.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a zecea
*
Relațiile româno-sovietice din perioada Războiului Rece văzute de la Washington
Istoricul american Larry L. Watts este autorul unor lucrări monumentale despre România contemporană și recentă. Menționez lucrările Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011, Cei dintâi vor fi cei din urmă, Editura RAO, București, 2013, Aliați incompatibili, Editura RAO, București, 2014, sau Oaia albă în turma neagră, Editura RAO, București, 2018. Larry L. Watts a făcut studii și în România, pentru a învăța mai bine realitățile țării și mentalitățile de la noi. A fost ocrotit de instituțiile de forță ale statului, fiind pus în legătură cu viitorul general, director al SIE și consilier prezidențial Ioan Talpeș. S-a căsătorit cu o româncă din Bistrița. În 1992 a revenit în România, de data aceasta ca oficial și a rămas până în anul 2009, când s-a pensionat. În perioada 1992-2009 a fost consilier/consultant pentru reformarea serviciilor secrete și pentru pregătirea armatei române în vederea aderării la NATO.
În ultima vreme, pe măsura acutizării confruntării ideologice internaționale dintre globaliști și național-protecționiștii din SUA și naționaliștii din statele UE și de pretutindeni, lucrările lui Larry L. Watts sunt puse într-un con de umbră de către cei care asigură corectitudinea politică globalistă, întrucât ele nu se înscriu pe această linie, ci reușesc o abordare cât mai obiectivă posibil, care evidențiază rolul pozitiv al naționalismului românesc din epoca lui Nicolae Ceaușescu și recunoaște erorile occidentale privitoare la percepția asupra României.
Mi-aduc aminte că în cadrul unei sesiuni dedicată unor momente din istoria Securității care a avut loc la Cluj, cu câțiva ani în urmă, într-o sală plină, când l-am citat pe Larry L. Watts în cuvântarea mea, colonelul Filip Teodorescu, fost spion în străinătate (între care nouă ani în Turcia), fost director adjunct al Direcției a III-a a DSS, fost președinte executiv al ACMRR-SRI, actual președinte de onoare al ACMRR-SRI, a pus la îndoială afirmațiile istoricului american și l-a trecut în derizoriu, fără nici un fel de argumente științifice, sau de altă natură, arătând că istoricul american a venit în România cu misiuni informative. „N-a venit să doarmă”, spunea Filip Teodorescu, de parcă cercetările sale științifice de istorie pot fi puse la îndoială pentru faptul că istoricul este/a fost și lucrător și înalt decident în cadrul serviciilor de informații.
De asemenea, îmi aduc aminte de contestarea lui Larry L. Watts de către agentul diversionist Marius Mioc din Timișoara, un inginer deghizat în istoric, care intră cu bocancii în clarificarea evenimentelor din decembrie 1989, negând cu multă determinare realități dovedite de sute, chiar de mii de probe științifice, cum ar fi implicarea directă și decisivă a serviciilor secrete sovietice și ale altor state în organizarea revoltei populare și a loviturii de stat din România. Contestarea a făcut-o pe site-ul său și pe site-ul Contributors, sub titlul „Răstălmăcirile lui Larry Watts și răstălmăcirile altora despre Larry Watts”, articol în care falsul istoric neagă implicarea agenților sovietici în România, din decembrie 1989, cu determinare de persoană interesată și nu lasă nici un pic de loc îndoielii.
În cărțile sale, Larry L. Watts, a folosit o gamă foarte largă de documente din arhivele americane, germane, române, ale Organizației Tratatului de la Varșovia, etc. S-a dovedit un cunoscător profund și fin al adâncurilor istoriei și politicii estului Europei, în general, și al României, în special. Abordarea sa este una strict științifică, fără politizare, fără atașamente sau resentimente față de unul sau altul dintre regimurile politice ale Războiului Rece. Obiectivitatea sa este una remarcabilă, având în vedere că el a fost totuși un om al serviciilor secrete ale SUA, care au fost angajate în lupta de pe frontul invizibil, unde nu există, de regulă, obiectivitatea/imparțialitatea necesară istoricului și unde de asemenea nu există prietenie, recunoștință sau milă.
Printre numeroasele subiecte foarte importante pe care le-a clarificat, în cartea Cei dintâi vor fi cei din urmă, în chiar primul capitol, intitulat Perceperea greșită a României, Larry L. Watts a abordat problema modului în care a fost receptată politica României și personalitatea președintelui Nicolae Ceaușescu la nivelul Casei Albe.
Istoricul pornește de la faptul că unii analiști oficiali americani au insistat asupra faptului că România lui Ceaușescu nu ar fi fost de fapt „copilul rebel” al Blocului Sovietic, ci un „cal troian” secret al Moscovei, menit să mimeze independența pentru a crea falsa imagine de democrație în interiorul sistemului socialist de stat. În același timp, susținuseră acei analiști americani care contestau realitatea independenței României, comportamentul Bucureștiului era parte a unui „complot” sofisticat împotriva intereselor SUA și ale Occidentului. România ar fi urmărit să obțină o încredere nemeritată din partea SUA și a Occidentului, pe de o parte, și o înșelare a poporului român, care agrea independența și relația cât mai strânsă cu Occidentul.
Aceiași analiști americani care influențau decidenții politici de la Casa Albă, susțineau în mod fals că România și Ceaușescu ar fi fost responsabili de crearea intenționată de tensiuni internaționale de pe urma cărora să tragă foloase și că ar fi conspirat împotriva SUA cu „state-paria”, precum Libia sau Coreea de Nord. De asemenea, România era învinuită că dezvolta programe nucleare și bacteriologice. Este cunoscut faptul că aceste programe erau dezvoltate prioritar de marile puteri ale Lumii, în frunte cu SUA și URSS/Federația Rusă.
O chestiune pe care o ridică Larry L. Watts a fost și aceea a pregătirii la Moscova a schimbărilor de orientare politică, „Noua gândire”, cum erau ele numite. Acestea erau concepute de către președintele KGB, Iuri Andropov, viitor secretar general al PC al URSS, care au fost concepute și demarate înainte de urcarea la conducere a discipolului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Iuri Andropov vedea proiectata apropiere de Occident și liberalizarea controlată ca pe o linie politică de laborator, impusă de sus în jos, în nici un caz din sens invers. El nu era un democrat. În 1956, pe când era ambasador la Budapesta, și-a dovedit cruzimea în reprimarea revoluției din Ungaria, De aceea, în perioada 1982-1984, cât timp a condus URSS, în paralel cu promovarea în interiorul Partidului Comunist al URSS a „Noii gândiri”, Iuri Andropov a exercitat un control mai puternic asupra membrilor Pactului de la Varșovia, impunând și represalii împotriva disidenței din țările socialiste. De altfel și în România, principalul grup opoziționist ascuns, compus din activiști de partid, militari și securiști, grupul condus de Vasile Patilineț, a început să se manifeste și să facă proiecte concrete de acțiune pentru înlăturarea lui Ceaușescu după moartea lui Iuri Andropov. Larry L. Watts îi numește pe acești opoziționiști din România ca fiind disidenți. Eu nu îi numesc disidenți, pentru că s-a dovedit că ei erau susținuți de Securitate, în paralel cu supravegherea lor, pentru a fi folosiți în lupta Securității împotriva lui Nicolae Ceaușescu, luptă pe care Larry L. Watts a explicat-o magistral în cartea Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic împotriva României. Deci erau agenți, nu disidenți!
Larry L. Watts susține că analiștii de la Washington au omis în analiză un fapt istoric foarte important, anume calitatea României de inamic al URSS încă dinaintea celui de al Doilea Război Mondial. Marx și Engels definiseră poporul român ca fiind „contrarevoluționar prin însăși natura sa”, el trebuind să fie eradicat, în viziunea fondatorilor ideologiei comunismului internațional, pentru binele revoluției mondiale. Ca urmare, poporul român a fost desemnat dușman de clasă al comunismului internațional.
Acesta a fost motivul pentru care, după cinci ani de la crearea Internaționalei a III-a Comunistă, în 1924, ea i-a exclus pe etnicii români din conducerea Partidului Comunist din România. A fost o situație unică. Și în alte țări partidele comuniste aveau la vârf minoritari, în majoritate evrei, dar erau admiși în conducere și majoritari etnici. În România, nu au mai fost admiși etnici români în conducerea PCR, decât după 1945, când Stalin a spus că în România, la vârful conducerii partidului și a guvernului trebuie să fie câte un etnic român, iar imediat în spatele lor, trebuie să fie minoritari. Mai mult decât atât, privitor la guvernul României, Stalin a indicat și faptul că prim-ministrul să fie liderul unui partid țărănesc, întrucât poporul român este un popor de țărani. De aceea, după lovitura de stat de la 23 august 1944, regele Mihai, împreună cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu, l-au susțin și i-au oferit conducerea guvernului lui Iuliu Maniu, care însă a refuzat. Așa s-a ajuns la propunerea lui Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, singurul partid țărănesc din România, în afara celui condus de Iuliu Maniu.
Larry L. Watts consideră că acest factor al adversității istorice româno-sovietice, care a fost trecut cu vederea de analiștii americani, a fost foarte important. Istoricul american consideră că datorită acestei adversități a românilor față de URSS, Stalin a cerut și a obținut drepturi și privilegii speciale asupra României, care i-au fost conferite de legislația internațională pe întregul parcurs al Războiului Rece, obținând inclusiv dreptul URSS de a interveni în problemele interne ale României, drept care a fost încorporat în Carta ONU! Acele drepturi fuseseră stabilite în cadrul Conferinței de la Potsdam.
Larry L. Watts arată că acesta este motivul pentru care conducerea de la București a luptat „cu toată forța” împotriva Acordurilor de la Potsdam.[1] În cadrul acestor eforturi de împotrivire față de Acordurile de la Potsdam, România și Ceaușescu au militat și pentru reunificarea Germaniei, reușită care ar fi reprezentat o infirmare a respectivelor acorduri. Iată deci aspecte deosebit de importante, de profunde, ale sensurilor politicii României, ascunse opiniei publice. Desigur, analiștii americani ar fi trebuit, spune Larry L. Watts, să ia în calcul toate aceste detalii de fond. În acest caz, ei ar fi ajuns la timp la concluzia că politica României era una sinceră, că ea nu era un cal troian al Moscovei, iar Ceaușescu nu era un pion al internaționalismului proletar.
România avea motive temeinice să combată linia Moscovei și să-și afirme independența. În acest caz, SUA ar fi intuit necesitatea de a ajuta mai mult România și, afirm eu, nu ar fi mai avut interesul să ia parte la agresiunea internațională împotriva României din decembrie 1989, care au transformat-o într-o colonie. Aceasta cu atât mai mult cu cât economia SUA este puțin reprezentată în România, de care nu profită în prea mare măsură. Cea mai mare societate americană din România post-decembristă a fost Uzina Ford de la Craiova, cu 6.000 de muncitori, dar marele jaf al României de astăzi îl fac băncile europene, societățile europene de asigurări și marile multinaționale europene, care jefuiesc resursele naturale ale țării și nu-și achită obligațiile legale fiscale, astfel că sute de miliarde de euro iau calea Europei Occidentale, iar guvernele românești sunt veșnic sărace pentru că nu sunt lăsate de stăpânii lor de la Bruxelles și Berlin să fiscalizeze marile multinaționale și băncile europene, care sunt principalii infractori economici ai României. În paralel, serviciile secrete, principalele deținătoare de putere reală în România, sunt sucursale ale serviciilor marilor puteri occidentale, ale căror interese le slujesc, de cele mai multe ori în dauna României profunde. Nu întâmplător, în iunie 2018, aflat la București, fostul consilier al președintelui Donald Trump, Steve Bannon, a afirmat într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, articol care a fost șters de pe internet, că serviciile secrete din România sunt controlate de George Soros, inamicul public nr. 1 din SUA, în perioada președinției republicane.
De altfel, în perioada ceaușistă la care se referă predilect Larry L. Watts, dezvoltarea economică multilaterală, forțată, era subsumată aceluiași scop de independență națională. Ceaușescu dorea independența energetică față de URSS și dorea să producă în România toate produsele de care avea societatea nevoie, de la ace de gămălie, la mașini de toate felurile, medicamente, avioane, armament complex, etc, etc. El a reușit în mare parte, dar agentura sovietică din Partidul Comunist, din Securitate și din Armată l-a subminat continuu, a indus criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum, iar în final, în decembrie 1989, s-a raliat cu arme și bagaje, la atacul întreprins de serviciile secrete străine împotriva României. Trădătorii ajunși la putere în 22 decembrie 1989 au readus pentru moment România în sfera de interese și de control a URSS, iar după prăbușirea acesteia au predat-o euro-atlantiștilor globaliști care au transformat-o în colonia de astăzi, de la periferia UE.
Referindu-se la erorile de percepție ale analiștilor guvernului SUA față de România Populară și Socialistă, Larry L. Watts arată că o cauză a situației o reprezintă și un raport din 1947 al CIA în care se scria că România era „cel mai puțin capabil” dintre supușii URSS să facă probleme Moscovei.
Șeful filialei CIA pentru România era o celebritate a serviciului, Frank Wisner, ulterior coordonator al unor spații europene mai întinse, iar în ultima parte a carierei a fost șeful operațiunilor în CIA. El se bucura de o mare credibilitate în rândul contemporanilor și a urmașilor. În timpul celui de al Doilea Război Mondial a acționat în estul Europei și în Orientul Apropiat. El este cel care a recuperat din România, după lovitura de stat de la 23 august 1944, piloții americani și britanici care s-au parașutat după ce avioanele lor au fost lovite de antiaeriana și aviația română și germană. Printre ei, Frank Wisner a strecurat și a recuperat o serie de spioni germani care au acționat pe teritoriul României și care au trecut de partea inamicului american, temându-se că ar putea fi capturați de Armata Roșie.
Șeful filialei CIA pentru România după al Doilea Război Mondial, Frank Wisner
În primul deceniu după război, Frank Wisner a infiltrat zona sovietică de influență cu agenți ai CIA. A început cu șase sute, ca apoi să ajungă la 3000 de spioni plasați în câmpul tactic. În 1956 a acționat pentru catalizarea revoluției din Ungaria. A înființat și un post de radio clandestin prin care a transmis știri false, cea mai importantă dintre ele fiind cea potrivit căreia o armată a SUA ar fi fost pregătită să intre în Ungaria să ajute poporul maghiar să se elibereze de sub dominația sovietică, știre rostogolită mult și care i-a încurajat pe unguri să lupte și să moară degeaba.
Or, sferele de influență erau „bătute în cuie” și nu se putea pune o asemenea problemă. În 1958, Frank Wisner a condus o operațiune de mare amploare pentru a provoca o revoltă populară de mare amploare în Indonezia, în spatele căreia să se dea o lovitură de stat pentru răsturnarea regimului pro-comunist al președintelui Sukarno. Cu armament al CIA au fost înarmați 40.000 de indonezieni. Operațiunea s-a soldat cu un eșec. Președintele Sukarno nu a fost trădat de serviciile sale de securitate și revolta a fost stinsă. Vicepreședintele SUA, Richard Nixon, a insistat pentru destituirea lui Frank Wisner și pentru destituirea întregii sale rețele din Asia, care își avea sediul la Saigon (Vietnam). Frank Wisner nu a putut suporta umilința lui și a camarazilor săi și s-a sinucis. Ulterior, CIA nu l-a iertat pe Richard Nixon pentru distrugerea profesională și umană a lui Wisner și, prin Operațiunea „Watergate”, a făcut ca Richard Nixon să fie primul președinte al SUA destituit din funcție pentru operațiuni ilegale.
Ca urmare a credibilității lui Frank Wisner, raportul despre România la care m-am referit a statuat cu putere de axiomă că România ar fi un supus orb al Moscovei și că ar trebui tratat ca atare. Dar Frank Wisner nu a fost singurul oficial al SUA care a raportat că România nu ar duce o politică de independență, ci că ar fi un supus orb al Moscovei.
În toamna anului 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej a transmis guvernului SUA o ofertă de colaborare, atunci în calitate de prim-ministru. Cu un an în urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej răsturnase de la putere gruparea judeo-cominternistă condusă de Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (Baruh Tescovici) și Vasile Luca (Laszlo Luka). În martie 1953 murise Stalin, ulterior fiind asasinat și șeful NKVD, Lavrenti Beria, sperietoarea tuturor supușilor Moscovei. Guvernul SUA nu a răspuns ofertei românești!
La 1 decembrie 1955, cu ocazia unei recepții oferite de Ambasada Iugoslaviei la București, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care devenise de curând, din nou, prim-secretar al CC al PMR, l-a abordat pe trimisul SUA la București, Robert H. Thayer și i-a declarat că este necesar ca între România și SUA să se stabilească relații de cooperare culturală și economică și să se elimine măsurile represive luate reciproc de cele două state. Convorbirea a durat două ore, timp în care ambasadorul URSS la București, Alexei Epișev, a încercat în mod repetat să întrerupă discuția liderului român cu reprezentantul SUA la București, dar a fost ignorat de români. Ulterior, Alexei Epișev, general GRU, avea să devină șeful Direcției Politice a Armatei Roșii.
Robert H. Thayer a raportat la Washington că lui i se pare neserioasă această abordare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a propus guvernului SUA să nu facă pași în direcția propusă de liderul României… În raport, Thayer a menționat că, în noiembrie 1955, Gheorghiu-Dej i-a transmis pentru guvernul SUA aceeași ofertă, de data aceea în prezența fostului prim-ministru Petru Groza, devenit președinte al Marii Adunări Naționale și a ministrului de Externe, Grigore Preoteasa.
Acestea au fost unele dintre cauzele cele mai importante ale imposibilității României de a se apropia de SUA. Desigur, în condițiile specifice ale Războiului Rece, atitudinea mai mult decât rezervată a SUA, în momentul în care România, asumându-și nemulțumirea URSS față de demersul său, a determinat pe liderii români să aprecieze că SUA doresc să continue politica de confruntare, de parașutare de agenți în sprijinul rezistenței antistatale din munții României, de denigrare la posturile de radio a politicii economico-sociale a guvernului de la București, etc. În același timp, atitudinea guvernului SUA „a dat apă la moară” adversarilor din România ai Occidentului, respectiv cominterniștilor care propuneau relații exclusiv cu URSS și statele din zona de influență a acesteia și condamnau atitudinile de independență națională. Este evident că această poziție a SUA, de respingere a stabilirii unor relații normale cu România a influențat și continuarea propagandei anti-americane din România și a restricțiilor de multiple feluri aplicate de statul român oricărui tip de relații ale cetățenilor României cu parteneri din SUA. Pe linie instituțională, au mai existat însă relații.
Larry L. Watts este foarte explicit în analizele sale. Adevărurile pe care le spune, le spune în rândurile cărților sale, nu printre rânduri. El nu sugerează, el afirmă, bazat pe o documentație foarte largă.
În 15 mai 1955, URSS a semnat, în Palatul Belvedere din Viena, alături de celelalte puteri învingătoare în al Doilea Război Mondial, „Tratatul de reînființare a unei Austrii independente și democratice”, în baza căruia Kremlinul și-a retras armata de ocupație care staționa în apropierea Vienei. În schimb, Austria s-a angajat să rămână un stat neutru și să nu adere la NATO, lucru pe care l-a respectat cu sfințenie, până astăzi.
Acest fapt a încurajat gruparea național-românească din Partidul Muncitoresc Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, să înceapă, la începutul lunii august 1955, demersuri pentru ca URSS să-și retragă armata de ocupație și din România. Conducerea URSS a fost foarte nemulțumită de demersul românilor și a înghețat relațiile cu România, pentru trei luni de zile. Agentura americană a raportat la CIA și la Departamentul de Stat al SUA aceste evenimente, dar guvernul de la Casa Albă le-a ignorat și, în mod cu totul eronat, le-a apreciat ca fiind o stratagemă propagandistică a Kremlinului, „lipsită de importanță”, cum menționează Larry L. Watts.
Au urmat alte gesturi de politică independentă ale puterii de la București. În septembrie 1956, PMR și-a oferit serviciile să medieze între SUA și China, problema obligațiilor financiare ale SUA față de China, restante din timpul celui de al Doilea Război Mondial.
În octombrie 1956, România, împreună cu Iugoslavia, de care începea să se apropie din nou, după ruptura totală din vremea lui Stalin, au inițiat un demers prin care doreau să impună în rândul tuturor țărilor socialiste principiul neintervenției în treburile interne ale statelor. În 31 octombrie 1956, guvernul României a început să-și intensifice demersurile pentru retragerea Armatei Roșii din România. Istorici români valoroși au publicat documente privitoare la aceste acțiuni concrete de independență națională ale conducerii României, total necunoscute opiniei publice din România acelor timpuri, care era intoxicată doar cu lozinci privitoare la durabilitatea prieteniei româno-sovietice, etc. Larry L. Watts vine și ne arată cum erau privite la Washington aceste evenimente. Serviciile secrete americane au perceput total eronat aceste politici românești. Le-au perceput, spune Larry L. Watts, „exact invers” (!) și face precizările necesare.
După reprimarea violentă a revoluției din Ungaria de către URSS, serviciile secrete americane au raportat decidenților politici că după acea reprimare nici o țară socialistă nu se va mai manifesta independent. A fost o nouă eroare. România și-a intensificat politica de independență. În 1957, a fost destituită încă o grupare judeo-cominternistă, compusă din minoritari etnici evrei pro-sovietici, din conducerea superioară a PMR, respectiv cea condusă de Iosif Chișinevschi (Ioșka Roitman) și Miron Constantinescu (Mehr Kohn). Pe lângă retragerea Armatei Roșii din România, național-socialiștii de la București au cerut și retragerea consilierilor sovietici, numeroși, din multe instituții ale României. În anul 1957, în ciuda opoziției personale a conducătorului sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov, Gheorghe Gheorghiu-Dej a desființat cotele obligatorii pe produsele agricole impuse țăranilor români în vremea lui Stalin.
În 1958, Armata Roșie s-a retras din România. Ulterior au trebuit să plece și consilierii sovietici. La plecarea acestora cu trenul, din Gara de Nord, Gheorghiu-Dej mima că ar fi necăjit că îi pleacă prietenii. Un general sovietic, care a sesizat falsitatea lui Dej, deprinsă în cei doisprezece ani de temniță, care conferă deținuților o viclenie specială, necesară supraviețuirii, i-a spus: „Nu vă bucurați că plecăm, tovarășe Dej, că am lăsat în România atâtea cozi de topor, încât nu avem destule topoare pentru ele!” Generalul nu mințea și această realitate s-a văzut în decembrie 1989, când România a fost atacată de serviciile secrete sovietice, în cooperare cu cele ale altor state din Est și din Vest.
Larry L. Watts face o precizare importantă. Având acces neîngrădit la documente și informații americane privitoare la România, el concluzionează că, pe lângă niște „prejudecăți cognitive”, create de rapoarte anterioare, începând de după al Doilea Război Mondial, decidenții de la Casa Albă au fost dezinformați intenționat. Afirmația lui Larry L. Watts este corectă și după părerea mea. Serviciile secrete americane erau foarte competente și nu ar fi fost capabile de asemenea erori, dacă nu ar fi avut un interes de a-i dezinforma pe decidenții de la Casa Albă.
Cititorii noștri se vor întreba: ce interes să fi avut CIA să-i dezinformeze pe liderii americani și prin aceasta să încalce consemnul profesional? De asemenea, în aceste situații, unii se întreabă dacă nu cumva este o manie românească a persecuției, care să genereze asemenea afirmații. Larry L. Watts nu este român și nu suferă de scenarită.
Cercetarea istorică a identificat faptul că, după al Doilea Război Mondial, serviciile secrete americane au fost cele care au creat intenționat o lume bipolară, bazată pe confruntarea ideologică între capitalism și socialismul de stat și pe rivalitatea dintre SUA și URSS, în special în domeniul cursei înarmărilor și a cuceririi spațiului cosmic, cele care conferă puterea reală. Întreaga politică a celor două supraputeri s-a bazat pe argumentul pericolului pe care îl reprezintă celălalt. În numele pericolului reprezentat de adversar s-a general cursa înarmărilor și a cuceririi spațiului cosmic, care a îmbogățit companiile producătoare de armament și de echipamente spațiale. În numele acestui pericol, serviciile secrete din ambele sfere de influență au instituit un control tot mai accentuat asupra popoarelor și au putut exercita poliția politică represivă împotriva adversarilor regimurilor politice, sau a unor presupuși adversari. Poliție politică au făcut amândouă supraputerile, unii mai bădăran, alții mai „cu perdea”, dar tot poliție politică represivă. Întreaga lume a fost construită pe bipolaritate și adversitate și așa s-a derulat întreaga perioadă a Războiul Rece.
Clișeul potrivit căruia poliție politică represivă s-a făcut doar în sfera de influență a URSS este astăzi desuet, chiar dacă a fost crezut de o foarte mare parte a opiniei publice românești și nu numai. În întreaga Lume Occidentală s-a practicat și se practică poliția politică represivă, cenzura și asasinatul civic al personalităților care nu susțin sistemul politic aflat la putere.
Destinderea nu slujea lumii bazată pe adversitate. Serviciile secrete americane au fost principalele adversare ale destinderii. Dar și serviciile sovietice descurajau destinderea. Ambele servicii își trăgeau seva și-și construiau propria importanță în societate pe gestionarea adversității cu cealaltă putere. Acesta este un motiv suficient pentru a explica de ce a dezinformat CIA guvernul SUA privitor la realitatea politicii românești de independență, la dorința sinceră a conducerii politice a României de a se desprinde de Moscova, fără să se rupă complet de ea, pentru a continua să profite de umbrela de protecție pe care o reprezentau sovieticii și de a se apropia și de SUA și de Occident, în general, pe de altă parte.
Nu numai serviciile secrete americane dezinformau și acționau pe cont propriu, în afara directivelor legale ale decidenților politici. În România s-a întâmplat la fel. În 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat încheierea luptei de clasă și împăcarea regimului din acel timp cu întregul popor român, primii care au fost nemulțumiți și care au încălcat directiva încheierii luptei de clasă au fost securiștii. România a fost singura țară din sfera sovietică de influență a cărei conducere politică a încheiat procesul luptei de clasă, care era considerat un principiu fundamental al ideologiei comuniste. Securiștii vedeau în această măsură a conducerii țării o formă de pierdere a obiectului muncii lor. Ei se bazaseră tot timpul pe represiune și poliție politică, or atunci, în 1964, conducerea țării propunea și dorea pacea socială. Pacea socială scădea rolul Securității în societate, or Securitatea dorea să-și crească mereu rolul și puterea. Securitatea a continuat practicile anterioare anului 1964, desigur, la scară mult mai mică.
În primăvara anului 1964, la Penitenciarul Jilava, deținuții au fost scoși din celule și adunați la un loc pentru a audia cuvântarea unui foarte înalt demnitar al Partidului Comunist. Memorialistul care ne-a relatat acest eveniment este un fost deținut politic. El nu cunoștea numele celui care le-a vorbit. Înaltul demnitar de partid a spus deținuților că în curând vor fi eliberați, că lupta de clasă s-a sfârșit, că ei și-au ispășit pedepsele pentru faptele pe care le-au săvârșit și conducerea țării îi iartă și îi va trata în continuare cu respect. A mai spus că fiecare deținut eliberat va fi reîncadrat în muncă în conformitate cu pregătirea pe care o avea. De asemenea, le-a spus deținuților că el știe că în penitenciare s-au comis unele abuzuri împotriva lor, iar după liberare vor avea posibilitatea să reclame aceste abuzuri și li se va face dreptate. După ce a plecat înaltul activist al CC al PMR, după câteva ore, deținuții au fost din nou scoși din celule și adunați la un loc, pe platou, iar comandantul închisorii le-a spus să nu creadă că s-a schimbat ceva, în conformitate cu cele afirmate de activistul PMR, pentru că nu s-a schimbat nimic și deținuții să nu îndrăznească cumva, după liberare, să spună ceva din ceea ce au trăit și au văzut în temniță, că vor fi aduși înapoi și atunci vor vedea ei ce vor păți…, ce n-au pățit niciodată. Securiștii români erau încurajați de faptul că știau că liderii Uniunii Sovietice nu erau de acord cu politica de autonomie și independență a PMR. Iată cum sabotau ascuns și perfid serviciile secrete politica decidenților politici ai țării. Astăzi este cert că și serviciile secrete din SUA au avut și au o agendă paralelă cu agenda conducătorilor politici ai țării, diferită prin obiective și interese de cea a decidenților politici. Dezinformarea Casei Albe privitoare la sensul real al politicii României din perioada Războiului Rece a făcut parte din această agendă paralelă.
Astăzi, această politică este cunoscută și sub numele de „statul paralel”. În SUA, președintele Eisenhower a vorbit despre o forță ascunsă care acționează în afara deciziilor guvernamentale, iar președintele Kennedy, nu a vorbit despre statul paralel, dar a încercat să-l supună și a fost asasinat, ca și fratele său, care dorea același lucru. Președintele Donald Trump a vorbit deschis, în public, despre „statul paralel” și despre „iluminați”, referindu-se direct la masoneriile evreiești și, cu sprijinul unor structuri de forță ale statului, i-a dominat un mandat întreg, totuși fără să-i poată supune. Așa cum știm, statul paralel s-a mobilizat și Donald Trump a fost înlăturat de la putere. În Partidul Republican s-a vorbit de faptul că în alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2020 s-ar fi fraudat 40 de milioane de voturi.
Politicile statelor pot fi implementate benefic, în litera și spiritul lor, doar dacă se bazează pe informații corecte, complete și oferite la timp de către serviciile de specialitate. Este o condiție sine qua non a bunei guvernări.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
[1] Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, pp. 30-31.