.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea 13
*
Unirea Basarabiei cu România încă incomplet cercetată
Relaţiile româno-sovietice au fost fără îndoială cele care au influenţat istoria României secolului al XX-lea în măsura cea mai mare. Din această cauză, prezentarea lor de către istoriografia perioadelor trecute din 1917 până în prezent a fost diferită şi s-a bazat mereu pe omisiuni, ascunderi de documente şi neacceptări ale unor adevăruri. Multe documente româneşti, inclusiv privitoare la relaţiile româno-ruse, au fost transferate în decembrie 1916-ianuarie 1917 în Rusia, împreună cu tezaurul naţional. O mulţime de alte documente le-a deţinut Nicolae Titulescu. Le-a scos din ţară când a plecat în emigraţie. Un vagon din aceste documente au ajuns în posesia serviciului secret britanic. Între anii 1919-1936, șeful serviciului secret, Mihail Moruzov, a fost agent sovietic şi a înstrăinat informaţii şi documente. După 1936, Mihail Moruzov a devenit agent german și a făcut acelaşi lucru în noua direcţie. Arhivele secrete româneşti au încăput pe mâna a tot felul de forţe stăpânitoare care le-au muls. După 30 august 1944, sovieticii au sustras numeroase documente de arhivă românească, cu deosebire privitoare la problematica româno-sovietică.
Din declaraţiile lui Virgil Măgureanu, după 22 decembrie 1989, prima instituţie care s-a „privatizat” în România a fost Securitatea. Mulţi comandanţi şi alţi factori de răspundere plecau din sediile instituţiei cu dosarele sensibile, mai ales privitoare la sovietici. Unii comandanţi, speriaţi că au văzut la televizor agentura sovietică din România, în frunte cu Militaru, Iliescu şi alţii preluând conducerea țării, au dat foc multor dosare privitoare la problematica româno-sovietică. Filo-sovieticii erau cei mai numeroşi dintre puciştii care au dat lovitura de stat şi avem temeiuri să bănuim că multe documente s-au înstrăinat şi imediat după puci. Accesul străin la sustragerea unor documente din România, care nu s-a putut rezolva în timpul dictaturii naţionalist-socialiste, s-a putut obţine cu ajutorul celor ajunşi la putere în decembrie 1989, pe care nu-i mai etichetăm. Este cert că cele mai multe documente foarte valoroase privitoare la istoria României şi la relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice sunt depozitate în arhivele Federaţiei Ruse. Unele dintre ele poartă de pe vremea Uniunii Sovietice ştampila cu sigla A se păstra pentru eternitate.
Prezentele rânduri, privitoare la momente foarte importante din istoria Basarabiei româneşti, care vor trebui cercetate în viitor, mi-au fost inspirate de lucrarea lui Şerban Milcoveanu şi Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” şi abandonarea Basarabiei, apărută la Bucureşti în 2004.
Momentele istorice pe care doresc să le accentuez sunt următoarele:
- În iunie 1916, la Petrograd, s-a schimbat guvernul. Noul prim-ministru, Boris von Stürmer, intenţiona să încheie pace separată cu Germania, declanşând negocieri secrete într-o staţiune balneară din Suedia. Pacea se baza în mare parte pe dezmembrarea României. Un tratat asemănător între cele două puteri se semnase la sfârşitul sec. al XVIII-lea, catalizat de împărţirea Poloniei, interes care a trecut în derizoriu orice alte nemulţumiri ale semnatarilor. În cursul tratativelor din iunie 1916 s-a proiectat ca ruşii să alipească Moldova până la Carpaţi. Germanii urmau să preia Galiţia de la Austria, iar Austria să primească în compensaţie Muntenia şi Oltenia. Dar România era neutră în iunie 1916 şi nu erau temeiuri pentru a fi împărţită. Ea trebuia împinsă la beligeranţă. Ruşii ne-au dat atunci ultimatumul prin care ni se cerea intrarea în război, promiţându-ne iluzoriu sprijinul armatei generalului Brusilov. Acesta acţiona în Galiţia şi, conform promisiunilor, ar fi urmat să pornească ofensiva şi să vină pe valea Tisei, în întâmpinarea armatei române. După cum se cunoaşte prea bine, Brusilov a rămas în Galiţia, iar armata română, singură în Transilvania, a fost uşor înfrântă de armatele germane şi austro-ungare, fiind atacată şi de Bulgaria și Turcia dinspre sud. Franţa a bănuit (sau a ştiut) de tratativele secrete germano-ruse şi de aspiraţiile ruseşti asupra întregii Moldove. Parisul se temea de o pace separată a ruşilor cu germanii. Pentru a menţine Rusia în război, blocând importante forţe germane şi austro-ungare pe frontul de est, Franţa a încheiat în vara anului 1916 un tratat secret cu Rusia prin care îi promiteau ţarului întreaga Moldovă, până la Carpaţi şi un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, aspiraţia rusească seculară. Din acest punct de vedere, revoluţia bolşevică şi dizgraţia totală în care a intrat Rusia Sovietică a ferit România de aplicarea tratatului secret franco-rus.
- Aşa cum am arătat şi într-un studiu prezentat şi publicat în cadrul Congresului Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires (2002), în anii 1917-1918 România a ratat ocazia stabilirii unor relaţii diplomatice fireşti cu Rusia Sovietică, bazate pe recunoaşterea de către guvernul român a regimului bolşevic, în schimbul promisei recunoaşteri sovietice a independenţei şi suveranităţii guvernului de la Bucureşti asupra întregii Românii Mari, deci inclusiv asupra Basarabiei.[1] Ce nu am scris atunci, pentru că nu aveam acceptul de a publica documentul, fără ca astăzi să pot sau să doresc să acuz pe cineva, este că guvernul român a dorit să încheie relaţii diplomatice cu bolşevicii, încercând să obţină recunoaşterea alipirii Basarabiei la România şi să obţină liniştea de la Răsărit. Ionel I. C. Brătianu a fost oprit prin radio de către guvernul britanic să încheie orice act juridic cu sovieticii, Londra trimiţând apoi în misiune în zonă pe col. Hall şi pe cpt. Hill, ofiţeri ai Intelligence Service, care au acţionat în aşa măsură încât să se asigure că raporturile româno-sovietice nu se vor ameliora, nu se va încheia nici un tratat şi România va rămâne un potenţial aliat antisovietic. Pentru moment, emisarii britanici au rezolvat României protecţia în faţa unei agresiuni bolşevice.
Reamintesc faptul că, după preluarea puterii de către bolşevici, patru armate ruseşti au părăsit frontul întorcându-se spre propria ţară, în scopul înlăturării noului regim comunist. În acel moment, Lenin a reiterat Decretul asupra autodeterminării popoarelor, încercând să destabilizeze cele patru armate ţariste prin dezordinile antiţariste din spatele lor. Astfel, armatele albe ar fi urmat a fi fost angajate din faţă de armatele bolşevice şi din spate de popoarele foste supuse, care ar fi acţionat contra albilor, adversari ai regimului care le promitea dreptul la autodeterminare. Din Moscova au plecat spre armatele albe trei armate bolşevice. Cea mai mare, cuprinzând 22 de divizii, era condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară. Conform ordinelor lui Troţki, el trebuia să acţioneze împotriva armatelor lui Denikin şi Vranghel. Rakovski a încălcat consemnul şi a schimbat direcţia de acţiune, pornind spre România, cu scopul schimbării regimului politic de la Bucureşti. Lovitura de stat era preconizată în colaborare cu internaţionalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal.[2] Emisarii britanici Hall şi Hill au reuşit să-l intersecteze pe Rakovski, să discute cu el şi să-l influenţeze decisiv să nu atace România, încheind şi o convenţie în acest sens. Hall şi Hill au predat documentul convenţiei încheiată cu Rakovski lui Ionel Brătianu în ultima zi din 1917. Între timp, Rochal a fost asasinat în Moldova, iar Rakovski a reluat planul stabilit iniţial şi a trecut la acţiuni militare împotriva armatelor generalilor Denikin şi Vranghel, dar România nu şi-a reglementat raporturile diplomatice cu Rusia Sovietică, nu a realizat tratatul de neagresiune dorit de sovietici, care să-i asigure recunoaşterea apartenenţei Basarabiei și Bucovinei la România. În acele momente istorice, guvernul lui Lenin era evident dispus să piardă unele teritorii la frontiera de vest a uriaşei Rusii, în schimbul recunoaşterii internaţionale şi liniştii la fruntarii.[3]
Urmările respingerii ofertei sovietice şi neîncheierii de relaţii diplomatice româno-sovietice pe baze solide au produs efecte negative pentru istoria României, de lungă durată.
III. În jurul voinţei conducerii Basarabiei de unire cu România s-a scris şi, mai ales, s-a vorbit foarte mult. A trecut peste un secol şi multe secrete nu sunt încă desluşite, cercetate şi publicate. Doar interesele care au frânat promovarea adevărurilor sunt uşor de identificat.
După 8 noiembrie 1917, când Lenin şi-a rostit celebrul discurs prin care a făcut public Decretul asupra autodeterminării popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales Sfatul Ţării. În 27 noiembrie 1917, Sfatul Ţării a votat autonomia Basarabiei, iar în 15 decembrie 1917 a votat formarea Republicii Democratice Moldovenești, cunoscută și sub numele de Republica Populară Moldovenească.
Armata lui Christian Rakovsky înainta spre frontierele României. Ionel Brătianu era nemulţumit de hotărârea Sfatului Ţării în primul rând din motive de securitate militară. Nistrul reprezenta o graniţă mai fortificată de natură. El a cerut Sfatului Ţării să renunţe la autonomie şi să voteze unirea cu România pentru ca armata să se apere pe Nistru. Liderii basarabenilor nu au dat răspuns, iar emisarii lui Brătianu s-au întors pe rând de la Chişinău, fără succes. Regele s-a implicat direct şi l-a chemat pe Pantelimon Halipa, unul dintre liderii cei mai de seamă ai românilor din Basarabia. Ferdinand i-a cerut direct lui Halipa să influenţeze unirea Basarabiei cu România. N-a avut succes, rămânându-se la hotărârea de autonomie votată în 27 noiembrie.
Presiunea militară a bolșevicilor conduși de Christian Georgiyevich Rakovsky a determinat Sfatul Țării de la Chișinău și guvernul condus de Pantelimon Erhan să ceară ajutor militar și protecție din partea guvernului și armatei române. În 10 ianuarie 1918 armata română pornește către Chișinău și după câteva zile de luptă îl cucerește. Împotriva armatei române au luptat cu determinare iudeo-bolșevicii din Chișinău, adversari declarați ai unirii cu România.
Evenimentele de la Chișinău au avut un impact negativ asupra problematicii ulterioare a recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei cu România. La Paris, în timpul discuțiilor pentru tratativele de pace, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, l-a întrebat acuzator pe prim-ministrul Ionel Brătianu: „Ce ați făcut acolo, la Chișinău?” Rezulta cu claritate că americanii trăseseră concluzii negative privitor la operațiunea militară a României, iar SUA nu a recunoscut niciodată apartenența Basarabiei la România.
În 21 ianuarie 1918 prim-ministru a fost numit mareşalul Averescu, un erou al Primului Război Mondial, recunoscut pentru moralitatea, intransigenţa şi priceperea militară. Fusese şi coleg de clasă la Berlin cu mareşalul Mackensen, atât de influent în Germania, puterea care ocupa încă o mare parte a României. La sfârşitul lunii ianuarie 1918 Sfatul Ţării din Chişinău a făcut un pas înainte şi a votat independenţa Basarabiei. Averescu l-a trimis la Chişinău pe generalul Ianculescu, respectabilul ministru de Război, cu misiunea de a insista în vederea votării unirii Basarabiei cu România. Solicitările sale au fost urmate de tăcere.
În 5 martie 1918 s-a încheiat la Buftea armistiţiul între România şi Germania. La conducerea guvernului de la Bucureşti a fost adus filo-germanul Alexandru Marghiloman. Acesta a trimis şi el un emisar la Chişinău pentru a determina unirea Basarabiei cu România. Era renumitul profesor Constantin Stere, rectorul Universităţii din Iaşi. S-a vorbit mult în epocă despre faptul că Stere a dus la Chişinău două valize cu bani pentru a mitui deputaţii din Sfatul Ţării, afirmându-se, multă vreme, că banii au fost aceia care au determinat votul de unire din 27 martie 1918. De fapt, el a participat la şedinţa Sfatului Ţării înainte de 27 martie, când a fost ascultat cu multă atenţie şi aplaudat în mod repetat, fără însă a se vota unirea deplină. S-a votat o uniune condiționată, Basarabia păstrându-și autonomia și Sfatul Țării ca organ legiuitor. În fapt, unirea votată la 27 martie 1918 a creat o federație româno-basarabeană. S-a mai afirmat, în numeroase lucrări istoriografice, că votul în favoarea unirii condiționate s-a făcut prin presiunea armatei române. Cu această ocazie s-a supus pentru prima oară la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul votului a fost: 86 voturi pentru unirea condiționată, 3 voturi contra, 36 abţineri şi 13 absenţi.
Cauzele care au determinat Chişinăul să nu voteze unirea cu România în perioada noiembrie 1917 – 27 martie 1918 trebuie căutate şi într-un alt interes naţional major. În armatele Rusiei, ajunse sub conducerea noului guvern comunist, luptau 100.000 de militari din Basarabia. Ei erau împrăştiaţi de la Marea Baltică, la Marea Neagră şi până la Oceanul Pacific. Liderii basarabenilor erau conştienţi că o decizie de unire a Basarabiei cu România ar fi putut conduce la internarea celor 100.000 de militari în lagăre sovietice. O asemenea decizie ar fi putut cauza moartea majorităţii tinerilor basarabeni într-o Rusie Sovietică în care cei internaţi în lagăre erau victime în majoritate sigure. Liderii basarabenilor şi-au propus să aducă mai întâi militarii acasă şi apoi să voteze unirea condiționată cu România. S-a format o delegaţie secretă, condusă de deputatul Ion Păscăluţă, care să plece la Moscova, să-i ceară lui Lenin aducerea militarilor în Chişinău şi alte locaţii, pentru a forma armata Basarabiei, care să se apere de armatele albe pornite împotriva guvernului bolşevic şi a măsurilor luate de acesta, inclusiv cele privitoare la autodeterminarea popoarelor de la marginea fostului Imperiu ţarist. Armatele Albe erau potrivnice libertății Basarabiei. Naționaliștii albgardiști ruși militau pentru indivizibilitatea Rusiei. Dar directorul de cabinet al lui Lenin, aflând că sunt din Basarabia, nu i-a ajutat să intre în audienţă, dar delegaţia a intrat în dialog cu un foarte important ofiţer sovietic, locotenent-inginer, originar din Basarabia, care asigura transmisiunile guvernului Lenin şi ministerului de Război condus de Troţki cu armatele operative şi cu restul Rusiei. Acesta le-a spus că nu pot să aştepte de la Lenin un asemenea acord şi şi-a asumat riscul extraordinar al transmiterii către toate armatele sovietice a unui ordin conceput ad-hoc, în numele lui Lenin, de trimitere la Chişinău a tuturor militarilor originari din această provincie. După recuperarea celor 100.000 de militari basarabeni, unirea nu a mai avut obstacole şi pericole majore. Adversarii unirii din interiorul provinciei erau cu deosebire evrei şi rusofoni, majoritatea ucraineni, dar acești adversari ai unirii Basarabiei cu România nu aveau, în acel moment istoric, susţinere politică şi militară.
Un rol important în realizarea unirii l-a avut activitatea secretă şi la vedere desfăşurată de Ion Inculeţ. Şi ea este insuficient cercetată, mai ales pentru prima sa perioadă de activitate. Student la Moscova fiind, a fost trimis de Lenin să promoveze interesele Rusiei în Basarabia. El le-a slujit pe cele ale României. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat unirea condiționată în 27 martie 1918. El i-a avertizat pe deputaţi asupra faptului că dacă nu vor vota unirea condiționată cu România, tot vor fi înghiţiţi de cineva, lucru pe care i l-ar fi declarat la Iaşi și ambasadorul Franţei în România, Saint-Aulair. Ulterior, Ion Inculeţ a devenit ministru de Interne al României Mari şi membru al Academiei Române.
La 10 decembrie 1918, când Primul Război Mondial era încheiat, la Chișinău a avut loc o ședință secretă a Sfatului Țării, care a renunțat complet la unirea condiționată și la menținerea în funcțiune a Sfatului Țării. În acest fel, s-a realizat unirea deplină a Basarabiei cu România. Sfatul Țării s-a autodizolvat, iar principalele personalități basarabene au fost invitate la București și au primit demnități în cadrul statului român.
- O altă direcţia care va trebui cercetată în viitor este legată de proiectul cu care a venit la tratativele de pace de la Paris (1919) preşedintele SUA, Wodrow Wilson. Prestigiul său era foarte mare. Contribuţia SUA la victoria împotriva Germaniei a fost decisivă. El se afla într-o măsură mare sub influenţa comunităţilor evreieşti din SUA. La inspiraţia acestora, Wilson a prezentat un plan de fondare a Israelului european, cuprinzând Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Moldova întreagă (cu Bucovina şi Basarabia) şi o parte din Ucraina. Capitala urma să fie la Lemberg (Lvow). Planul îngrijora trezea opoziție în Franţa şi în Marea Britanie din motive financiare, chiar dacă prim-ministrul David Lloyd George era evreu. Din teritoriul amintit doar o treime din populaţie era de origine evreiască şi era nevoie de un aparat administrativ, represiv şi militar costisitor. Marea Britanie şi Franţa au declarat că nu pot susţine financiar proiectul. Când s-a aflat la Casa Albă şi în Congres că toate cheltuielile de susţinere a Israelului european vor fi în seama SUA, s-a renunţat pentru moment la proiect. La idee nu s-a renunţat şi s-a preconizat crearea Israelului european în Basarabia. După părerea lui Ştefan Milcoveanu şi a lui Victor Macarevici[4] aceasta este cauza care a făcut ca unirea Basarabiei cu România să nu fie recunoscută de parlamentele din SUA, Marea Britanie şi Franţa. Doar recunoaşterea parlamentară produce efecte juridice în relaţiile internaţionale. Franța a acționat diplomatic duplicitar. Pe de o parte, a promis României sprijin de recunoaștere internațională a unirii Basarabiei cu România, pe de altă parte, prim-ministrul francez Georges Clemenceau a nominalizat și Japonia între puterile care să se pronunțe asupra unirii Basarabiei cu România, iar Japonia nu a semnat.
Guvernele celor patru state învingătoare în război care au recunoscut unirea, au făcut-o și dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Rusia ţaristă se împrumutase în Marea Britanie şi Franţa pentru a-şi crea industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Urali. Lenin nu a recunoscut datoria faţă de băncile occidentale şi a dispus anularea lor. Guvernele SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei l-au obligat pe prim-ministrul Ionel Brătianu şi guvernul României să despăgubească băncile occidentale cu cota parte care revenea teritoriului Basarabiei pentru sumele împrumutate de ţar. Brătianu a protestat, arătând că banii nu s-au investit în Basarabia. Mai mult a arătat că o parte din bani au fost folosiţi pentru aparatul represiv al ţarului care a terorizat populaţia Basarabiei, mai ales pe etnicii români. Totuşi, România a fost nevoită să plătească sumele stabilite de băncile occidentale, în perioada anilor 1922-1926, când în ţară era multă sărăcie, iar soldaţii noştri erau în opinci şi mâncau în cazarmă doar mămăligă. România a plătit sumele aşteptând în schimb votul parlamentelor SUA, Marii Britanii, Franţei, Italiei și Japoniei de recunoaştere a apartenenţei Basarabiei la România. Această recunoaştere nu a venit, cu excepţia Parlamentului Italiei lui Mussolini, care a votat pentru recunoașterea unirii în 1927.
Întreaga problematică privitoare la situaţia Basarabiei în perioada noiembrie 1917 – 27 martie 1918, la care se referă lucrarea citată a lui Ştefan Milcoveanu şi Victor Macarevici, poate fi abordată pe baze documentare solide, mai ales cu colaborarea arhivelor militare şi civile ale Federaţiei Ruse.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1] Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, p. 175-190.
[2] Vezi şi Corvin Lupu, Aspecte privitoare la apartenenţa Basarabiei la România şi la relaţiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, Bucureşti, p. 105-106.
[3] Singurul vecin care a încheiat tratat cu Rusia Sovietică, obţinându-şi independenţa a fost Finlanda, fostă gubernie rusă din anul 1809.
[4] Şerban Milcoveanu şi Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” şi abandonarea Basarabiei 1940, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, Bucureşti, 2004, p. 10.