Aspecte privind relațiile dintre Rusia și România (VIII)

.

Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a opta

*

În toamna anului 1939, diplomații sovietici dădeau asigurări liniștitoare, atât Occidentului, cât și României, în sensul că URSS „nu are nimic să ceară României”, nu intenționează să desfășoare nici un fel de acte de agresiune în Balcani și dorește să aibă relații bune cu România, pe care să le dezvolte în continuare. Aceste asigurări au fost date de ambasadorul sovietic la Londra, Ivan Mikhailovich Maiski, de comisarul poporului pentru Apărare, mareșalul Klement Voroșilov și de însuși Mihail Ivanovici Kalinin, președintele prezidiului Sovietului Suprem al URSS.[1]

După încheierea Tratatului Molotov-Ribbentrop, ambasadorul român de la Moscova, Gheorghe Davidescu, a încercat insistent să afle de la atașatul economic al Germaniei acreditat în URSS, Karl Schnurre[2], care sunt intențiile Kremlinului față de România. Karl Schnurre l-a asigurat pe Gheorghe Davidescu că nu există nici un pericol sovietic pentru România.[3]

În toamna anului 1939, ministrul turc de Externe, Mehmet Șükrü Saracioglu, a inițiat un acord internațional care să garanteze statu-quo-ul în Balcani. În acest sens s-a deplasat la Moscova și a negociat timp de trei săptămâni cu sovieticii. Din aceste negocieri, sovieticii au înțeles că în cazul unei agresiuni sovietice asupra României, Turcia va rămâne neutră, dar că Turcia va interveni militar în favoarea României dacă Bulgaria ar încerca să profite și să ocupe Dobrogea. Turcia considera că poziția ei în cadrul Înțelegerii Balcanice privea doar statu-quo-ul frontierelor dintre statele balcanice, nu și cele ale statelor balcanice cu terți.[4] Poziția Turciei nu putea decât să încurajeze URSS să acționeze împotriva României.

La 17 septembrie 1939, guvernul sovietic, care atacase Polonia pentru a-i ocupa regiunile estice, a reproșat guvernului României că i-a ajutat pe fugarii polonezi și guvernul acestei țări, aflată în război cu URSS. Ajutorul dat de români polonezilor a înrăutățit relațiile sovieto-române.

Sugestivă a fost și discuția din 15 martie 1940 dintre Viaceslav Molotov și ambasadorul Germaniei, Schulenburg[5]. Comisarul sovietic pentru Afaceri Externe a spus că problema Basarabiei nu poate fi socotită a fi încheiată, dar nu a sosit momentul pentru rezolvarea ei. La 17 iunie 1940, secretarul de stat al Germaniei și director al Departamentului politic din cadrul Ministerului de Externe german, Ernst Woermann, i-a dat asigurări ambasadorului României că URSS nu pregătește nici o acțiune împotriva României. Brusc, la 23 iunie 1940, Molotov i-a spus ambasadorului Schulenburg că problema Basarabiei nu mai suferă amânare.[6] Este cert că la vârful conducerii sovietice s-a luat o decizie fermă privitor la ocuparea Basarabiei de către URSS.

În 24 iunie 1940, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, a fost primit în audiență de Viaceslav Molotov, căruia i-a declarat că alăturarea României la Axa Roma, Berlin, Tokyo, s-a datorat chiar URSS, care a distrus în România orice sentiment de încredere și de siguranță și a trezit o teamă îndreptățită față de pericolul pierderii ființei statale, determinând autoritățile de la București să caute sprijin în altă parte. Grigore Gafencu a spus că: „Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați”. Molotov a răspuns că: „Vă veți căi. Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteți pierduți. România e în primejdie de a nu mai fi”.[7]

În seara de 26 iunie 1940, la orele 22.00, Viaceslav Molotov (Skriabin) l-a invitat la Kremlin pe ministrul României, Gheorghe Davidescu, căruia i-a înmânat prima dintre cunoscutele Note ultimative privind cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către URSS. Discuția a fost importantă. După ce Gheorghe Davidescu a replicat că „…argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”, el a ținut un discurs în care a expus „drepturile istorice, etnice și politice” ale unirii Basarabiei cu România, arătând că „…înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea țarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc”. Privitor la Bucovina, Gheorghe Davidescu a relatat modul cum a fost răpită, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1775), de către Imperiul habsburgic și a subliniat că această provincie nu a cunoscut niciodată stăpânirea rusească, până în 15 noiembrie 1918, când a hotărât să se unească cu patria-mamă, România. Ministrul român a vorbit despre eforturile României, de peste 20 de ani, pentru bunele relații de vecinătate cu Uniunea Sovietică și și-a exprimat convingerea că Moscova își dă seama de faptul că o Românie puternică este un factor de stabilitate în zona frontierelor Uniunii Sovietice. Molotov nici măcar nu l-a contrazis pe Davidescu. El a replicat că, în ceea ce privea Bucovina, era vorba numai de partea de nord a provinciei, locuită în majoritate de populație ucraineană legată de Basarabia și ea urma să reprezinte compensația pentru faptul că România a stăpânit și exploatat 22 de ani Basarabia, provincie care a aparținut de drept Rusiei și trebuie să aparțină Uniunii Sovietice.

În cursul discuției, însă, neacceptând să asculte argumente istorice și juridice, care în acel moment nu mai jucau nici un rol, sferele de influență fiind împărțite de sovietici cu germanii peste capul popoarelor est-europene, Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român faptul că, în anii 1917-1918, când Rusia Sovietică era în mare impas, guvernul de la București a refuzat colaborarea și i-a fost ostilă, afirmând că atunci România ar fi putut obține foarte mult în schimbul a foarte puțin. Avem toate motivele să credem că, de la înălțimea marii puteri pe care o avea deja Uniunea Sovietică, Molotov a spus adevărul, dând României o lecție dureroasă de istorie. În acel moment istoric, în 1940, nu identificăm posibile interese sovietice ca Molotov să nu-i fi spus lui Davidescu adevărul „gol-goluț”.[8]

Garanțiile Marii Britanii și Franței n-au jucat nici un rol și nu au oferit României nici o fărâmă de securitate. Întreaga politică externă interbelică a României, propusă și aplicată practic sub coordonarea regelui Carol al II-lea și a lui Nicolae Titulescu, susținută și de clasa politică adusă de rege la putere, s-a dărâmat ca un castel de nisip. România își pusese „toate ouăle în coșul Marii Britanii și Franței, neglijase până la desconsiderare relațiile cu Uniunea Sovietică și cu Germania, iar în iunie 1940 i-a venit rândul să dea socoteală. Curând dezastrul va continua prin dictatele internaționale care vor face România să cedeze și o parte din Transilvania și o parte din Dobrogea. Dezamăgirea clasei politice românești s-a manifestat sugestiv, „la cald”, în 3 iulie 1940, când, fără nici o notificare prealabilă, România a denunțat garanțiile anglo-franceze, care se dovediseră total ineficiente. România „își arunca la gunoi” întreaga politică externă interbelică. Această denunțare a reprezentat practic trecerea decisivă a României de partea Axei. România avea nevoie de un protector important pentru a-și conserva existența statală, iar Germania rămăsese singura speranță.

Privitor la stăpânirea Basarabiei de către URSS, guvernul sovietic a fost preocupat să încheie un tratat internațional prin care să legalizeze invadarea și anexarea Basarabiei, a Ținutului Herța și a nordului Bucovinei, așa cum reușise cu Finlanda, în martie 1940, prin semnarea Tratatului de la Tarnu, prin care sovieticii și-au legalizat stăpânirea asupra unor teritorii care aparținuseră acestei țari. Este de semnalat faptul că, în perioada interbelică, mai ales către finalul ei, când securitatea României devenise precară, diplomația românească a fost tentată să încheie un asemenea tratat, pentru a preveni pierderea unor noi teritorii pe care URSS le viza. Este vorba de sudul Bucovinei, de Moldova întreagă și de Dobrogea.

Ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, era de altă părere. El scria în 1940 Ministerului Afacerilor Externe de la București: „…este preferabil ca raptul Basarabiei să rămână în categoria unui act de forță pe care România nu l-a acceptat. Noi nu avem nici un interes să legalizăm acest act, oferind sovieticilor un titlu legal pentru menținerea acestor provincii […] Nu este intenția guvernului român să renunțe la pozițiile de principiu și să recunoască unilateral soluțiile sovietice.”[9]

Propunerea ambasadorului Gheorghe Davidescu, susținută și de alți decidenți politici de la București a fost cea care a fost adoptată. De aceea, putem să spunem că România a fost singurul membru al Axei condusă de Germania care a avut un temei de drept internațional legal pentru a intra în campania militară împotriva URSS. România avea statutul de victimă, nu de agresor, cum a susținut punctul sovietic de vedere, până târziu, după dezmembrarea controlată a Uniunii Sovietice. În dreptul internațional, ultimatumul este considerat act de agresiune, iar data de 26 iunie 1940 poate fi considerată pe bună dreptate ca un moment istoric în care URSS a agresat România, iar faptul că nici termenul prevăzut în ultimatum de sovietici în care România își putea retrage autoritățile statului din provincie nu a fost respectat, confirmă agresiunea.

URSS a menținut această preocupare de legalizare internațională a stăpânirii teritoriilor românești anexate abuziv, până la dezmembrarea ei, iar ulterior, au continuat aceste eforturi de către Ucraina, Federația Rusă și Republica Moldova, aceasta din urmă în perioada în care a fost condusă de comuniști loiali Moscovei. Astfel, în anul 2008, când s-a pus problema semnării unui tratat bilateral între România și Republica Moldova, regimul lui Vladimir Voronin a cerut delegației române să accepte precizarea făcută în cadrul Tratatului de Pace de la Paris (1947), care stipula că în anul 1940 avusese loc un acord româno-sovietic de cedare a Basarabiei către URSS. Doar astfel ar fi putut rezulta faptul/acuzația că România ar fi comis o agresiune împotriva URSS în cursul celui de Al Doilea Război Mondial.

După cum este cunoscut, la 2 aprilie 1944, Viaceslav Molotov a dat o declarație privitoare la România, în cadrul căreia, printre altele, a spus că „guvernul sovietic nu urmărește scopul de dobândi vreo parte din teritoriul României…”[10] Desigur, Molotov nu lua în considerare drepturile istorice ale României asupra Basarabiei.

URSS a încurajat Ungaria în a formula pretenții teritoriale față de România, acestea fiind necesare presiunii pe care Kremlinul a exercitat-o asupra României să accepte pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și Insulei Șerpilor, în contrapartidă cu posesia întregii Transilvanii. După invadarea Basarabiei, în iunie 1940, URSS a comunicat Ungariei că o va susține în viitor în cadrul oricărei conferințe internaționale care va dezbate pretențiile teritoriale maghiare față de România.[11]

Este necesar a se rememora și aspirația Ucrainei pentru stăpânirea teritoriilor smulse de Rusia țaristă și apoi de URSS de la România. Ucraina a aspirat la aceste teritorii încă de la sfârșitul primului război mondial. După Al Doilea Război Mondial, în anul 1952, Stalin a aprobat ca cele trei județe ale Bugeac-ului să fie luate Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și alipite Ucrainei. Liderii sovietici, Hrușciov, Brejnev și Cernenko, care au condus URSS timp de 28 de ani, au avut mereu păreri diferite despre modul în care ar fi trebuit să fie tratată Basarabia și populație ei.[12]

În anii celui de Al Doilea Război Mondial, guvernul României, în mod special Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Externe, începând din anul 1942, a fost preocupat să se pregătească în vederea viitoarei conferințe a păcii, conștienți de importanța ei și având experiența istorică a dificultăților înfruntate de România după primul război mondial. În acest sens, în 16 iunie 1942 s-au deschis lucrările „Comisiunii pentru pregătirea materialului documentar de informare și propagandă în vederea Conferinței de Pace”, organism cunoscut sub numele prescurtat de „Biroul Păcii”. Din Secțiunea istorică a „Biroului Păcii” au făcut parte istorici de mare anvergură ai României. S-au strâns documente de mare importanță, iar lucrările de propagandă au fost publicate în limbi de circulație internațională. Legat de problematica drepturilor românești asupra Basarabiei, Gheorghe I. Brătianu a publicat cartea La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Institute D’Histoire Universelle <N. Iorga>, Bucarest, 1943.[13]

Prof. univ. dr. Corvin Lupu