.
de Octavian Dimarescu
Istoria umanității nu este un proces liniar de acumulare a progresului, ci mai degrabă o succesiune ritmică, aproape biologică, de cicluri imperiale. Asemenea unor organisme vii, marile structuri de putere se nasc în violență, ating un apogeu al vitalității administrative și culturale, pentru ca inevitabil să alunece spre senescență, scleroză instituțională și, în cele din urmă, spre o dizolvare traumatică. Momentul istoric pe care îl traversăm astăzi nu este o simplă rearanjare a pieselor pe tabla de șah a diplomației internaționale, ci marchează o convulsie tectonică: intrarea hegemonului global – Statele Unite ale Americii – în faza terminală a ciclului său de dominație.
Această etapă, cunoscută în teoria relațiilor internaționale drept „criza tranziției de putere”, este, paradoxal, mult mai periculoasă decât perioada Războiului Rece. Dacă în confruntarea bipolară de secol XX aveam doi actori raționali care își calculau mutările pentru a menține un status quo, astăzi ne confruntăm cu patologia specifică imperiilor în retragere: sindromul „fiarei rănite” sau impulsul irațional al jucătorului care, conștient că pierde partida, alege să răstoarne masa de joc decât să accepte o înfrângere onorabilă.
Pentru a înțelege profunzimea acestei crize, trebuie să privim dincolo de narațiunile superficiale ale presei mainstream, care reduc totul la o luptă morală între „democrație” și „autocrație”. În realitate, asistăm la manifestarea clasică a ceea ce istoricul Paul Kennedy numea „supraextindere imperială”. Statele Unite se află astăzi într-o situație strategică imposibilă, încercând să mențină angajamente militare și politice pe trei fronturi distincte – Europa de Est, Orientul Mijlociu și Indo-Pacificul – în timp ce baza sa economică și socială internă se erodează accelerat. Această discrepanță între ambițiile globale și capacitățile reale creează o tensiune insuportabilă în interiorul aparatului decizional de la Washington, generând comportamente care sfidează logica realismului politic tradițional.
Unul dintre cele mai alarmante simptome ale acestui declin este fractura internă a elitelor americane și disoluția suveranității reale a statului. Într-o putere sănătoasă și ascendentă, există un consens fundamental asupra interesului național. Într-un imperiu aflat în amurg, elitele intră într-un război civil rece, iar mecanismele democratice devin simple ritualuri golite de conținut. Fenomenul pe care îl observăm în ultimii ani în Statele Unite – incapacitatea liderilor aleși de a implementa politici care contravin agendei birocrației permanente – indică o osificare a puterii.
Așa-numitul „Deep State” sau complexul militar-industrial-birocratic a devenit o entitate autonomă, imună la ciclurile electorale, care funcționează pe pilot automat. Nucleul ideologic al acestei structuri este dominat de neoconservatori a căror genealogie intelectuală – paradoxal, de sorginte troțkistă – a convertit dogma „revoluției permanente” într-un imperativ de export violent al democrației liberale. Acești arhitecți ai haosului global, transferați din extrema stângă în extrema dreaptă a spectrului politic american, au păstrat metodologia revoluționară: destabilizarea continuă a societăților tradiționale. Scopul acestei cruciade neîntrerupte este tocmai menținerea artificială a „Sfârșitului Istoriei”, acea utopie liberală în care hegemonia occidentală nu mai poate fi contestată. Această mașinărie instituțională este, așadar, programată pentru un singur lucru: perpetuarea imperiului cu orice preț, văzând în orice alternativă suveranistă o erezie care trebuie extirpată.
Această paralizie a voinței politice și rigiditatea ideologică deschid ușa unui fenomen și mai periculos: inversarea completă a ierarhiei de putere dintre metropolă și satelit. Istoria imperiilor ne învață că slăbiciunea centrului permite aliaților minori să preia comanda, însă cazul actual este fără precedent prin anvergura sa. Dinamica tradițională a fost răsturnată: astăzi, nu hegemonul american își controlează aliatul din Orientul Mijlociu, ci invers. Se poate afirma, cu argumente geopolitice solide, că politica externă a Washingtonului a fost subordonată unei doctrine de facto de tip „Israel First”, chiar dacă aceasta nu este niciodată enunțată oficial.
Lobby-ul israelian a ajuns să exercite o influență atât de profundă asupra structurilor decizionale americane – legislative, financiare și mediatice – încât Statele Unite acționează împotriva propriului interes național și strategic doar pentru a satisface imperativalele de securitate ale Tel Aviv-ului. Această capturare a statului face ca America să își epuizeze capitalul diplomatic, resursele militare și credibilitatea globală în conflicte periferice, în timp ce adevăratele amenințări la adresa supremației sale economice rămân neadresate. Astfel, „coada a ajuns să dea din câine”, transformând superputerea globală într-un simplu instrument de forță aflat la dispoziția unui stat client.
Consecința directă a acestei capturări a statului de către interese ideologice (neoconservatoare) și externe (lobby-ul israelian) este comportamentul irațional pe scena internațională. Aici intervine analogia cu anul 1914 și cu Austro-Ungaria. Imperiul Habsburgic nu a declanșat Primul Război Mondial pentru că se simțea puternic, ci pentru că era terifiat de propria sa descompunere internă și de ascensiunea rivalilor externi. Elitele vieneze au simțit că singura cale de a opri timpul și de a revitaliza imperiul este un război preventiv, o „fugă înainte”. Astăzi, Statele Unite par să urmeze o traiectorie similară. Confruntate cu ascensiunea inexorabilă a unei lumi multipolare – reprezentată de consolidarea blocului eurasiatic și de emanciparea Sudului Global – elitele occidentale sunt tentate să recurgă la soluția militară finală. Doctrina „câinelui turbat” sugerează că un imperiu care simte că pierde totul poate decide, într-un ultim spasm de orgoliu (hybris), să tragă întreaga lume după el în abis.
Această arhitectură de putere disfuncțională se reflectă cel mai clar și mai tragic în incoerența totală a politicii externe a lui Donald Trump. Ceea ce pare a fi o strategie haotică, marcată de contradicții flagrante și răzgândiri bruște, este de fapt rezultatul direct al capturării președintelui de către același establishment pe care a promis să îl combată. Deși a câștigat alegerile pe o platformă izolaționistă și suveranistă, Trump se află într-un „cordon sanitar” impus de consilieri neoconservatori. Acești birocrați ai războiului perpetuu, cu rădăcinile lor troțkiste de exportare a revoluției (acum sub masca democrației), îl blochează sistematic în a-și onora promisiunile de dezangajare militară.
Din această cauză, mișcarea MAGA (Make America Great Again) se află la începutul unei schisme istorice. Momentul de inflexiune, punctul în care această fractură a devenit evidentă și ireversibilă, a fost marcat de asasinarea lui Charlie Kirk. Acel eveniment tragic nu a fost doar o eliminare a unui oponent, ci semnalul care a trezit baza electorală la realitatea brutală: sistemul nu mai tolerează nicio formă de disidență autentică. Susținătorii, care doresc pacea și reconstrucția internă (America First), realizează acum cu amărăciune că liderul lor este, în fapt, un prizonier al sistemului, înconjurat de figuri care promovează escaladarea conflictelor. Trump apare astfel ca un lider lipsit de o politică externă coerentă, oscilând între instinctele sale pragmatice și presiunile imense ale complexului militar-industrial și ale lobby-urilor străine, sfârșind prin a valida agenda neoconservatoare pe care a jurat să o distrugă.
În concluzie, nu asistăm doar la o criză geopolitică pasageră, ci la sfârșitul unei ere istorice de 500 de ani de dominație occidentală asupra planetei. Această tranziție nu poate fi oprită, indiferent de câte portavioane sunt desfășurate sau de câte sancțiuni sunt impuse, deoarece motoarele istorice s-au mutat. Întrebarea fundamentală care planează asupra umanității nu este cine va conduce lumea de mâine – multipolaritatea este deja un fapt împlinit – ci dacă vechea lume va avea înțelepciunea să moară pașnic sau dacă va alege, în orbirea sa ideologică, scenariul apocaliptic al distrugerii totale. Într-o astfel de conjunctură, luciditatea, scepticismul față de narațiunile oficiale și înțelegerea mecanismelor profunde ale puterii nu sunt doar exerciții intelectuale, ci instrumente de supraviețuire națională.