Tema pe care am propus-o este una vastă. Esența ei se găsește în adâncurile veacurilor. Abordarea ei nu îl aduce pe cercetător doar pe tărâmul istoriei, ci și pe cel al relațiilor internaționale, al diplomației, al dreptului internațional, al istoriei militare, al demografiei, al unor strategii ale politicilor interne ale României și Rusiei.
Adevărurile adânci ale acestei teme au fost mereu politizate și prezentate în diverse feluri, diferit de la o tabără la alta, de la un regim politic la altul, în funcție de interese care nu aveau în atenție adevărul istoric.
După realizarea Marii Uniri, în bucuria generală care a cuprins clasa politică și opinia publică românească, nu s-a realizat necesitatea istorică a unor eforturi majore însoțite de sacrificii pentru recunoașterea actelor Unirii, cu deosebire a recunoașterii unirii Basarabiei cu România, desprinderea Basarabiei făcându-se din componența unui stat care fusese aliatul învingătorilor. România traversa un moment istoric când inamicul ei principal din primul război mondial, Germania și inamicul apărut în mod neașteptat, pe cât de brusc, pe atât de periculos, în Răsărit, Rusia Sovietică judeo-bolșevică, erau state grav rănite, sângerau puternic și nu puteau, pentru moment, să acționeze împotriva României.
După al doilea război mondial, în perioada regimului ocupației militare sovietice a României, s-a promovat teza,falsă din punct de vedere istoric, a drepturilor „legitime” ale Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, provincia „eliberată”de Armata Roșie de sub „ocupația ilegitimă a României” interbelice și de sub „exploatarea burghezo-moșierească” românească.
În perioada regimului naționalist socialist de sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, în ciuda promovării unei politici de independență națională și a faptului că acesta a pus pe agenda discuțiilor cu liderii de la Kremlin problema ilegitimității Tratatului Molotov-Ribbentrop, implicit problema drepturilor românești asupra părții răsăritene a Moldovei, din rațiuni politice și diplomatice, nu s-au răspândit la nivel de masă drepturile istorice ale românilor asupra părții răsăritene a Moldovei. Demersurile conducerii politice a României, așa cum parțial vom arăta, s-au făcut doar la nivel înalt, fără să fie cunoscute decât în mică măsură de societatea românească.
Jumătatea de est a Moldovei a fost incorect numită Basarabia, prin acordarea nejustificată a numelui părții de sud a spațiului geografic dintre vărsarea Prutului, Dunăre și Nistru, întregului spațiu geografic dintre cele trei cursuri de apă menționate.
Abia în ultimii ani ai regimului socialist de stat din România, unii istorici, care beneficiau de susținerea conducerii politice a țării, au conferențiat și au publicat studii și articole privitoare la drepturile românești asupra Basarabiei. Mă refer în special la istoricii Ștefan Pascu (academician), Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și la grupul de istorici din jurul generalului Ilie Ceaușescu, grup din care făcea parte și viitorul academician Florin Constantiniu.[1]
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei pot fi abordate în moduri diferite și din unghiuri diferite. O analiză cât mai argumentată și mai completă a temei, necesită abordarea tuturor punctelor de vedere, inclusiv a celor care, aparent, ar dezavantaja argumentele românești, în fața celor rusești. În fața acestei teme, cercetătorul este pus în situația de a nu putea, de fiecare dată, să evite polemica istorică, cea pe care noi, cercetătorii, de regulă nu o recomandăm.
În acest moment istoric deosebit, la împlinirea și aniversarea a 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari, Ferdinand I și Maria de România, considerăm că nu este lipsit de importanță să facem o rememorare a unor momente foarte importante din istoria Basarabiei, cu riscul unor repetiții ale unor evenimente cunoscute de istorici și de cei care s-au aplecat asupra subiectului. Facem acest lucru cu atât mai mult cu cât în România de astăzi disciplina Istorie se studiază foarte puțin în școală și aceasta în cadrul unor programe școlare care ocolesc esențialul problemelor istorice ale României profunde. În vâltoarea frământărilor pentru implementarea forțată a globalizării, spre care este împinsă România de noii ei stăpâni externi euro-atlantici, patriotismul a devenit un simțământ considerat desuet, iar interesul unei părți a opiniei publice față de problematica ființei naționale a țării a scăzut. Acesta este un motiv în plus pentru a face prezentele rememorări.
Argumentele teritoriale/statale
În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman.
Dar, analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, trebuie să pornească de cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul anului 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul otoman se angaja să îl ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.
Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea.
Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”.[2]
Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca și entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care trebuia să fie aliniată celei a Imperiului Otoman și obligația de a nu acționa în nici un fel împotriva Porții.
Capitulațiile, chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relative la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu.[3] Acesta este și cel care a reprodus și comentat două dintre capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393 la Nicopole și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol în 1460, în lucrarea Drepturile românilor către Înalta Poartă, apărută în 1848.[4]
Este evident că tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul capitulațiilor, să le recunoască existența și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că printre importantele documente românești de la Moscova nu se află și capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă afirmată lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.
Cu toate acestea, trebuie să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total.[5]
În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat: „În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române n.a.), reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1956, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”.[6] Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace.
Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române, conținutul capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova.[7]
Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume, n.a.) și publicate la Paris în anul 1858.[8]
În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1992, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.
În anul 1812, actul cedării ilegale a Basarabiei către Rusia s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei aflată în pragul atacului militar al Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei.[9]
În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.
Argumente demografice
La 1812, când Rusia țaristă a ocupat partea estică a Moldovei, 90% din populația Basarabiei era compusă din români. Raptul neașteptat al provinciei a declanșat, pentru un scurt moment, un exod al românilor la vest de Prut. Acest exod a fost de foarte scurtă durată din următoarele motive. Autoritățile rusești au întărit mult paza pe Prut și au oprit trecerea frontierei în Moldova de către românii fugari. Imediat, intuind pericolul depopulării teritoriilor ocupate, autoritățile țariste au luat și alte măsuri. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri au stopat plecarea românilor, astfel că la recensământul efectuat de autoritățile rusești în anul 1817, în ciuda faptului că au fost aduși în Basarabia un număr de cetățeni de alte etnii, românii au reprezentat 86% din totalul populației. Ne-am referit în primul rând la coloniștii germani aduși de țarul Alexandru I în sudul Basarabiei, începând cu anul 1812 și la coloniștii veniți în Basarabia din Marele Ducat al Varșoviei, în perioada anilor 1814-1817.
Măsurile luate de regimul țarist au urmărit ca autoritățile de ocupație să câștige timp, să pună pază pe toată frontiera și să creeze mijloacele de stăpânire a românilor. În anul 1828, după ce autoritățile țariste s-au înstăpânit temeinic în Basarabia, autonomia provinciei a fost anulată.
Iată ce scria în anul 1938 preotul Vasile Țepordei, mărturisitor al Bisericii Ortodoxe din Basarabia, fost deținut în gulagul judeo-bolșevic, în lagărul Vorcuta, de dincolo de Cercul Polar:
„Rușii ne lăsau în pace atâta timp cât poporul nostru era în întuneric. Cât timp poporul nu cerea școli, nu cerea drepturi naționale, nu cerea respect față de neamul din care făcea parte, nu se amesteca în întunericul nostru. Și întunericul era mare. Doar la Unire aveam peste 80 la sută de analfabeți.”[10]
Recensământul din anul 1817, făcut de ruși, nu a atestat existența vreunei populații turcești, ceea ce este un argument demografic care dovedește faptul că Turcia nu avea nici un drept asupra acestei provincii, de natură să-i permită să cedeze acest teritoriu străin de ea unui alt stat.
În ciuda unei intense politici de colonizare a Basarabiei cu ruși și cu locuitori de alte etnii, aduse de pe cuprinsul Imperiului țarist, în ciuda numărului foarte mare de evrei care s-au așezat în provincie, populația românească/moldovenească a rămas totdeauna majoritară.
În anul 1922, după 110 ani de la acapararea Basarabiei de către Rusia, autoritățile române au efectuat un recensământ al populației Basarabiei, în urma căruia au fost atestați 1.683.000 de români, reprezentând 64% din populație.[11]
Argumentele demografice ale apartenenței Basarabiei la România trebuie să includă și numărul uriaș de români (raportat la dimensiunea provinciei) care au murit sau dispărut din Basarabia după 1940, prin război, deportări, schingiuiri, condamnări politice. Cifra acestora se ridică la 3 milioane și jumătate de oameni.[12]
Argumente politice
În raporturile dintre România Populară/Socialistă și URSS, privitoare la problema apartenenței Basarabiei la una din cele două țări și la drepturile asupra tezaurului României depozitat la Moscova, argumentele sovietice, invocate în perioada lui Lenin și Stalin, nu au mai avut substanță după implementarea regimului sovietic/socialist/naționalist-socialist în România. Sovieticii invocau faptul că ar fi eliberat Basarabia de sub exploatarea burghezo-moșierească românească, iar despre tezaur, Lenin a spus (formulând și un act normativ în acest sens) că tezaurul va fi înapoiat României în momentul în care poporul român va fi condus de un regim al muncitorilor și țăranilor. În același timp, Karl Marx și Friedrich Engels au susținut că Basarabia este românească și a fost răpită de Rusia țaristă. De asemenea, în 1965, conducerea Chinei comuniste a afirmat răspicat că Basarabia este românească. În această lumină, România „democrat-populară” avea argumente solide să revendice drepturile ei istorice asupra Basarabiei și tezaurului.
Acest argument de natură politică a fost elocvent reliefat, în 1966, de patriotul basarabean Pantelimon Halippa care declara: „Momentul este foarte potrivit și chiar sunt surprins de ce conducerea de stat nu adoptă o atitudine oficială în această chestiune. Chinezii au dreptate când spun că Rusia țaristă a furat teritorii asupra cărora nu aveau nici un drept. Marx afirmă și dânsul că Basarabia este românească. Înainte de 1944 Moscova putea invoca pretextul că a eliberat pe basarabeni de sub exploatarea burghezo-moșierească. Însă astăzi regimul nostru este comunist, ca și cel din Rusia și conducătorii din Kremlin ar fi absolut firesc să dea înapoi ce au furat țării în 1812 și apoi în 1877. Doar suntem cu toții în același mare lagăr socialist sau comunist, cum vrem să-l numim. Ce s-ar întâmpla dacă guvernul român ar cere oficial retrocedarea teritoriilor luate în 1940 de ruși? Ar retrage ei ambasada de la noi? Nici vorbă de așa ceva.”
În noiembrie 1966, Pantelimon Halippa a elaborat un memoriu pentru Nicolae Ceaușescu în care a relatat discuțiile sale cu Lenin, în calitatea sa de fost deputat al sovietului din Basarabia, referitoare la românismul Basarabiei și a menționat acordul lui Lenin ca Basarabia să se unească cu România, cu condiția ca Sfatul Popular al Basarabiei să aprobe acest act. El l-a sfătuit pe Nicolae Ceaușescu să aleagă un moment potrivit și să formuleze o cerere de revendicare a drepturilor românești. În acest sens, Pantelimon Halippa, care fusese angajat ca cercetător asociat al Institutului de Studii Istorice de pe lângă CC al PCR, pentru informații și documentări privitoare la Basarabia, a cerut și o audiență la Nicolae Ceaușescu.[13]
Discuțiile lui Pantelimon Halippa cu Lenin au fost purtate în luna mai 1917. El a relatat aceste discuții purtate cu Lenin și în cadrul unor scrisori adresate mareșalului Klement Voroșilov, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS și, de asemenea, Procurorului General al Armatei Sovietice, în timpul cât s-a aflat în detenție în URSS. În situația dramatică în care se găsea în gulagul bolșevic, este greu de prevăzut ca Pantelimon Halippa să-și fi permis să nu scrie adevărul. El a relatat că la un congres al deputaților țărani din întreaga Rusie, împreună cu alți delegați din Basarabia, care încă erau în viață, la acea dată și puteau confirma, Vladimir Ilici Lenin i-a sfătuit pe basarabeni să se întoarcă în patria lor, să ia puterea și să militeze pentru autodeterminare, până la separarea de Rusia.[14] În acest fel, Pantelimon Halippa a dovedit că Lenin, conducătorul bolșevicilor de pretutindeni, a fost un catalizator al unirii Basarabiei cu România, încurajându-i pe patrioții români din Basarabia să lupte pentru drepturile lor. Rezulta cu claritate că urmașii/discipolii lui Lenin ar fi trebuit să respecte această poziție politică și istorică. Ulterior, sovieticii au înfierat această luptă pentru drepturile românilor asupra Basarabiei ca fiind „banditească”, iar unirea Basarabiei cu România ca fiind un „rapt” românesc. Pantelimon Halippa a deținut și o scrisoare originală de la Lenin, pe care a reușit să o păstreze în ciuda arestărilor și perchezițiilor la care a fost supus în România și în URSS, prin care Lenin recunoștea drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei.[15]
Argumente de drept internațional
Prin Pacea de la Focșani, din iulie-august 1772 și prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, care au pus capăt războiului dintre ruși și turci din anii 1768-1774, s-au încheiat și documente de drept internațional privitoare la Moldova și Țara Românească. Aceste documente au venit în prelungirea unor capitulații mai vechi. Ele au legalizat situația juridică, administrativă, fiscală și judecătorească a Țărilor Române și raporturile lor cu puterea suzerană otomană. Ele au fost realizate pe baze cutumiare, pe documente reale și pe reconstituiri ale unor momente de istorie, privitor la care nu au mai existat urme materiale.
La baza redactării Capitulațiilor au stat elemente cutumiare, dar și documente reale. La Kuciuk-Kainargi, în iulie 1774, la redactarea lor, din partea Principatului Moldovei au participat Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul IenachiChirică. Din partea Principatului Țării Românești/Munteniei, au participat la elaborarea Capitulațiilor banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului (1773-1780), mitropolitul Grigorie și boierul Pană Filipescu.
În istoria medievală a Țărilor Române erau cunoscute capitulațiile mai vechi, încheiate începând cu sfârșitul sec. al XIV-lea. Astfel, au fost Capitulația din 1393, încheiată la Nicopole, între Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid Ilderim. O altă capitulație s-a încheiat la 1460, la Adrianopol, între domnitorul Vlad Țepeș și sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul. La 1511 s-a încheiat o capitulație între domnitorul Moldovei Bogdan al II-lea cel Chior și sultanul Baiazid al II-lea. Capitulația de la 1529, încheiată între Petru Rareș și Soliman I Legislatorul, prevedea dreptul Moldovei de a se conduce autonom și inviolabilitatea teritoriului țării. Toate capitulațiile aveau stipulații limpezi prin care Imperiul otoman se angaja să protejeze entitățile statale românești, drepturile și obligațiile reciproce, care excludeau dreptul puterii suzerane otomane de a dispune după bunul plac de teritoriile statelor feudale românești. Pe acest fond s-a bazat întreaga construcție a Capitulațiilor încheiate în anii 1772/1774 la Focșani și la Kuciuk-Kainargi.
Istoriografia rusească a susținut că rușii ar fi fost creatorii capitulațiilor. Este dificil de reconstituit adevărul privitor la modul în care a decurs elaborarea Capitulațiilor, în condițiile în care România și-a pierdut o foarte mare parte a arhivelor de maximă importanță. Mă refer la faptul că documentele cele mai importante de arhivă istorică românească au fost transferate tocmai în Rusia, împreună cu tezaurul țării, în perioada decembrie 1916-iunie 1917 și nu s-au mai întors, iar documentele de arhivă importante și pentru Rusia pe care le-a mai avut și le-a mai adunat ulterior statul român au fost verificate și confiscate de ocupantul sovietic, după 1944.
Faptul că aceste capitulații, care prevedeau expres obligațiile Imperiului otoman de a respecta integritatea teritorială a Principatelor Române, ar fi fost, după susținerile rușilor, redactate din inițiativa lor, este un argument în plus că ele ar fi trebuit să fie respectate și la 1812, când Imperiul otoman a cedat Rusiei Basarabia, ca și despăgubire de război.
Capitulațiile au fixat statutul de drept internațional al Principatelor Române. Ele nu pot fi excluse de la nici o discuție privitoare la problematica apartenenței Basarabiei la România și/sau la Rusia.
Între 1772/1774 și 1878, când s-au semnat documentele Congresului de Pace de la Berlin, Capitulațiile au reprezentat cel mai important izvor de drept internațional privitor la Principatele Române. Capitulațiile, numite la noi în acele vremuri și Tractatele, au fost parte a conștiinței diplomatice europene și românești.
După cum este arhicunoscut, în perioada 1806-1812 a avut loc războiul ruso-turc, declanșat de Rusia, care dorea să-și extindă posesiunile în sud-estul Europei, pe vechea aspirație rusească către strâmtorile Bosfor și Dardanele. Rusia a profitat de slăbiciunea Imperiului otoman și de faptul că principalii protectori occidentali ai Imperiului Otoman, Marea Britanie și Franța erau implicate total în războaiele napoleoniene, astfel că Rusia, învingând Turcia în război,și-a luat mână liberă în sud-estul Europei.
Din punct de vedere al dreptului internațional, cedând Bucovina Austro-Ungariei, la 1774-1775 și Basarabia Imperiului țarist, la 1812, Turcia a violat contractul de vasalitate cu Țările Române, în speță cu Moldova, iar Rusia a devenit complice la acest viol. Or, așa cum arăta și Nicolae Titulescu, complicitatea violării unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul.[16]
În timpul războiului din 1806 între Franța și Prusia, Rusia a acordat ajutor Prusiei, intrând practic în război cu Franța. Ca urmare, la 7 iulie 1807, la Tilsit, în prezența împăraților Franței și Rusiei s-a semnat pacea. Rusia și-a asigurat pentru moment securitatea în fața Franței, cale liberă împotriva Turciei, contra căreia a accelerat operațiunile militare. Prin prevederile tratatului de pace, Rusia s-a angajat să-și retragă toate trupele care au pătruns în Principatele Române, în 1806, când a izbucnit războiul. Astfel, art. 22 al Tratatului de Pace de la Tilsit prevedea că: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”. Țarul Alexandru a refuzat să își retragă trupele din Principatele Române, invocând faptul că nici Franța nu și-a retras armatele din Prusia, cum prevedea tratatul.
Dar scopul imediat al acestor operațiuni militare a fost anexarea principatelor Moldova și Țara Românească. În luna iulie 1811, contele Rumianțev, ministrul rus de Externe, a scris la București contelui general Kutuzov, în numele împăratului, arătând că scopul cel mai evident și cel mai important este alipirea celor două principate române, precizând că nici o altă achiziție nu poate să înlocuiască această anexare.
Principatele Române au devenit obiect al negocierii între Franța și Rusia. Contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris, după negocieri cu Napoleon, a expediat la Moscova proiectul unei convenții între cele două țări prin care Rusia primea dreptul de a ocupa Principatele Române, în schimbul acceptului Rusiei ca Franța să ocupe Silezia. În vederea perfectării acestui proiect de convenție, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt și ministrul rus de Externe, contele Rumianțev.
Convenția nu s-a finalizat datorită marilor dificultăți militare ale Franței, care se confrunta cu răscoala spaniolilor împotriva ocupației militare franceze, împăratul neglijând pentru moment problemele politice est-europene. În 1809, luptele între ruși și turci au fost reluate cu determinare de ambele părți.
Proiectul Rusiei de ocupare a ambelor principate române nu s-a putut pune în operă datorită înrăutățirii raporturilor dintre Rusia și Franța, care au condus la invazia franceză în Rusia și care au determinat guvernul țarist să-i ordone contelui Kutuzov să încheie pacea cu Turcia în regim de urgență și să-și retragă armatele pentru a le implica în luptele de apărare a Rusiei și a Moscovei. Pacea s-a încheiat la București, la Hanul lui Manuc, în 16 mai 1812. Printr-un abuz terminologic, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru a fost numit „Basarabia”, cu toate că, în realitate, în spiritul adevărului istoric și lingvistic, după cum am mai arătat, Basarabia a reprezentat teritoriul de la nordul Gurilor Dunării pe care au stăpânit-o în trecutul istoric domnitorii munteni din dinastia Basarabilor, respectiv viitoarele județe românești Cahul, Ismail și Bolgrad, care constituiau teritoriul numit și Buceac. Rusia s-a luptat cu Turcia șase ani, a pierdut 150.000 de soldați, dar, prin rapt a ocupat un teritoriu de 45.630 kilometri pătrați. Singurul drept pe care s-a bazat Rusia când a ocupat estul Moldovei a fost dreptul forței.
Istoriografia negocierilor ruso-franceze din perioada 1807-1811 nu face referire la nici un fel de drepturi teritoriale istorice sau de natură etnică în măsură să justifice pretențiile teritoriale ale Rusiei asupra Țărilor Române.
În 30 martie 1856, la Paris, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia a recunoscut apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Această recunoaștere este o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
În aprilie 1877, la cererea Rusiei, la Livadia (Crimeea) au avut loc negocieri între Rusia și România în vederea acceptului guvernului de la București ca armata rusă să tranziteze teritoriul României, pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Turciei, la sud de Dunăre. La 10 aprilie s-a semnat convenția. Ministrul român de Externe, Mihail Kogălniceanu și-a luat și măsura de precauție de a permite tranzitul armatei ruse dezarmată, armamentul urmând a tranzita ulterior teritoriul României, sub paza armatei române. De asemenea, Kogălniceanu a cerut să se menționeze în convenție inviolabilitatea teritoriului României, cu care Rusia a fost de acord. Din punct de vedere tehnic, Kogălniceanu nu a prevăzut în textul convenției faptul că inviolabilitatea teritoriului României trebuie respectată nu doar în fața Turciei, dar și de către terți, inclusiv de către Rusia. Din această cauză, după victoria împotriva Turciei, cu ocazia încheierii tratativelor de pace de la San Ștefano (3 mai 1978), Rusia a anexat din nou sudul Basarabiei, aceasta fiind condiție obligatorie a recunoașterii independenței României de către țar. Rusia a interpretat precizarea din convenție ca fiind privitoare doar la Turcia.
După cum se cunoaște Tratatul de la San Ștefano nu a fost recunoscut de Marile Puteri și s-a convocat Congresul de Pace de la Berlin, prezidat de cancelarul Otto von Bismarck, devenit adevăratul arbitru al Europei.
La Congresul de la Berlin (1878), delegația României i-a cuprins pe Mihail Kogălniceanu și pe Ion Brătianu. Cu acest prilej, România a intrat în dispută cu mai marii congresului, în primul rând cu cancelarul Germaniei, în chestiunea evreiască. Constituția României condiționa acordarea cetățeniei de apartenența la creștinism, ceea ce îi nemulțumea pe evrei, care erau susținuți de Bismarck. Delegația română nu dorea să modifice prevederile constituționale și să-i împământenească pe evrei, care, mai ales după anul 1830, au asaltat frontierele României, venind în număr foarte mare, datorită oportunităților importante de câștig într-o țară bogată și a faptului că poporul român, spre deosebire de alte popoare, i-a acceptat. În cadrul Congresului, Rusia a cerut României să-i restituie sudul Basarabiei, uitând că cu un an înainte promisese inviolabilitatea teritoriului României și susținând că hotărârile luate la Paris, în cadrul Congresului din 1856, au fost luate în alte condiții istorice, respectiv la acea oră, Principatele Române nefiind unite. Desigur, argumentul este irelevant, dar Otto von Bismarck susținea Rusia, pe de o parte, iar pe de altă parte dorea să anuleze o prevedere luată la Paris, în 1856, când Franța era arbitrul Europei, iar Germania dorea să anuleze ordinea europeană statuată sub autoritatea Franței.
România nu a fost de acord. Congresul își propusese să regleze problema Orientului, într-o ordine europeană acceptată. Soluția de compromis care s-a găsit pentru a debloca lucrările congresului a fost aceea de a atribui României Dobrogea centrală și de nord, Delta Dunării și Insula Șerpilor (art. 46), sudul Basarabiei revenind Rusiei (art. 45), iar România urma să-și schimbe constituția și să dea drepturi politice egale tuturor celor care locuiesc în țară (necreștini, respectiv evrei, pe care să-i și împământenească și pentru străini-art. 44).
Întrucât drepturile istorice ale României asupra Basarabiei erau greu de contestat, documentul congresului a precizat că: „Opera congresului ar fi incompletă dacă ar exista o dispoziție de care ar fi legată pentru viitor o amintire penibilă pentru națiunea rusă, în timp ce interesele României par să nu fie contrarii schimbului propus.”
Faptul în sine că din toate analizele făcute în cadrul Congresului de la Berlin nu s-a putut reține nici un argument de natură istorică sau etnică, ci s-a precizat că tratatul urma să menajeze orgoliile rusești și să anuleze amintirea înfrângerilor Rusiei, care au condus la atribuirea sudului Basarabiei Moldovei, în 1856. În același timp, includerea celei mai mari părți a Dobrogei la România era prezentată ca fiind un schimb, trecându-se cu vederea faptul că Dobrogea a intrat în componența Țării Românești la sfârșitul secolului al XIV-lea și, de asemenea, argumentele de natură etnică justificau apartenența Dobrogei la România.
Congresul de Pace de la Berlin a fost unul deosebit de important, iar România a fost dezavantajată de faptul că el s-a desfășurat într-un moment în care funcționa Alianța celor Trei Împărați, încheiată în 1875 de împărații Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei. România se afla prinsă în cleștele acestor trei imperii. Turcia, învinsă, fusese inamicul României în războiul din 1877-1878, nu sprijinea România și avea o influență scăzută. Franța era mult slăbită după înfrângerea zdrobitoare din războiul cu Germania (1870-1871) și din cauza frământărilor care au condus la instaurarea Republicii a III-a. Conducerea republicană a Franței nu mai era nici pe departe o sprijinitoare a României, așa cum fusese regimul imperial al lui Napoleon al III-lea.
În urma Congresului de Pace de la Berlin, diplomația românească și opinia publică românească a păstrat ca obiectiv național recuperarea Basarabiei din mâinile ocupantului.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale, regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României.[17]
Revoluția bolșevică din Rusia, izbucnită în anul 1905, care a zguduit din temelii regimul țarist, a trezit speranțele basarabenilor de libertate națională și de unire cu patria-mamă, România.[18]Acest spirit al unirii Basarabiei cu România se va menține treaz și activ și va culmina cu momentul istoric din 27 martie 1918, când s-a votat unirea Basarabiei cu România.
După decembrie 1892, când principele moștenitor al tronului României, Ferdinand I, s-a căsătorit cu principesa Maria, politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine, care era fiica MarieiAlexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea și, deci, era verișoară primară a țarului Nicolae al II-lea. De altfel, respectul față de principesa/regina Maria a determinat și el politicienii și militarii români să fie toleranți cu unele acte de trădare și de înșelăciune săvârșite de ruși față de români, în perioada în care erau aliați.[19]
În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse. Implicarea marilor puteri în această problematică a făcut-o și mai dificil de rezolvat. Nevoia românească de negocieri directe cu Rusia Sovietică era obturată de marile puteri, care frânau acest demers, încercând să țină România departe de bolșevici și să-și impună propria lor voință de a influența cursul evenimentelor în funcție de interesele pe care le aveau eleîn Rusia și în România. Pe de o parte, toate problemele teritorialedin Europa trebuiau rezolvate de conferința păcii, pe de altă parte, România avea nevoie de un acord direct cu Rusia Sovietică, putere care nu era acceptată la masa tratativelor, iar marile puteri occidentale nu au avut un punct de vedere comun față de Rusia Sovietică, la care să se poată raporta România.
Mai exista o frână în calea unor posibile negocieri româno-sovietice în problema Basarabiei. La momentul anilor 1917-1919, bolșevicii nu erau recunoscuți oficial de nimeni, chiar dacă erau susținuți în secret de evreimea internațională, cu deosebire de cea din SUA. Apoi, diverse alte grupări militaro-politice rusești revendicau și ele dreptul de a vorbi în numele Rusiei. Acestea au format alte centre de putere. Cu cine să trateze diplomații români a devenit un subiect care primea răspunsuri diferite în cadrul societății românești, inclusiv cel de natură sentimentală, anume ca România să nu-i recunoască pe bolșevici și să nu discute nimic cu ei.
Bolșevicii erau văzuți ca fiindasasinii familiei mamei reginei Maria și promotorii ideologiei neacceptată de majoritatea românilor, mici proprietari de pământ, pe care bolșevicii doreau să li-l ia și să-l transforme în colhozuri. Bulversarea extraordinară care a cuprins Rusia ca urmare a revoluției bolșevice, a războiului mondial, a războiului civil și a intervenției armate străine împotriva puterii sovietice a făcut ca mulți români, inclusiv istorici și oameni politici să creadă că Rusia nu-și va mai reveni niciodată, va rămâne dezmembrată și destinul Basarabiei în cadrul statului național român este o realitate incontestabilă și nepericlitată. În acest sens, patriotul basarabean, ctitor de școli românești și om politic, Porfirie Fală scria: „Rusia, din pricina revoluției, a crăpat în multe părți, desființându-se pe veci. Folosindu-ne de aceasta ca de un dar Dumnezeiesc, noi, moldovenii basarabeni, la 24 ianuarie 1918, am avut norocul a ne declara de sine stătători, numind Basarabia noastră Republică Moldovenească și nemaiavând de acum înainte nici o legătură cu Rusia.”[20]
Tensiunile surde româno-ruse, datorate incompatibilității românilor cu bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și se alia cu dușmanul german, s-au transformat în conflict în decembrie 1917, când o armata română a dezarmat o divizie rusească la Botoșani și a expediat-o peste graniță.[21]
La 1/13 ianuarie 1918 ambasadorul României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy și întregul corp diplomatic românesc a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel, iar Rusia Sovietică a declarat război României. Acest moment istoric important pentru relațiile româno-ruse s-a produs din ordinul lui Lenin și la sugestia generalului german Max Hoffman, negociatorul principal al împăratului Germanieila tratativele de la Brest-Litowsk.[22] Lenin s-a simțit ofensat de faptul că diplomația românească nu i-a răspuns în nici un fel la solicitările de cooperare pe care el le-a adresat tuturor vecinilor Rusiei Sovietice.
La Iași, părerile privitoare la strategiile politice legate de Basarabia erau diferite.[23]În 20 ianuarie 1918, la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, patru divizii ale armatei române (două de infanterie și două de cavalerie) au pătruns în Basarabia, cu aprobarea, dar și la recomandarea/cererea aliaților occidentali ai României.
Decizia a agravat mult raporturile politice româno-ruse. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, StephenPichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă”.[24]
Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară.
La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de „Republica Moldovenească”, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se de mai multe ori sub această denumire. Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin. Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Ucraina nu s-a opus. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei. După ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită.[25] Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost mult ocolit de istoriografie.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a protestat față de actul unirii Basarabiei cu România. La 14/27 aprilie 1918, Gheorghi Cicerin, comisarul de Externe rus, a transmis protestul prin diplomatul german von Kriege, care i l-a citit prim-ministrului Alexandru Marghiloman. România a ignorat protestul deoarece Rusia a recunoscut Basarabia ca stat suveran cu ocazia încheierii Păcii de la Brest-Litowsk.[26]
La ora la care sovieticii au protestat împotriva unirii Basarabiei cu România, părinții fondatori ai ideologiei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, precum și ideile vehiculate de ei, aveau putere de lege în lumea bolșevică. În ceea ce privește Basarabia și drepturile asupra ei, Friedrich Engels a fost tranșant. El scria că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.” De aceeași părere era și Karl Marx.Clasicii comunismului au condamnat ocuparea Basarabiei de către Rusia. Aceste poziții atât de tranșante ale marilor ideologi ai comunismului nu au fost invocate de autoritățile române în discuțiile purtate cu reprezentanți ai URSS, din diverse momente istorice importante referitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei.O excepție ar fi faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu câteva luni înainte de a muri, a susținut criticile lui Marx și Engels privitoare la ocuparea Basarabiei de către Rusia, fapt relatat și într-un document secret al CIA, din data de 18 februarie 1965, declasificat în 16 august 2000.[27]
Pentru a contracara deciziile politice ale Sfatului Țării și a pune stăpânire pe Basarabia, bolșevicii în frunte cu Christian Rakovski, conducătorul bolșevic al Ucrainei, numit de Lenin responsabil cu puteri depline în toate chestiunile privitoare la Basarabia, au trimis trupe în Basarabia pentru a ataca Sfatul Țării, a ocupa Chișinăul și a determina retragerea armatei române.Armata Roșie a lui Rakovski a declanșat operațiuni de-a lungul Nistrului. Ca urmare, comandamentul armatei române a fost nevoit să retragă trei divizii care acționau împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, să întrerupă înaintarea acestora către Budapesta și să le trimită în Basarabia.
În contextul foarte complicat al preluării puterii în Rusia de către bolșevici, alieșirii Rusiei din războiul mondial și al războiului civil din Rusia, cu efecte asupra teritoriului României, generalul Averescu a decis să dialogheze cu Rakovski și a purtat un schimb de scrisori cu el, pe care, ulterior, sovieticii l-au numit Acordul Averescu-Rakovski din 5 martie 1918. Unii specialiști consideră că așa-numitul „Acord Averescu-Rakovski”, îndelung dezbătut în istoriografia română și străină, a fost o decizie controversată. Sovieticii au considerat acordul ca o recunoaștere clară a apartenenței Basarabiei la Uniunea Sovietică și un angajament al autorităților României de a evacua acest teritoriu în decurs de două luni.
În ceea ce privește partea română, explicația și motivația sunt mai complexe și s-au emis mai multe ipoteze referitoare la cauzele care l-au determinat pe premierul român să accepte tratative cu bolșevicii. S-a spus că Averescu era preocupat în primul rând de salvarea miilor de români refugiați în Sudul Rusiei între care se găseau și părinții lui C-tin Argetoianu, ministru de Justiție, precum și membrii misiunii generalului Constantin Coandă la Kiev, care fuseseră arestați de bolșevici.[28]
La fel de importantă era și soarta depozitelor românești aflate în Basarabia dar și în sudul Rusiei. Se știe că după arestările făcute printre români la Odessa, închiderea consulatului român și expulzarea personalului său, sechestrarea unor bunuri publice românești adăpostite aici, RUMCEROD-ul[29] rechiziționase tot parcul de automobile, avioane, depozitele de muniții și de arme de la Karlovka și Selestina și oprise și expedierea celor 18 vagoane cu arme și muniții aflate în drum spre România.[30] De aici necesitatea prim-ministrului Alexandru Averescu de înțelegere cu structurile bolșevice din zonă, care ar fi putut contribui la rezolvarea problemelor.[31]
Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu
*
Puteți urmări mai jos și înregistrarea video a emisiunii:
BIBLIOGRAFIE
Agrigoroaiei, Ion, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2012
Aldea Constantin, Pagini dintr-o istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993
Arhiva MAE, fond 71, URSS, vol. 136, 1940
Bold Emilian, Locovei Răzvan Ovidiu, Relații româno-sovietice (1918-1941), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008
Boldur Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992
Boldur Alexandru V., Basarabia și relațiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), București, Editura Albatros, 2000
Brătianu, Gheorghe I., La Bessarabie. Droitsnationaux et historiques, București, 1943
Bruhis Mihail, Rusia, România și Basarabia 1812. 1918. 1924. 1940, Chișinău, Editura Universitas, 1992
Chifu, Iulian,Rusificare sub falduri sovietice, în „Dosarele istoriei”, An IV, nr. 11 (39), 1999, pp. 30-33
Chiriac, Alexandru,Membrii Sfatului Țării (1917-1918): Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001
Chirnoagă, Platon, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, Ediția a III-a, Editura Fides, Iași, 1997
Ciobanu, Ștefan, Basarabia-Populația-Istoria-Cultura, Ediția a II-a, Ediție îngrijită de Cornel I. Scafeș, Editura Știința, Chișinău, 2018
Ciupercă, Ioan, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996
Colesnic, Iurie, Generaţia Unirii, Editura Museum, Chişinău, 2004
Columbeanu, Sergiu, Contribuții privind situația internațională a Țărilor Române între anii 1806-1812, în „Revista de istorie”, Tom. 29, 1976, nr. 5
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, București, 1998
Copoiu, Nicolae,„Capitulațiile”- tratate fundamentale privind istoria suveranității de stat a țărilor române, în „Magazin istoric”, Anul IX, Nr. 3 (96), martie 1975, pp. 33-36
Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași,1991
Dobrinescu, Valeriu Florin, Horia Dumitrescu, Pentru cauza Basarabiei 1917-1918, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 75-76
Drăgan, Josif Constantin, Antonescu-Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice-Veneția, Fundația Europeană Drăgan, Milano, 1990
Duca, Ion Gheorghe, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, München, 1982
Duca, Ion Gheorghe, Memorii, Editor Stelian Neagoe, vol. IV, Editura Machiavelli, București, 1992,
Eminescu, Mihai, Între Scylla și Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2008
Engels,Friedrich,Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965
Fală, Porfirie,Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, pp. 389-395
Fotino, Dionisie, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a Moldovei, trad. din grecește de George Sion, Editura Valahia, București, 2008
Gafencu, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, ediție de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1991
Gafencu, Grigore,Jurnal 1940-1942, Editura Globus, București, 1996
Goma, Paul, Săptămâna Roșie 28 iunie-3 iulie 1940, Editura Anamarol, București, 2007
Gore, Paul, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov, 1919, în Tașcă, Mihai (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, pp. 373-388
Guzun, Vadim (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018
Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
Lenin, Vladimir Ilici, Opere complete, vol. 50, Editura Politică,București, 1968
Lupu, Corvin, Apartenența Basarabiei la Uniunea Sovietică, din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României, în Revista „Art-Emis”, nr. 36/13 iunie 2012
Lupu, Corvin, Aspecte referitoare la problema apartenenței Basarabiei la România și la relațiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, București
Lupu, Corvin, Basarabia între România și Uniunea Sovietică. Viziunea diplomației americane, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXVII (CXIII), nr. 3-4 (martie-aprilie)/2008
Lupu, Corvin, Factori de risc pentru securitatea României interbelice, în „Studia Securitatis”, anul VI, nr. 2/2012
Lupu, Corvin, Probleme controversate din istoria Basarabiei în lumina unor documente diplomatice americane, în „Foaia Poporului”, Revistă a Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, Serie nouă, Nr. 69-70, aprilie 2004
Lupu, Corvin, România interbelică în viziunea diplomației SUA, Editura Techno Media, Sibiu, 2019
Lupu, Corvin, România, Axa și Aliații, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003
Lupu, Corvin, Unirea Basarabiei cu România încă incomplet cercetată, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXV (CX), nr. 12/2005
Lupu, Corvin, 65 de ani de la evacuarea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXIV (CX), nr. 9/2005
Lupu, Corvin, 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXVII (CXIII), nr. 3-4/2008
Lupu, Corvin, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2013
Marghiloman, Alexandru,Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995
Marx Karl, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București,1964
Milcoveanu, Șerban, Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” și abandonarea Basarabiei, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, București, 2004
Mischevca, Vlad, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Tipografia „Elan Poligraf”, Chișinău, 2012
Moisuc, Viorica, Românii și politica externă rusească. Un secol din istoria Tezaurului românesc păstrat la Moscova (Studii și documente),Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2013
Mușat, Mircea, Ion Ardeleanu, De la statul Geto-Dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I, 1918-1933, Bucureşti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986
Nanu, Frederic C., Politica externă a României 1918-1933, Institutul European,Iași, 1993
Neagu, Alina,Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016
Niculescu-Mizil, Paul,Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11 (63), 2001, pp. 32-36
Nistor, Ion, Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, București, 1991
Oprea Ion M., România și Imperiul Rus, vol. I, 1900-1924, Editura Albatros, București, 1998
Otu, Petre,Gheorghe I. Brătianu și „Biroul Păcii”, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 4 (80), 2003, pp. 10-12
Otu, Petre,România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017
Oțetea, Andrei, Gheorghe Zane, Introducere la lucrarea: Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei R.P. România, București, 1964
Pascu, Ștefan (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988
Păcurariu, Mircea, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a Neamului Românesc, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012
Petrencu, Anatol, Mareșalul și Basarabia, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 142-146
Petrașcu, N.N., Evoluția politică a României în ultimii 20 de ani (1918-1938), Editura Bucovina, I. E. Toronţiu, București, 1939
Petrescu, Eugen (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020
Popescu, Ion Al.,Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020
Pușcariu, Sextil, Basarabia, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 385-387
Relațiile internaționale ale României în documente (1868-1900), Editura Politică, București, 1971
Rotari, Ludmila, Mișcarea subversivă din Basarabia 1918-1924, Editura Enciclopedică, București, 2004
Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura Institutului Cultural Român, 2003
Scurtu, Ioan, România și Marile Puteri: 1918-1933, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999
Stănescu, Marin C., Armata română și unirea Basarabiei și Bucovinei cu România 1917-1919, Editura Ex Ponto, Constanța, 1999
Sturdza, Mihail R., România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara pierdută, Editura „Dacia”, Rio de Janeiro-Madrid, 1966
Șișcanu, Ion, Basarabia în contextul relațiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chișinău, 2007
Tașcă, Mihai (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc.Antologie, vol. I și II, Editura Serebia, Chișinău, 2017 și 2018
Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor),Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, pp. 11-25
Tilea, Viorel Virgil, Acțiunea diplomatică a României noiembrie 1919-martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925
Titulescu, Nicolae, Basarabia pământ românesc, Editura Rum-Irina, București, 1992
Țâcu Octavian, Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004
Țepordei, Vasile, Scrieri alese, Editura Flux, Chișinău, 2005
Țugui, Pavel,Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, pp. 55-61
Văratic, Vitalie,Mărturii despre tezaurul României evacuat la Moscova în arhivele Rusiei, în „Caiete diplomatice”, Anul III, 2015, nr. 3, pp. 59–67
Watts, Larry L., Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013
Watts, Larry L.,Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011
Watts, Larry L.,Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, București, 2018
Zbuchea, Gheorghe,Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, An. IX, nr. 6 (94), 2004, pp. 22-30.
ABREVIERI
ANAF = Agenția Națională de Administrare Fiscală
ANR = Arhivele Naționale Române
CC = Comitetul Central
CNSAS = Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității
CPEx = Comitetul Politic Executiv
CSS = Consiliul Securității Statului
DSS = Departamentul Securității Statului
NATO – Organizația Tratatului Nord Atlantic
ONU = Organizația Națiunilor Unite
PCR = Partidul Comunist Român
PNȚ = Partidul Național Țărănesc
RSR = Republica Socialistă România
RUMCEROD =(acronim rusesc) Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa
SUA = Statele Unite ale Americii
UE = Uniunea Europeană
URSS = Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
Notele de subsol
[1] În acest sens vezi lucrările Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-a.1918-1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 și Ștefan Pascu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988.
[2]Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. Andrei Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, p. 106.
[3]Andrei Oțetea, Gheorghe Zane, Introducere la lucrarea: Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei R.P. România, București, 1964, p. 19.
[4]Nicolae Copoiu, „Capitulațiile”- tratate fundamentale privind istoria suveranității de stat a țărilor române, în „Magazin istoric”, Anul IX, Nr. 3 (96), martie 1975, p. 34.
[5]Vezi Constantin Giurescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1908 și Anton Caragea, Epoca renașterii naționale (1750-1878), Universitatea din București, 2003. Anton Caragea îl citează pe Nicolae Iorga care susține că aceste reconstituiri de capitulații ar fi de fapt niște „falsuri patriotice”. Este greu de explicat cum de Nicolae Iorga a făcut această afirmație (într-un context pe care nu îl cunoaștem), când tratatele de la Paris (1856) au clarificat existența capitulațiilor și prevederile lor.
[6]Relațiile internaționale ale României în documente (1868-1900), Editura Politică, București, 1971, p. 334.
[7]Nicolae Copoiu, op. cit., p. 33.
[8]M.A. Ubicini, La question des Principautésdevantl’Europe, Paris, 1958, apud Nicolae Copoiu, op. cit., p. 35.
[9]Paul Gore, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov 1919, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 378.
[10]Vasile Țepordei, în „Raza”, anul VIII, nr. 482, 3 aprilie 1938, p. 1. Procentul de 80% analfabeți existenți în Basarabia după Marea Unire este confirmat și de studiul mai sus citat al lui Paul Gore. Procentul mare de analfabeți se datora faptului că guvernul țarist rus nu permitea studiul limbii române în școli, nici măcar ca instrument/mijloc de învățare a limbii ruse de către români. Vezi Mihai Tașcă (editor și redactor științific), op. cit., pp. 382 și 387. Este citată lucrarea Statisticile oficiale rusești din Dicționarul Enciclopedic Brockhaus și Effron, vol. 14, p. 714.
[11]Ibidem, p. 702.
[12]Iulian Chifu, Rusificare sub falduri sovietice, în „Dosarele istoriei”, An IV, nr. 11 (39), 1999, p. 33.
[13]Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, pp. 85-86. Pan Halippa a fost ales deputat în Sfatul Țării și vicepreședinte al acestui organism. A susținut unirea Basarabiei cu România. În cadrul Sfatului Țării s-a pronunțat pentru cererea de ajutor militar român, pentru a contracara intențiile Ucrainei de anexare a Basarabiei. Ulterior, în calitate de președinte al Sfatului Țării, a eliminat orice fel de condiționări față de unirea Basarabiei cu România, condiționări pe care le solicitaseră unii deputați. Principalele două condiții puse inițial pentru unirea Basarabiei cu România au fost efectuarea reformei agrare și autonomia Basarabiei în cadrul Regatului României. În 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat Legea reformei agrare și renunțarea la toate celelalte condiții. În 28 iunie 1940, la cedarea Basarabiei, Pantelimon Halippa s-a stabilit în București. În 1950 a fost arestat și după doi ani de detenție a fost predat Uniunii Sovietice unde a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. După peste trei ani de gulag, a fost expulzat în România. După amnistia generală din 1964 și venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea României, a primit o pensie bună și a fost angajat la Institutul de Studii Istorice de le lângă CC al PCR, cu atribuții de documentare și cercetare a problematicii Basarabiei. În această calitate, a strâns o mulțime de documente privitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei, inclusiv documente recuperate de la unii cetățeni basarabeni cu care se afla în contact. De asemenea, Pantelimon Halippa a predat un document despre drepturile românilor asupra Basarabiei pe care l-a obținut de la Lenin, în perioada în care Pantelimon Halippa a fost ales deputat în Sovietul Basarabiei, pe care l-a părăsit în noiembrie 1917, când a luat ființă Sfatul Țării. Pantelimon Halippa a fost deportat în perioada țaristă în Siberia împreună cu Lenin. În deportare, Halippa i-a spus lui Lenin că a fost deportat pentru că el militează pentru unirea Basarabiei cu România, iar Lenin i-a spus cu optimism că va veni vremea ca popoarele din Rusia să se elibereze și să obțină dreptul la autodeterminare. În acest sens, vezi pp. 135-136 și 147 din lucrarea citată în prezenta notă.
[14]Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 24.
[15]Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 239. Această scrisoare a fost văzută și de istoricul Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei Române, fapt semnalat de un raport al Securității din Cluj.
[16]Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 74.
[17]O personalitate care a primit mandat din partea acestui comitet pentru desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
[18]Gheorghe Zbuchea, Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, An. IX, nr. 6 (94), 2004, p. 23. Autorul citează și un document al Legației Germaniei de la București, în care se vorbește despre „visurile, niciodată uitate, ale românilor privind reunificarea provinciei basarabene cu regatul român” și despre speranțele basarabenilor în „completa destrămare a imperiului rus”, pe care le apreciază ca fiind „fantezie românească”. Este semnificativ faptul că în zilele scrierii acestor rânduri, după 115 ani de la raportul diplomatic german, în Basarabia, o serie de susținători ai unirii Basarabiei cu România sunt animați de aceleași speranțe că Federația Rusă se va destrăma în cnezate și voievodate, iar pe ruinele Rusiei, Basarabia va reveni la patria-mamă. În așteptarea acestui moment istoric, nu se construiește nici un proiect de țară care să poată fi acceptat de Rusia, pentru a putea avea mai multe șanse de succes.
[19]Ibidem, p. 379. Autorul susține că principalul artizan al actelor de trădare și înșelăciune ale Rusiei față de România a fost ministrul și apoi prim-ministrul Boris VladimirovichStürmer. Colaborarea militară româno-rusă în Dobrogea, în primul război mondial, n-a funcționat de la început. Trupele ruse promise ca ajutor nu au ajuns la timp ori s-au retras la primele focuri trase de inamicii bulgari, germani și turci. Această neimplicare rusească în luptă a dus la dezastruoasa înfrângere a românilor la Turtucaia (Tutrakan), în Cadrilater, la 19 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie 1916.
[20]Porfirie Fală, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 393.
[21]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 76.
[22]Vezi Vladimir Ilici Lenin, Opere complete, București, Editura Politică, vol. 50, 1968, p. 25 și Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017, p. 287. Germania avea interesul să acționeze pentru înrăutățirea raporturilor ruso-române, pentru a izola România și a o determina să încheie o pace cu Germania prin care să accepte cele mai oneroase condiții.
[23]Privitor la activitatea națională românească din Basarabia în anul premergător unirii Moldovei de Est cu România, inclusiv desfășurarea ședinței Sfatului Țării în care s-a decis unirea este semnificativă conferința ținută la postul de radio „Europa Liberă” de fostul deputat Anton Crihan, în martie 1968, cu ocazia celebrării semicentenarului actului de la 27 martie 1918. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 2, ff. 13-28, apud Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 159-170.
Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Imperiul Rus – d. 9 ianuarie 1993, Saint Louis, Missouri, SUA) a fost avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (1917), subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). În anul 1944, Comitetul Basarabenilor l-a delegat pe Anton Crihan să plece în SUA pentru a face cunoscută lupta basarabenilor și drepturile românești asupra provinciei reocupată abuziv de Uniunea Sovietică. Vezi Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918) : Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, pp. 83-85.
[24]Ioan Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996, pp. 36-37. Autorul îl citează și pe Mihail Gr. Romașcanu, cu lucrarea Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934, care prezintă detalii despre aceste aspecte.
[25]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 75.
[26]Vezi Alexandru Marghiloman, Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995, pp. 136-137.
[27]Vezi Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965, pp. 28-29 și Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, pp. 105-106. Istoricul american Larry L. Watts arată că poziția părinților fondatori ai comunismului față de chestiunea raptului unor teritorii românești de către Rusia a fost argument al Chinei comuniste de a ține partea României în disputele ei cu Uniunea Sovietică, în perioadele conducătorilor Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Vezi Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 245 și 286.
[28]În memoriile sale, I.G. Duca are aprecieri aspre față de decizia generalului Alexandru Averescu. Deși era obligatoriu când a devenit premier, el nu demisionase din Armată, acesta fiind, după părerea lui I.G. Duca „singurul act pe care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestiunea Basarabiei”. Vezi I.G. Duca, Memorii, Editor Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1992, vol. IV, partea a II-a, p. 83. Tot I.G. Duca aruncă anatema răspunderii pentru acordul încheiat: „După câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cărui părinți erau la Odessa, Averescu, cu o ușurință nepermisă, a încheiat cu RUMCEROD-ul, adică de fapt cu Rakovski, o convenție în temeiul căreia (…) el se obliga să evacueze în termen de două luni Basarabia”. Vezi I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 75; ed. 1994, vol. IV, part. II, p. 92.
[29]RUMCEROD este acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa. RUMCEROD a fost un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, cu competențe politice, administrative și militare asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, constituit în contextul destrămării Imperiului Rus și a războiului civil rus. RUMCEROD a funcționat din mai 1917 până în mai 1918.
[30]Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 529.
[31]Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 399-401.