de Mariana Heroiu, director editura ”Mica Valahie”
Observ cu sinceră bucurie că în ultimele zile au apărut o serie de articole, ancorate profund în gândirea național-creștină românească, care deja au reușit să trezească interesul cercurilor naționaliste din țară. Este vorba despre suita de texte semnate de Iurie Roșca, Mihai Șerban și Constantin Ghiță. Aceste demersuri publice arată că autorii lor au reușit să observe și să creioneze principalele neîmpliniri ale mediilor patriotice românești. Este de remarcat și faptul că între domnii în cauză deja s-a și creat o relație de conlucrare, ceea ce e deosebit de valoros în condițiile unei eterne răzlețiri a cercurilor naționaliste. Cauzele acestei lipse de coagulare a grupurilor și persoanelor cu vederi naționaliste sunt la vedere: orgoliile nemăsurate ale diverșilor ”salvatori ai neamului”, plus infiltrările din partea rețelelor securiste și masonice.
Și dacă tot s-a inițiat o discuție publică pe marginea subiectelor de mai sus, îndrăznesc și eu să vin cu modesta mea contribuție la dezbaterea respectivă, fără a mă pretinde egală ca prestație doctrinară și vocație publică a autorilor pomeniți mai sus.
Mărturisesc din capul locului că suntem vechi prieteni cu Iurie Roșca. Relația noastră de frățietate e încercată de timp. Ne cunoaștem din 1990. Atunci când am făcut cunoștință Iurie era deja cunoscut în țară, un lider politic hotărât, temerar și extrem de dinamic. El a intrat în mediile politice, culturale și bisericești din România nu ca o rudă săracă sau, așa cum glumea el, nu ca să se smiorcăie în reverul regățeanului despre soarta nefastă a Basarabiei. Dimpotrivă, a dat dovadă de un caracter puternic, în stare să articuleze un discurs naționalist matur.
În acel prim deceniu de după căderea comunismului conduceam editura ”Majadahonda”, unde publicam importante lucrări de recuperare a istoriei Mișcării Legionare și a operei elitei interbelice. Pe atunci încă se mai putea. Setea de lectură a lui Iurie era una uriașă. Devora cu nesaț volumele care făceau lumină asupra celei mai denigrate pagini din istoria neamului. În scurt timp Iurie știa toate librăriile și anticariatele din zona centrală a capitalei. Mereu cu geanta sport pe umăr, Iurie purta după el nu doar carte românească adevărată, ci și un crez ardent că un adevărat naționalist trebuie să fie un om cu lecturi temeinice și bine asimilate, rămânând în același timp un om de acțiune. Au trecut anii și, spre deosebire de atâți alții, Iurie a rămas același.
Acum să trecem la subiectele abordate de cei trei autori, menționați mai sus. Am observat de-a lungul mai multor ani că cercurile naționaliste se limitează la activități de marcare a unor evenimente sau personaje istorice, la serbări în straie naționale și la glorificarea bombastică până la parodic a măreției nației române. De cele mai multe ori acest gen de persoane nu prea se arată interesați, să zicem, de analizele ale regretatului economist Constantin Cojocaru, ale celui mai redutabil analist economic din ultimele decenii Ilie Șerbănescu sau ale celebrului nostru sociolog Ilie Bădescu. Ei nu manifestă nici o curiozitate față de mecanismele de acaparare economică a țării, de preluare a controlului asupra sectoarelor cheie ale economiei naționale de către corporatocrația globalistă. Aceste subiecte par de-a dreptul anoste celor obișnuiți doar cu o percepție festivist-triumfalistă a fenomenului românesc. Apanajul lor este starea de incantație indusă de artiștii care storc lacrimi publicului sentimental.
Un alt aspect al naționalistului mediocru ține de incapacitatea acestuia de a se adapta la noile condiții geopolitice și de a percepe direcția din care vin pericolele majore asupra țării. Având în vedere istoria dramatică a relațiilor româno-ruse românul ieșit de sub comunism continuă să confunde Uniunea Sovietică cu Rusia, iar comunismul cu rușii. Asta deoarece tăvălugul comunist s-a rostogolit peste noi anume dinspre Răsărit, purtând amprenta regimului sovietic. Zadarnic încerci să le atragi atenția asupra faptului că marxism-leninismul, ca și lovitura de stat din 1917, sunt opera unor unor cercuri talmudiste oploșite în Occident. Degeaba le propui să studieze măcar cartea lui Aleksandr Soljenițîn ”Două secole împreună”. Precum la fel de inutil este să îi întrebi retoric: ”Dar pe ruși cine i-a deportat în Siberia, cine i-a asasinat cu zecile de milioane? Tot rușii?”.
Gravitatea acestui sindrom al rusofobiei este și mai izbitoare în contextul în care centrele de influență occidentale de genul mafiei Soros, sprijinindu-se pe vasta rețea de fundații și posturi TV plătite de oligarhia mondială bazată în Vest, practică o demonizare ritualică a Rusiei, pe care o prezintă drept răul absolut. Și tot aceste cercuri în mod simetric divinizează un Occident paradiziac. Adică tocmai Marea Finanță Internațională bazată în Vest, care a jefuit România de toate avuțiile ei naționale și a transformat-o într-o colonie la periferia sistemului economic mondial, reușește prin vastele ei instrumente de manipulare să reorienteze toată nemulțumirea populară dinspre un ocupant de azi spre o zonă din care a descins în trecut ocupantul de ieri. În aceste condiții identificarea corectă a dușmanului rămâne un deziderat greu de atins.
Nu mai puțin penibilă este și admirația mediilor pretins patriotice față de cauza ucraineană pe fundalul războiului din ultimul an. Dovada jenantă a acestei ucrainolatrii este bicolorul respectiv agățat pe profilurile de pe Facebook ale inșilor-masă de manevră a propagandei antirusești. Iar atunci când îi întrebi pe respectivii pacifiști ”Care țară anume menține sub ocupație teritoriile românește rupte din trupul țării de Stalin – Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Basarabia de Sud – Rusia sau Ucraina?”, cetățenii fasonați de către tembelizor repetă papagalicește ceea ce li se inoculează prin acesta. Nu optez câtuși de puțin pentru glorificarea conducerii de la Moscova, dar nici nu văd vreun motiv care i-ar face pe români să simpatizeze cu regimul de la Kiev, condus de o cohortă elemente alogene.
Apropo de spinoasa chestiune evreiască, tabuizată cu strășnicie de către stăpânii discursului dominant. Ca editor și observator al fenomenului cultural românesc, nu pot să nu remarc faptul că, spre deosebire de perioada anilor nouăzeci, astăzi cenzura interzice sub amenințarea unor pedepse grave orice carte, orice articol de presă sau emisiune ce ar pune în discuție anumite aspecte istorice destul de delicate, în care o anume minoritate s-a manifestat pe post de călău al neamului românesc. Aparatul represiunii ideologice și al prigoanei împotriva celor care încearcă să apere marile personalități politice, culturale și bisericești ale neamului, trecute la index de către actualul regim xenocratic, funcționează la turații maxime.
Acum, după ce a trecut mai bine de un deceniu de la editarea monumentalei lucrări în două volume, coordonate de către sociologul Ilie Bădescu și regretatul critic literar Mihai Ungheanu ”Enciclopedia valorilor reprimate: războiul împotriva culturii române, 1944-1999” (ed. , 2000), cred că ar fi necesar ca această lucrare să fie reactualizată și reeditată, noua versiune incluzând întregul calvar pe care îl îndură cei care promovează personalități precum Mihail Manoilescu, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Ernest Bernea și alte vârfuri ale elitei interbelice, nemaivorbind de Mișcarea Legionară sau de figura mareșalului Ion Antonescu.
Din această perspectivă nu pot decât să dau dreptate autorilor celor trei articole care își exprimă revolta față de acest soi de neocominternism și bagă pumnul în gură tuturor celor ce ies din pârtia trasată de către profitorii ultimului război mondial.
În ziua de azi, dacă vrei să vezi ce hram poartă și câtă vrednicie patriotică are cineva cu ifose de patriot, e destul să îl îndemni să abordeze și problema poporului incriticabil și inocent de-a lungul întregii sale istorii multimilenare. Să vezi cum le dispare zelul de a se împăuna și cum le piere piuitul. Aceștia se acoperă de obicei cu proverbul ”tăcerea e de aur” sau ”dacă tăceai, filosof rămâneai”. Eu însă cred că este vorba despre o banală lașitate. Iar aici s-a potrivi mult mai bine cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.
Aș vrea să mă solidarizez cu cei trei autori și în privința poziției lor față de reducerea țării la starea de vasalitate prin integrarea ei în structuri globaliste precum UE și NATO. A venit timpul ca dezbaterea asupra necesității de a părăsi cele două organizații suprastatale să capete o amploare cât mai largă.
Să-i lăsăm pe politicienii de duzină să se plieze după dispozițiile electoratului imbecilizat și croit după calapoadele presei mainstream, mereu preocupați să seducă mulțimile pentru propria propulsare înspre putere. Niște intelectuali autentici au datoria morală să rostească adevărul fără ocolișuri, fără a se îngriji de eventualele reacții ostile sau neînțelegeri din partea unor oameni mai superficiali. Avem nevoie de adevăr ca de iarba cea de leac. Altă cale de renaștere a țării nu există.
S-ar putea ca parcurgând aceste rânduri, ca și textele autorilor citați mai sus, unii să înceapă a ventila ideea că, uite, domnule, cineva s-a gândit să pună de un nou partid. Însă aceștia se înșală amarnic. Numai oamenii naivi, fără o minimă cultură politică și spirit de analiză, încă nu s-au dumirit că întregul sistem politico-electoral nu este decât o cacealma de amețit credulii. Cele peste trei decenii de ”exercițiu electoral democratic” ar fi trebuit să ne învețe câte ceva. Iar aici marea capcană constă în inculcarea în mentalul colectiv a iluziei precum că democrația ar fi un sistem perfect. Pur și simplu românii încă nu s-au civilizat suficient pentru a ajunge la înaltele standarde europene. Nimic mai contraproductiv decât baterea pasului pe loc în sistemul de referință electoralist.
Convingerea mea este că nu spre victorii electorale trebuie să-și îndrepte eforturile naționaliștii, ci spre deșteptarea cât mai multor români, spre instruirea lor și spre pregătirea poporului pentru marile rupturi și cataclisme către care se îndreaptă lumea.
Politica va redeveni o ocupație onorabilă doar atunci când a te avânta în iureșul vieții publice și a apăra neamul va însemna să îmbraci cămașa morții și astfel să devii invincibil.
7.12.2022,
Mariana Heroiu,
director editura ”Mica Valahie”
București