În continuarea primei păți a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă, vă prezentăm acum și partea a doua.
Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 1 iunie 2023.
Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.
Moderator: dr. Calistrat Atudorei.
Tema specifică a emisiunii a fost: Conflictul dintre PCR și Securitate (perioada 1973-1989)
După reorganizarea Securității din anul 1973, adversarii lui Ceaușescu din partid, Securitate și din armată au fost, pentru o vreme, dezorganizați și lipsiți de sprijinul de la nivele de comandă. În anii imediat următori au fost rotiți în funcții comandanți importanți, adversari ai lui Nicolae Ceaușescu. Astfel au fost înlocuiți ministrul Apărării, Ion Ioniță (țigan din satul Mătăsaru, jud. Dâmbovița) și șeful statului major al armatei, gen. Nicolae Militaru (tot țigan din Bălești, jud. Gorj), născut Lepădat, absolvent al Academiei Militare Superioare a URSS, amândoi ajunși în funcții foarte înalte sub impuls sovietic. După modelul din URSS, minoritarii etnici erau propulsați în funcții-cheie. Ceaușescu s-a mișcat destul de bine pentru a-i înlătura de la comandă, dar era o problemă. Cei mai apreciați comuniști în toată sfera de influență sovietică erau ilegaliștii. Or, în România majoritatea comuniștilor din ilegalitate erau minoritari etnici, evrei, unguri și țigani. Ilegaliștii aveau ascendent total față de etnicii români care au intrat în partid după războiul mondial. De aceea, lui Ceaușescu i-a fost foarte greu să românizeze aparatul de partid. Or, minoritarii au fost în majoritate internaționaliști și combăteau naționalismul pe care dorea Ceaușescu să-l promoveze. Dintre minoritari, cei mai importanți au fost I.Gh. Maurer (tatăl neamț, mama franțuzoaică) și Emil Bodnăraș (tatăl ucrainean, mama nemțoaică).
Însă Planul „Dniestr” nu era ușor de pus în aplicare și ptr. că Ceaușescu ajunsese să fie un negociator al marilor crize mondiale și inclusiv sovieticii aveau nevoie de el și amânau înlăturarea lui, așteptând să-și rezolve alte interese, cum ar fi relația lor cu SUA, relația lor cu China, negocierea conflictului din Vietnam sau negocierea dintre palestinieni (pe care-i susțineau sovieticii) și Israel, sprijinit de SUA.
Apoi, în primii 15 ani de conducere, popularitatea lui Ceaușescu în rândul poporului român, excluzând minoritățile, foștii deținuți și fanaticii anticomuniști, era foarte mare, ceea ce făcea foarte dificilă înlocuirea. Cu cine să-l înlocuiești ca acela să aibă o imagine mai bună ca el? Nu avea nimeni.
Ceaușeștii au ajuns să fie vulnerabili și ușor de nimicit datorită eliminării treptate a cordonului administrativ care ar fi trebuit să-i lege de popor și care nu le mai era loial. Echipa care l-a propulsat la putere i-a fost loială. După ruptura de URSS, cei loiali lui Ceaușescu au dispărut unul câte unul, astfel că în decembrie 1989 grupul de loiali s-a restrâns la membrii familiei și la câțiva generali, în frunte cu Milea și cu Nuță, care vor fi asasinați fără mari probleme de către conspiratori și puciști.
Nicolae și Elena Ceaușescu erau izolați fizic de popor prin sistemul de securitate de care beneficiază orice șef de stat. Încet, încet între Ceaușești și locuitorii țării s-a creat o falie care s-a lărgit și s-a adâncit tot mai mult. Pentru cercetători s-a pus mereu problema: cum s-a ajuns aici. Regimul Ceaușescu începuse foarte bine, mai bine decât oricare alt regim din istoria contemporană. Orice regim viitor care își va propune renașterea României și ridicarea ei din genunchi poate avea ca model primii șapte ani de politică internă și primii 20 de ani ai României ceaușiste.
În primii ani de conducere a țării, în sala de ședințe de la CC al PCR, Ceaușescu se întâlnea cu numeroase delegații de specialiști și de intelectuali din toate domeniile de activitate. România era singura țară arondată sferei de influență sovietică unde fusese încheiată lupta de clasă, cu toate că ea fusese socotită de clasicii marxiști-leniniști ca fiind una permanentă. Regimul se împăcase cu majoritatea zdrobitoare a poporului român, chiar dacă mai erau diverse grupuri de cetățeni români care nu acceptau regimul socialist de stat, indiferent câte realizări ar fi avut el pentru țară și pentru majoritatea poporului. Nu există regim politic în istorie care să nu fi avut adversari, unii de neînduplecat.
Tot pe plan intern, încă din 1965, Ceaușescu a proclamat nevoia de mai puțin dogmatism, mai multă democrație, de mai mult spirit național, de cultivarea valorilor istoriei și de reînnodarea culturii cu tradiția. Ceaușescu a eliminat în bloc conducerea judeo-sovietică a Securității, în frunte cu Timofei Bodnarenko (deghizat în român sub numele de Gheorghe Pintilie), anterior lui Ceaușescu, a tot-puternic și Bruno Grünberg (devenit Alexandr Nikolschi) și a declanșat un proces de aducere a Securității sub controlul partidului, aspirație generală a conducerii de partid, care nu putuse a fi realizată în timpul vieții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În acei primi ani după 1965, Ceaușescu nu o pomenea pe soția lui, iar în conducerea partidului dacă venea totuși vorba despre ea, era menționată cu termenul comun și casnic de „tovarășa Lenuța”. În schimb, Ceaușescu se consulta mult cu oameni foarte bine pregătiți: cu prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, cu Emil Bodnăraș, cu Miron Constantinescu, cu Mircea Malița, cu Corneliu Mănescu, cu Dumitru Popescu, cu Paul Niculescu Mizil, cu Vasile Patilineț, cu Virgil Trofin și cu alții. Nu trebuie neglijat nici Chivu Stoica, cel care, fost simplu muncitor, a reușit, în calitate de director general al CFR, să transforme căile ferate române în cea mai ordonată și funcțională instituție a României, „a doua armată a țării”. Apoi, Chivu Stoica fost promovat ca ministru și a contribuit mult la organizarea procesului de industrializare accelerată, care este apreciat ca un fenomen negativ de către cei care au subminat dezvoltarea României, care au dezindustrializat-o după 1990 și au dorit-o colonia ajunsă în regimul euro-atlantic de astăzi, total distructiv pentru România și pentru românism.
În anul 1968, după un congres al scriitorilor, de la Secția de Cultură a CC al PCR, i-a fost adus lui Ceaușescu un raport despre faptul că un grup de tineri scriitori sunt nonconformiști, creează dificultăți îndrumătorilor culturii și ar avea și intenția de a redacta un protest adresat lui Ceaușescu. Acesta a citit raportul și a spus: „Și ce e cu asta? Ce vi se pare vouă scandalos? Este indisciplină că au un punct de vedere și vor să se adreseze conducerii partidului? Cui ați vrea voi să-și expună doleanțele ca să nu fie indisciplină? Lăsați-i în pace – v-ați învățat să-i dădăciți ca pe niște copii. Să fie luptă de opinii, și ce se hotărăște acolo să emane din mintea și voința lor. Să-și rezolve singuri treburile… Să combatem cu toată tăria împărțirea artiștilor în prieteni și dușmani ai partidului. Nu vreau să spargem iar unitatea forțelor culturale ale țării. Știm unde a dus această politică timp de 20 de ani. Nu am nevoie de scriitori stigmatizați pentru lucrările sau opiniile lor…”
Asemenea deschidere și libertate deplină de acțiune intelectuală nu mai fusese promovată niciodată în România. Până atunci, cenzura și delictul de opinie se manifestaseră continuu, începând de la formarea statului național român, în 1859. Chiar dacă nu a durat foarte mult, modelul a marcat o epocă și s-a validat cu acel prilej. Această perioadă și acest adevărat model de regim politic, așa socialist de stat cum era el, a fost uitată și în mentalul colectiv s-a indus o prezentare a personalității lui Nicolae Ceaușescu exclusiv negativă, în mare parte neadevărată. Această imagine continuă să fie promovată cu multă determinare de dușmanii/jefuitorii românilor, externi, dar și interni și de slugile lor, nu pentru că Ceaușescu nu le-ar fi făcut suficient bine românilor, ci pentru că el a reprezentat patriotismul, suveranismul și naționalismul românesc constructiv. Din această cauză, în legea antiromânească 217/2015, s-au prevăzut măsuri împotriva promovării unei imagini favorabile fostului președinte al României.
Dar Securitatea nu a văzut cu ochi buni liberalizarea vieții din România. Liberalizarea conducea la reducerea semnificativă a rolului Securității în societatea românească. Amnistia generală din 1964 și proclamarea încheierii luptei de clasă au afectat-o tare. Ulterior, după 1965, Ceaușescu a făcut pași înainte și a dat mai multe libertăți intelectualilor, interzicând urmărirea acestora pentru delicte de opinie, ceea ce anula alte atribuții ale Securității. A urmat apoi anchetarea conducerii Securității, în frunte cu generalul ministru al Securității, Alexandru Drăghici. A fost cea mai dură anchetă îndreptată împotriva Securității și abuzurilor ei. După 22 decembrie 1989, Securitatea și securiștii nu au mai fost supuși unor anchete. Instituția a fost declarată în mod mincinos a fi fost desființată, când ea a continuat de fapt să funcționeze neîntrerupt. Este adevărat că unii capi ai Securității au fost condamnați la închisoare, dar au fost ținuți în condiții privilegiate, mai mult puși la adăpost și supuși noului regim, pentru a fi folosiți. Despre trădarea României de către Securitate, nu s-a scris și nu s-a vorbit nimic oficial. Doar istoriografia a spart gheața și a devoalat coloana vertebrală a trădării și a faptelor reprobabile ale Securității. Oficial, tot ce a fost rău în societatea românească ante-decembristă s-a pus pe seama unui singur om: Nicolae Ceaușescu.
Încă din primii ani ceaușiști, Securitatea a sabotat politica de liberalizare a lui Ceaușescu și a echipei sale. Un caz semnificativ a fost acela că după mai sus menționata poziție a lui Ceaușescu față de libertatea oferită scriitorilor, un poet amator din Constanța, pe nume Crișan, de profesie contabil, fusese arestat, judecat și condamnat la 12 ani de închisoare, la începutul anilor ’70, pe motiv că a trimis un manuscris la o revistă cu niște poezii care aveau accente antisovietice și naționalist românești, invocând și românitatea Basarabiei. Bineînțeles că Ceaușescu nu știa nimic. El știa doar ce-i raporta Securitatea. „Cazul Crișan” a ajuns la un secretar al CC al PCR pe altă filieră decât cea a Securității, iar acesta i l-a prezentat lui Ceaușescu, care a rămas perplex: „Cum? Așa ceva e posibil în societatea socialistă? Astăzi? Ce este socialismul, dacă el poate să genereze asemenea acte? Ce echitate? Ce justiție? Vorbe! Să-l ia dracu de socialism, dacă e în stare de asemenea orori!” A convocat în regim de urgență pe marii responsabili ai organelor de securitate și de justiție, care au venit în câteva minute și le-a ținut o tiradă: „Cine e interesat să bage în pușcărie scriitori români patrioți? Ce spirit domnește în organele statului nostru? Cine vrea să compromită legalitatea în România?” Mogulii Securității și Justiției, prinși în cursă, dădeau din colț în colț, chițăind ca niște șobolani, ce și erau de fapt. Era deja seară. Ceaușescu a dat ordin ca în noaptea aceea să se constituie un complet de judecată la Curtea Supremă pentru a se rejudeca procesul, iar până dimineață poetul să fie eliberat. A dat ordin la gospodăria de partid ca să i se dea familiei poetului o recompensă materială importantă, pentru daunele suferite. Ulterior, în timp, clipă de clipă, încrederea lui Ceaușescu în intelectuali avea să fie subminată și apoi frântă de Elena Ceaușescu, piaza rea a vieții lui Nicolae Ceaușescu.
Din cercetările mele, unitatea „chimică” excepțională dintre Ceaușescu și colegii lui din conducerea României a fost frântă de două decizii importante.
Prima decizie a fost aceea de a o promova pe Elena Ceaușescu în conducerea partidului, în postul de cea mai mare influență, acela de șefă a cadrelor pe întreaga țară. Nimeni nu s-a opus. Formal avea atuul de a fi fost ilegalistă dovedită, cu activitate, sora unui alt ilegalist important, Gheorghe (Gogu) Petrescu. Nu avea capacitatea intelectuală pentru nivelul deciziilor pe care a ajuns să le ia, în schimb avea pretenția de a fi respectată la maximum și tratată ca și când ar fi fost un mic geniu. În anul 1972, Elena Ceaușescu a fost adusă în CC al PCR, iar curând avea să-și escaladeze asumarea unor decizii foarte importante, fără consultări cu conducerea colectivă a țării. După ce a devenit șefa cadrelor CC al PCR, a dorit să conducă întreaga țară.
Demisia în 1974 a lui Ion Gheorghe Maurer, din toate funcțiile, nu poate fi străină de nemulțumirea nedeclarată a acestuia față de rolul neavenit al Elenei Ceaușescu în conducerea României. Nu prea erau alte motive de demisie. Chiar dacă avea vârsta de 72 de ani, Maurer era sănătos, mergea foarte des la vânătoare, unde se mișca mult în natură. Avea o condiție fizică și psihică foarte bună. Era foarte agreat de Nicolae Ceaușescu și nu era deranjat de nimeni și de nimic. După pensionare, a fost singurul demnitar al epocii căruia i s-au păstrat toate privilegiile funcției: salariul de prim-ministru, mașina oficială cu șoferi, grupul de securiști care îl păzeau în schimburi și era invitat la toate evenimentele și protocoalele conducerii țării.
După aducerea Elenei Ceaușescu la CC, un alt foarte influent demnitar român, Emil Bodnăraș, și-a încetat tacit implicarea la conducerea țării, rămânând în funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat, dar inactiv. Până la apariția Elenei Ceaușescu la vârful puterii din România, Maurer și Bodnăraș au fost principali sfătuitori ai conducătorului țării. Și au făcut-o bine. Dar Maurer și Bodnăraș se simțeau probabil și ei „cu musca pe căciulă”, pentru că și ei l-au sfătuit pe Nicolae Ceaușescu s-o aducă pe Elena în CC, fără să-și închipuie ce va face ea după ce a acces la putere mare.
Un alt demnitar important al României, Ilie Verdeț, prim-ministru în perioada 1979-1982, l-a rugat pe Dumitru Popescu, secretar cu propaganda al CC al PCR, să nu-l mai ajute pe Ceaușescu cu cuvântări elaborate cu care să iasă în lume și să nu-i mai acopere slăbiciunile intelectuale, confirmând nemulțumirea foarte mare a unora din conducătorii României față de rolul nefast al Elenei Ceaușescu: „Lasă-l să se descurce de unul singur. Să bată câmpii prin discursurile ălea (sic!) improvizate. Nevastă-sa îi spune că astea sunt cele mai bune. El a început s-o creadă. Lasă-l să se facă de râs. Să se vadă cizmarul din el.”
Un al doilea moment care a contribuit decisiv la fractura dintre Ceaușescu și ceilalți conducători ai României a fost sugestiv semnalat și comentat de fostul secretar al CC al PCR, principal ideolog al partidului, Dumitru Popescu. În anii ’70, la sfârșitul unei ședințe a CPEx, la punctul „diverse”, Ceaușescu a ridicat o problemă care a născut fiori la toți membrii conducerii României. El s-a arătat preocupat de securitatea individuală a fiecăruia dintre membrii CPEx în parte și, într-un lung discurs a arătat utilitatea și plăcerea de a avea tot timpul un om credincios lângă tine. Adică să ai un securist care să te apere și să fie permanent lângă tine. El și-a încheiat discursul cu propoziția: „Trebuie să ajungi să simți că el face parte din propria ta familie”.
Prin această mișcare Ceaușescu a pus conducerea țării sub controlul Securității și a pierdut dragostea foarte mare pe care o aveau pentru el până atunci colegii din conducerea țării. Capătul sforilor întregii conduceri a României a ajuns în mâna Securității, „pohta ce au pohtit și pohtesc”. Înalții demnitari ai țării, puși sub controlul permanent al Securității, au fost total dezamăgiți. Atunci a început singurătatea lui Ceaușescu, cea care îl va duce la pieire și alături de el, după puțin timp, se va prăbuși întreaga Românie.
Ceaușeștii au ajuns să fie vulnerabili și ușor de nimicit datorită eliminării treptate a cordonului administrativ care ar fi trebuit să-i lege de popor și care nu le mai era loial. Echipa care l-a propulsat la putere i-a fost loială. După ruptura de URSS, cei loiali lui Ceaușescu au dispărut unul câte unul și s-au restrâns la membrii familiei și la câțiva generali, în frunte cu Milea și cu Nuță, care vor fi asasinați de complotiști, fără mari probleme.
În decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu erau izolați fizic de popor prin sistemul de securitate de care beneficiază orice șef de stat. Încet, încet, pe parcursul mai multor ani, între Ceaușești și locuitorii țării s-a creat o falie care s-a lărgit și s-a adâncit tot mai mult.
Asasinarea lui Vasile Patilineț – un reper important în Trădarea Securității
Ani de zile Vasile Patilineț a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Nicolae Ceaușescu. A fost adjunct de șef de secție organizatorică a CC al PCR, apoi șef de secție, responsabil de activitatea Securității, Armatei, Miliției și Justiției. A fost și ministru al Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții, apoi Ministrul Minelor, Petrolului și Geologiei.
Patilineț avea doi copii, o fiică, Amalia și un fiu Doru. Doru Patilineț i-a destăinuit unuia dintre cei mai buni prieteni ai vieții sale, medic stomatolog, devenit cetățean german, prieten din tinerețe al autorului acestor rânduri, cauza reală a rupturii relațiilor dintre Nicolae Ceaușescu și Vasile Patilineț, ruptură care l-a transformat pe Vasile Patilineț în dușman al șefului partidului și complotist anticeaușist. Doru Patilineț a relatat că în anul 1966, Vasile Patilineț a fost chemat de Nicolae Ceaușescu la vila din Cartierul Primăverii în care locuia, pentru o chestiune urgentă. Cu acest prilej, Ceaușescu l-a reținut pe Vasile Patilineț la o discuție pe teme diverse și i-a mărturisit marea sa îngrijorare legată de problema țiganilor din România, a faptului că țiganii nu sunt integrabili în societate, că au o mare predispoziție pentru a comite infracțiuni de toate felurile și că au o vitalitate biologică foarte ridicată, fac mulți copii, în timp ce, pe măsură ce nivelul de trai în România crește continuu, românii fac tot mai puțini copii. Doru Patilineț a afirmat că tatăl său l-a sfătuit pe Ceaușescu să promoveze o lege de permisiune a avorturilor doar pentru mamele care au născut patru copii și i-a dat exemple de state în care funcționa interdicția provocării avorturilor. La acea dată, erau multe asemenea state. Așa s-a născut Decretul 770/01.10.1966.
Este cert că propunerile lui Vasile Patilineț erau ascultate de Ceaușescu. În perioada invaziei Cehoslovaciei de către armatele a cinci state ale Tratatului de la Varșovia, Vasile Patilineț a fost un susținător pe față al ideii rezistenței armate în fața URSS, a luptei întregului popor pentru apărarea țării. Este exclus ca acest fapt să nu fi fost imediat aflat de sovietici. Ideile lui Patilineț și Ceaușescu au devenit instantaneu doctrina militară a României Socialiste, inclusă în viitoarea lege privitoare la apărarea națională.
În toamna anului 1979, fiica lui Vasile Patilineț, Amalia, studentă în anul III la Medicină, a rămas însărcinată cu iubitul ei, cu care se afla împreună de mai multă vreme. Vasile Patilineț, activist loial și om corect, nu a dorit să uzeze de influența sa personală, care era foarte mare, ca să-i aducă un medic care să provoace avortul. El a gândit că se va afla, că va afla și Nicolae Ceaușescu și că cel mai bine este să meargă la conducătorul țării, să-i spună necazul și să-i ceară ajutorul. Ceaușescu l-a întrebat cu cine a rămas Amalia însărcinată și aflând răspunsul i-a spus lui Patilineț să o mărite pe Amalia cu iubitul ei și să păstreze copilul. Ceaușescu era un familist convins și iubitor de copii. Patilineț l-a rugat insistent pe Ceaușescu să-i aprobe întreruperea de sarcină, pe motiv de rușine, de insistență a soției sale etc. Ceaușescu s-a enervat că nu este ascultat și a spus: „Nu! Să se mărite și să nască!” Dorind neapărat să renunțe la copil, Amalia a găsit un asistent medical care s-a încumetat să încerce să-i provoace avort, i-a aplicat o sondă, a infectat-o și Amalia a murit de septicemie, în brațele ministrului Sănătății, academicianul Eugen Proca.
Aflând ce s-a întâmplat, Ceaușescu s-a făcut foc și pară și l-a destituit pe Patilineț din toate funcțiile. Ceaușescu a mai avut o situație asemănătoare cu un alt apropiat al său, academicianul Miron Constantinescu, membru al CC al PCR, ministru al Învățământului, vicepreședinte al Consiliului de Stat și președinte al Marii Adunări Naționale. Miron Constantinescu fusese închis cu Ceaușescu și, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, îl școlarizase pe Ceaușescu în închisoare. Acesta avea o fiică bolnavă de schizofrenie, iar medicii i-au recomandat să fie tratată într-un spital de profil. A fost internată în Sanatoriul din Câmpina. Miron Constantinescu l-a rugat pe Ceaușescu să-i permită să o externeze și să o îngrijească acasă. Ceaușescu s-a opus și i-a spus s-o lase în sanatoriu, căci boala este incurabilă. Miron Constantinescu nu l-a ascultat, a intervenit la nivele mai mici, a eliberat-o din sanatoriul de boli mintale și a adus-o acasă, unde fiica lui a ucis-o pe propria mamă cu un satâr. Amândouă împărțeau același amant. Și în acel caz, Ceaușescu l-a dat afară pe Miron Constantinescu din toate funcțiile.
Patilineț l-a considerat pe Ceaușescu vinovat de moartea fiicei sale și a devenit complotist, șeful complotului care se forma atunci. În memoriile sale, scrise împreună cu generalul Aurel Rogojan, generalul Iulian Vlad spunea că Vasile Patilineț l-a adus în complot și pe colonelul Filip Teodorescu, actualul președinte de onoare al ACMRR-SRI.
Cum am scris mai sus, Vasile Patilineț avea ascendent față de toți complotiștii, prin faptul că a avut în răspundere Securitatea, Armata și Miliția. Le fusese șef majorității complotiștilor. În anul 1980, Ceaușescu l-a trimis pe Vasile Patilineț ambasador în Turcia. În anul 1986 Vasile Patilineț a decedat în urma unui accident de circulație produs pe autostrada Ankara-Istanbul. Mașina marca Mercedes a Ambasadei României s-a ciocnit cu un camion încărcat cu cărămidă. Autostrada Ankara-Istanbul avea patru benzi de circulație pe fiecare parte. Camioanele grele, încărcate cu cărămidă circulă pe prima bandă?! Aceasta a fost varianta oficială. Sicriul metalic cu cadavrul lui Patilineț a fost adus în România și înmormântat fără ca familia să aibă voie să-l deschidă. Comandorul Nicolae Radu, coleg de grup conspirativ cu Patilineț a declarat explicit că ambasadorul nu a murit în accident, ci a fost asasinat prin împușcare. El a spus public că dacă se va exhuma cadavrul, i se vor găsi plumbii în cap.
Ceaușescu nu a participat la înmormântare. În diverse medii ale societății românești, s-a lansat zvonul că Ceaușescu ar fi dispus uciderea pe Patilineț. De regulă, zvonurile cele mai răspândite erau cele susținute de Securitate…
După o vreme, soția lui Vasile Patilineț i-a cerut lui Ceaușescu aprobare de deplasare în Turcia, împreună cu fiul ei pentru a ridica mașina pe care Doru Patilineț dorea să o cumpere de la Ministerul de Externe și să o folosească el. Securitatea nu putea să se opună eliberării pașaportului. Doru Patilineț a relatat că mașina era într-adevăr lovită și depusă în curtea unui sediu de poliție de la cea mai apropiată localitate de locul presupusului accident. Poliția turcă a fost foarte cooperantă și a pus imediat la dispoziția doamnei Patilineț mașina. Dar scaunul șoferului avea două orificii produse în mod cert de gloanțe. Faptul că turcii au dat autoturismul cu scaunul găurit de gloanțe denotă faptul că autoritățile turcești nu au fost implicate în crimă. A rămas greu de explicat de ce Ambasada României nu a recuperat ea mașina, imediat după presupusul accident.
Se pune întrebarea: cine avea interes să fie ucis Vasile Patilineț? După părerea mea, cunoscând întregul context al complotului anticeaușist/antiromânesc organizat ca parte a Planului „Dniestr”, de înlocuire a lui Nicolae Ceaușescu cu un lider socialist devotat Moscovei, eu cred că interesul de a-l elimina aparținea în primul rând sovieticilor, care doreau să-i aducă pe complotiști la putere în România, dar nu mai doreau un patriot naționalist român în fruntea statului, așa cum era Patilineț. Sovieticii erau internaționaliști/globaliști, adversari ai naționalismului promovat în România, inclusiv de Patilineț, cât a fost în poziții foarte înalte.
Un alt motiv foarte serios de nemulțumire a sovieticilor, cu deosebire a serviciilor secrete sovietice, a fost faptul că în perioada în care Vasile Patilineț era șeful Secției Militare a CC al PCR, a fost inițiator și sprijinitor, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu al creării unei unități de securitate de contraspionaj pe spațiul URSS și al altor state socialiste, unitate care avea să poarte supranumele de „anti-KGB”. În noiembrie 1963, din ordinul lui Vasile Patilineț, au fost chemați la sediul CC al PCR în jur de 150 de importanți generali și ofițeri superiori de diverse arme, inclusiv din Securitate și Miliție, cărora li s-a cerut să nu mai colaboreze cu serviciile sovietice, sub amenințarea legilor penale.
Este posibil ca asasinatul să fi fost comis cu complicitatea agenților Securității din Turcia, dar cred că el a fost orchestrat de serviciile secrete sovietice. Este cert că regimul sovietic, regim internaționalist/globalist, dorea un minoritar etnic și s-a dovedit după 22 decembrie 1989 că primii 6-7 conducători ai României, în ordinea importanței funcțiilor au fost toți minoritari etnici. În acest fel, dirijorii străini ai loviturii de stat din România s-au asigurat că nici un naționalist român nu va mai fi la putere în România. Iliescu, Roman, Militaru, Brucan, Măgureanu, Bîrlădeanu, Marțian erau cu toții minoritari etnici, chiar dacă își luaseră ei sau părinții lor nume românești.
Pe Ceaușescu, eu îl exclud din rândul suspecților de crimă. Ceaușescu nu a folosit crima ca mijloc de acțiune în conducerea României. Acest fapt este astăzi o certitudine. Chiar și colonelul Gheorghe Rațiu, fost șef al Direcției a I-a a DSS, anterior fost șef al Securității Județului Olt, județul de baștină al familiei Ceaușescu, care a fost membru important al conducerii Securității care în 1989 l-a trădat pe Ceaușescu (implicit România), a declarat că Ceaușescu nu a ordonat niciodată asasinate.
Securitatea a avut propria ei agendă, paralelă. Securitatea a săvârșit crime, dar nu la comanda lui Ceaușescu. Securitatea lupta împotriva lui Ceaușescu, în mod duplicitar, încercând să-i dovedească cea mai devotată supunere, pe de o parte și să-l submineze grav, până la eliminare, în ascuns. Din numeroase date rezultă că, la nivelul anului 1986, Ceaușescu nu mai avea încredere în Securitate, singura instituție care avea capacitate să organizeze atentate în străinătate. Din această cauză el nu făcea intervenții medicale prin care să poată fi lichidat. În decembrie 1989, avea nevoie de operație de prostată și avea nevoie de extracții și reparații dentare pe care nu le făcea pentru că știa că ar fi putut fi ușor lichidat în acest fel. Tot instrumentarul și medicii erau în mâna Securității. Bolile netratate și permanentele dureri de cap și de dinți i-au afectat și puterea de muncă și clarviziunea.
Asasinarea lui Vasile Patilineț a făcut parte tot din efortul internațional de subminare a naționalismului românesc și a independenței României, de acaparare a ei ca pe o pradă și de transformare a ei în colonie, operațiune finalizată în etape, pas cu pas, începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, orele 12,10, când Nicolae Ceaușescu a fost scos cu forța din sediul puterii și dus pe ultimul său drum, care s-a sfârșit lângă un zid insalubru al unui WC dintr-o cazarmă de la Târgoviște.
Este semnificativ ce spunea Nicolae Ceaușescu în 21 decembrie 1989 către unii membri ai CPEx: „România este într-o situație mai grea decât în vreme de război. În timp de război, știi cu cine te lupți, ai dușmanul în față. Acum, avem dușmanii în față, în spate și în mijlocul nostru”.
Iată acum înregistrarea video a emisiunii:
(VA URMA)