Molotov îi spune ambasadorului Schulenburg că problema Basarabiei nu mai suferă amânare.[10]
În 24 iunie 1940, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, a fost primit în audiență de Viaceslav Molotov, căruia i-a declarat că alăturarea României la Axa Roma, Berlin, Tokyo, s-a datorat chiar URSS, care a distrus în România orice sentiment de încredere și de siguranță și a trezit o teamă îndreptățită față de pericolul pierderii ființei statale, determinând autoritățile de la București să caute sprijin în altă parte. Grigore Gafencu a spus că: „Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați”. Molotov a răspuns că: „Vă veți căi. Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteți pierduți. România e în primejdie de a nu mai fi”.[11]
În 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov (Skriabin) l-a convocat pe ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna prima din cele două Note ultimative prin care URSS cerea României să evacueze Basarabia. După ce a citit textul Notei ultimative, Gheorghe Davidescu a declarat că „…argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei…” și că „…înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea țarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc…” Ambasadorul României a încercat să invoce numeroasele motivații istorice și juridice care îndreptățeau România să păstreze Basarabia și toată Bucovina în interiorul granițelor sale.
Garanțiile Marii Britanii și Franței n-au jucat nici un rol și nu au oferit României nici o fărâmă de securitate. Întreaga politică externă interbelică a României, propusă și aplicată practic sub coordonarea lui Nicolae Titulescu, susținută și de rege și de clasa politică adusă de rege la putere s-a dărâmat ca un castel de nisip. Curând dezastrul va continua prin dictatele internaționale care vor face România să cedeze și o parte din Transilvania și o parte din Dobrogea. Dezamăgirea clasei politice românești s-a manifestat sugestiv, „la cald”, în 3 iulie 1940, când, fără notificare prealabilă, România a denunțat garanțiile anglo-franceze, care se dovediseră caduce. Această denunțare a reprezentat practic trecerea decisivă a României de partea Axei.
Neacceptând să asculte argumente istorice și juridice, care în acel moment nu mai jucau nici un rol, sferele de influență fiind împărțite de sovietici cu germanii peste capul popoarelor est-europene, Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român faptul că în 1917-1918, când Rusia Sovietică era în impas, România a refuzat să colaboreze, în ciuda mâinii care i-a fost întinsă. Molotov a afirmat că atunci, în 1917-1918, România putea obține foarte mult în schimbul a foarte puțin. În acel moment istoric, în 1940, nu identificăm posibile interese sovietice ca Molotov să nu-i fi spus lui Davidescu adevărul „gol-goluț”.[12]
Privitor la stăpânirea Basarabiei de către URSS, guvernul sovietic a fost preocupat să încheie un tratat internațional prin care să legalizeze invadarea și anexarea Basarabiei, a Ținutului Herța și a nordului Bucovinei, așa cum reușise cu Finlanda, în martie 1940, prin semnarea Tratatului de la Tarnu, prin care sovieticii și-au legalizat stăpânirea asupra unor teritorii care aparținuseră acestei țari. Este de semnalat faptul că, în perioada interbelică, mai ales către finalul ei, când securitatea României devenise precară, diplomația românească a fost tentată să încheie un asemenea tratat, pentru a preveni pierderea unor noi teritorii pe care URSS le viza. Este vorba de sudul Bucovinei, de Moldova întreagă și de Dobrogea.
Ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, era de altă părere. El scria în1940 Ministerului Afacerilor Externe de la București: „…este preferabil ca raptul Basarabiei să rămână în categoria unui act de forță pe care România nu l-a acceptat. Noi nu avem nici un interes să legalizăm acest act, oferind sovieticilor un titlu legal pentru menținerea acestor provincii […] Nu este intenția guvernului român să renunțe la pozițiile de principiu și să recunoască unilateral soluțiile sovietice.”[13]
Propunerea ambasadorului Davidescu, susținută și de alți decidenți politici de la București a fost cea care a fost adoptată. De aceea, putem să spunem că România a fost singurul membru al Axei condusă de Germania care a avut un temei de drept internațional legal pentru a intra în campania militară împotriva URSS. România avea statutul de victimă, nu de agresor, cum a susținut punctul sovietic de vedere, până târziu, după dezmembrarea controlată a Uniunii Sovietice.
URSS a menținut această preocupare de legalizare internațională a stăpânirii teritoriilor românești anexate abuziv, până la dezmembrarea ei, iar ulterior, au continuat aceste eforturi Ucraina, Federația Rusă și Republica Moldova, aceasta din urmă în perioada în care a fost condusă de comuniști loiali Moscovei. Astfel, în anul 2008, când s-a pus problema semnării unui tratat bilateral între România și Republica Moldova, regimul lui Vladimir Voronin a cerut delegației române să accepte precizarea făcută în cadrul Tratatului de Pace de la Paris (1947), care stipula că în anul 1940 avusese loc un acord româno-sovietic de cedare a Basarabiei către URSS. Doar astfel ar fi putut rezulta faptul/acuzația că România ar fi comis o agresiune împotriva URSS în cursul celui de al doilea război mondial.
URSS a încurajat Ungaria în a formula pretenții teritoriale față de România, acestea fiind necesare presiunii pe care Kremlinul a exercitat-o asupra României să accepte pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și Insulei Șerpilor, în contrapartidă cu posesia întregii Transilvanii. După invadarea Basarabiei, în iunie 1940, URSS a comunicat Ungariei că o va susține în viitor în cadrul oricărei conferințe internaționale care va dezbate pretențiile teritoriale maghiare față de România.[14]
Este necesar a se rememora și aspirația Ucrainei pentru stăpânirea teritoriilor smulse de Rusia țaristă și apoi URSS de la România. Ucraina a aspirat la aceste teritorii încă de la sfârșitul primului război mondial. După al doilea război mondial, în anul 1952, Stalin a aprobat ca cele trei județe ale Buceac-ului să fie luate Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și alipite Ucrainei. Liderii sovietici, Hrușciov, Brejnev și Cernenko, care au condus URSS timp de 28 de ani, au avut mereu păreri diferite despre modul în care ar fi trebuit să fie tratată Basarabia și populația ei.[15]
În anii celui de al Doilea Război Mondial, guvernul României, în mod special Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Externe, începând din anul 1942, a fost preocupat să se pregătească în vederea viitoarei conferințe a păcii, conștienți de importanța ei și având experiența istorică a dificultăților înfruntate de România după primul război mondial. În acest sens, în 16 iunie 1942 s-au deschis lucrările „Comisiunii pentru pregătirea materialului documentar de informare și propagandă în vederea Conferinței de Pace”, organism cunoscut sub numele prescurtat de „Biroul Păcii”. Din Secțiunea istorică a „Biroului Păcii” au făcut parte istorici de mare anvergură ai României. S-au strâns documente de mare importanță, iar lucrările de propagandă au fost publicate în limbi de circulație internațională. Legat de problematica drepturilor românești asupra Basarabiei, Gheorghe I. Brătianu a publicat cartea La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Institute D’Histoire Universelle <N. Iorga>, Bucarest, 1943.[16]
(Va urma)
Referințe bibliografice
[1] Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, p. 412.
[2] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, pp. 96-97, 100 și 103.
[3] ANR, Fond SUA, Microfilme, rola 627, nr. 761.71/78.
[4] ANR, Fond SUA, Microfilme, rola 627, nr. 761.71/92. Convorbirea a avut loc în prezența mai multor funcționari ai Ambasadei României la Washington. Vezi și Ion Stanciu, În umbra Europei, Editura Silex, București, p. 141.
[5] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, pp. 126-127.
[6] Karl Schnurre era foarte influent, atât în Germania, cât și în URSS. El a negociat cu sovieticii Acordul economic germano-sovietic din 19 august 1939, care a fost preludiul încheierii Tratatului Molotov-Ribbentrop și l-a însoțit pe Joachim von Ribbentrop la Moscova pentru încheierea și semnarea acestui tratat, rămânând în capitala URSS încă doi ani.
[7] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 128.
[8] Ibidem.
[9] Numele său complet este Friedrich-Werner Erdmann Mattyhias Johann Bernhard Erich Graf von der Schulenburg.
[10] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 146 și 150.
[11] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 400.
[12] Vezi și Corvin Lupu, România, Axa și Aliații, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, pp. 50-51.
[13] Arhiva MAE, Fond 71, URSS, vol. 136, 1940, fila 338. Vezi și Grigore Gafencu, Jurnal 1940-1942, Editura Globus, București, 1996, pp. 88-89.
[14] Vezi și explicațiile date în acest sens și în Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, , Editura RAO, București, 2011, pp. 162-163 și 476 și în Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013, p. 31, nota 3.
[15] În acest sens, vezi și Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, traducere din limba engleză, Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, pp. 245 sqq.
[16] Vezi și Petre Otu, Gheorghe I. Brătianu și „Biroul Păcii”, în „Dosarele istoriei”, An VIII, nr. 4 (80), 2003, p. 12.
Puteți urmări în continuare și înregistrarea video a emisiunii: