Slovacia este un fel de vedetă a Uniunii Europene, făcându-se remarcată prin eficiența politicilor interne și externe, orientarea echilibrată și lipsită de (mari) compromisuri și o economie deosebit de dinamică și inovativă.
Populația sa (5,5 milioane de locuitori) este de origine slavă, continuatoare a triburilor venite din Răsărit și stabilite în zona Europei Centrale și de Est în secolele V–VI. Este strâns înrudită cu Cehia, cu care a constituit același stat, Cehoslovacia, o perioadă de aproximativ 70 de ani, mai exact după încetarea Primului Război Mondial și până la „Revoluția de Catifea” din 1989, când cele două s-au despărțit.
În perioada Războiului Rece a fost un satelit al Moscovei, dar odată cu destrămarea URSS a menținut un traseu destul de echilibrat între Occidentul liberalist și Răsăritul conservator. De remarcat că Slovacia este cel mai mare producător mondial de automobile pe cap de locuitor și al șaptelea cel mai mare producător de automobile (ca număr de exemplare) din Uniunea Europeană.
Recent, a fost aleasă președintă a țării pro-europeana Zuzana Caputova, o politiciană progresivă și liberală. Premierul Peter Pellegrini, aflat de un an în funcție, este mult mai prietenos față de UE în comparație cu predecesorul său Robert Fico, care a purtat o politică puternic naționalist-populistă în calitate de șef al partidului social-democrat de guvernare SMER-SD.
O prezentare foarte interesantă a destinului modern al Slovaciei, de o manieră cuprinzătoare dar în același timp succintă, ne este oferită de renumitul analist politic Radu Toma în volumul său Mare Nostrum – Marea Neagră și statele riverane. Lucrarea a fost publicată în mai 2019 și integrează parcursurile tuturor țărilor din zona Mării Negre. Cititorul poate beneficia astfel de perspectiva oferită de un fin cunoscător a principalelor interese geopolitice din regiune. Redăm în continuare fragmentul dedicat Slovaciei din memorabila lucrare a lui Radu Toma:
Situată exact în mijlocul Europei, o ţară întinsă cât Republica Moldova şi cu 5,47 milioane de locuitori, Slovacia a avut în 2017 un PIB de 96 miliarde dolari, nu departe de al Ucrainei, de 110 miliarde, dar la o populaţie de peste opt ori mai mică (!), şi de şase ori şi jumătate mai mare ca al Georgiei (15 miliarde) la un număr de locuitori aproape egal, cele două din urmă riverane la Marea Neagră şi pretendente la aderarea la UE şi NATO (44). După căderea comunismului, Slovacia şi-a făcut toate „lecţiile pentru acasă” primite din Vest. A devenit membră a OSCE, OECD (februarie 1994), Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO, la 1 ianuarie 1995), NATO, Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen (1 mai 2004), a fost prima din grupul de la Vişegrad (V-4) în zona Euro, la 1 ianuarie 2009. Cu soldaţi în misiuni ONU, UE şi NATO în Kosovo, Irak, Afghanistan, Cipru, Somalia etc.; cu cea mai mare producţie de automobile din lume pe cap de locuitor (45) – se fabrică acolo VW, modelele Porsche Cayenne şi Lamborghini Urus, Peugeot şi Kia, 1,04 milioane bucăţi în 2016, li s-au adăugat recent şi britanicul Land Rover Discovery. Cu o economie şi o societate moderne, europene (spunea Departamentul de Stat al SUA încă din august 2007), dar cu politici economice socialiste (o analiză din noiembrie 2008 a Institutului Federal pentru Tehnologii, din Zürich, Elveţia); cu asistenţă medicală completă, gratuită, la fel educaţia, şi cu cea mai lungă perioadă post-natală din Uniunea Europeană. Cu cea mai mare populaţie de „ţărani” din Europa – 45% dintre slovaci trăiesc în sate cu mai puţin de 5000 locuitori, 14% în sătuleţe şi cătunuri cu sub 1000 de suflete, în sfârşit, o ţară cu ţărani care călătoresc fără viză în Statele Unite şi alte 178 de ţări şi teritorii ale lumii.
Din pricina celor de mai sus luate împreună şi altele, Slovacia a fost socotită drept „una din cele mai impresionante poveşti de succes ale Europei”, potrivit BBC Monitoring – Country Profile Papers, la 8 ianuarie 2013. Totuşi, după încă un an de la acest elogiu vibrant adus ţării lor de către occidentali, în 2014, la ultimele alegeri pentru Parlamentul European, au ieșit la vot numai unul din opt slovaci, adică 13,05% dintre ei – a fost absenteismul-record din toată istoria UE. Acum, după aproape patru ani, relațiile Bratislavei cu Bruxellesul sunt „corecte politic” (ce monument de ipocrizie este expresia asta neoliberală!), și reci. Să le pese, oare, atât de puțin slovacilor de viitorul UE?
Simultan cu deschiderea către Vest, de toate felurile: politică, economică, culturală, a liberei circulaţii şi a căutării de oportunităţi etc. extraordinar este faptul că, în Slovacia fobia rusă nu a existat ca un fenomen prevalent nici înainte, şi nici după prăbuşirea comunismului, detestat de slovaci la fel ca de toţi ceilalţi est-europeni. După 1990 Rusia a rămas un partener economic major al Bratislavei, începută încă de pe vremea CAER-ului – organizaţia din anii ’40-’90 trecuţi, de cooperare economică dintre ţările socialiste est-europene şi fosta Uniune Sovietică – părţile au dezvoltat, în continuare, o colaborare profitabilă pe terţe pieţe, în Asia şi în ţările arabe. La încheierea anilor ’90 a fost înfiinţată Comisia interguvernamentală Slovacia-Rusia pentru cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică, au fost lansate proiecte industriale comune, în ambele ţări. Iar la sfârşitul lui 2001 preşedintele slovac Rudolf Schuster, un filorus, dar cu un guvern prooccidental, a călătorit oficial la Moscova, însoţit de o delegaţie numeroasă de miniştri şi experţi din economie, comerţ, industrii şi tehnologii etc. şi de oameni de afaceri, la sosire a declarat că vizita „va topi ultimele urme de gheaţă din relaţiile bilaterale slovaco-ruse ale anilor trecuţi”. Relaţiile economice slovaco-ruse s-au extins mult după 2006, în 2008 exporturile slovace în Rusia au crescut cu 84% faţă de anul precedent, au menţinut o dinamică ascendentă în toţi anii crizei şi recesiunii mondiale. De la 405 milioane dolari în 2004, ele au ajuns în 2012 la aproape trei miliarde de dolari, la vremea respectivă de aproape două ori şi jumătate mai mari decât ale României în Federaţia Rusă, la o populaţie de patru ori mai mică (?!). La întâlnirea lor de la Moscova, la 12 decembrie 2012, miniştrii de Externe Lavrov, al Rusiei, şi Lajcak, al Slovaciei, au discutat proiecte economice comune, s-a anunţat că Rusia va lansa, în Slovacia, un program de construcţii de centrale hidroelectrice şi că se pregătesc proiecte comune pentru tehnologii înalte. În martie 2013, la a 16-a sesiune a comisiei interguvernamentale slovaco-ruse amintite, s-a anunţat că Rusia a devenit un partener comercial major al Slovaciei, cu un comerţ total de 10 miliarde dolari. Dar embargoul economic impus Rusiei de către UE după criza Crimeii din 2014 – un embargou dezaprobat la toate ocaziile de către Bratislava şi considerat dăunător ambelor părţi – a dus la reducerea schimburilor bilaterale la mai bine de jumătate. Acestea au continuat şi s-au redresat în bună măsură în anii următori, în 2017 comerţul bilateral ruso-slovac a ajuns la 5,3 miliarde dolari. În sfârşit, după negocieri anterioare cu firma rusească Rosatom, în octombrie 2018 ministrul rus al Industriilor şi Comerţului a anunţat posibila participare a Rusiei la extinderea facilităţilor existente şi construirea a două reactoare noi cu o putere instalată de 2.400 megawaţi, la uzinele nucleare de la Mochovce şi Bohunice, în vestul ţării; de asemenea a oferit o cooperare în domeniul energiei nucleare pe terţe pieţe.
Spunea în 2010 Ivan Gasparovic, preşedinte al Slovaciei vreme de un deceniu: „Rusia şi Slovacia au legături speciale, care merg mult înapoi în istorie. Cred că ar trebui să menţinem această unitate slavă, moştenirea noastră istorică… Suntem membrii unei Uniuni (UE), trebuie să avem propria noastră propunere în ce priveşte un sistem defensiv antirachetă în această regiune… SUA sunt binevenite într-un sistem defensiv european şi cred, şi nu numai eu, că şi Rusia trebuie să facă parte din el”.
După aderarea la UE, în mai 2004, Slovacia a fost clasificată ca o ţară europeană în grupul „prietenilor pragmatici” ai Moscovei.
*
Trei guvernări succesive, fiecare întinsă pe o perioadă de aproximativ opt ani, două social-democrate şi una neoliberală, au creat profilul politic unic al Slovaciei, într-o Europă divizată doctrinar, economic, militar şi cu spaţii geopolitice distincte, delimitate, Vestul şi Estul.
Cea dintâi a fost a lui Vladimir Meciar, prim-ministru între 1990 şi 1998. Fost secretar de partid comunist şi VIP politic în regimul trecut, oponent al invaziei sovietice în Cehoslovacia în 1968, dat afară din partid şi declarat „duşman al regimului socialist” şi ales premier în iunie 1990 la recomandarea lui Alexander Dubcek, reformatorul din 1968. Apoi, criticat aspru în Occident pentru stilul său autocrat de administrare, lipsă de respect pentru democraţie, prigonirea şi manipularea mediei, corupţie, obstrucţionarea privatizării întreprinderilor strategice, de interes naţional etc. De asemenea s-a spus că, sub guvernarea lui, Slovacia a fost parţial izolată de Europa, iar negocierile cu NATO şi UE au tărăgănat.
Şi, la 15 ani după plecarea lui, opiniile Vestului despre Meciar par să se fi schimbat radical. O reanalizare recentă a datelor macroeconomice a relevat realizări notabile, ani prelungiţi de creştere economică, nivele scăzute ale inflaţiei şi şomajului, de asemenea s-a afirmat că, prin respingerea „terapiei de şoc” economice, frânarea privatizării, păstrarea industriilor-cheie ale ţării şi a securităţii sociale a populaţiei, Meciar a izbutit să atenueze efectele negative ale tranziţiei din anii ’90 şi să pregătească terenul pentru reformele de piaţă ulterioare.
Sub Meciar, trecerea la capitalism s-a făcut mai lent, fără zdruncinături sociale periculoase, Slovacia a înregistrat cea mai bună performanţă economică – PIB, utilizarea forţei de muncă, controlul forţelor inflaţioniste etc. – din Europa de Est. A refuzat să privatizeze industriile de bază, chimică, metalurgică şi de armament, a păstrat pentru ţară cea mai mare parte din bănci şi pentru aceste fapte „reprobabile” a fost criticat în toate chipurile de exegeţi ai neocolonialismului din Vest ieşit la prăduială în Est (53). În măsură echilibrată, guvernarea Meciar a susţinut privatizarea şi reforma pieţei, în 1996 întreprinderile particulare au asigurat 79% din PIB, iar la sfârşitul lui 1997 numai 3% dintre ele rămăseseră în proprietate publică.
Imediat după căderea comunismului, în anii 1990-91, populaţia slovacă s-a opus energic reformelor economice drastice, inegalităţile sociale apărute aproape brusc alături, la cehi, au contribuit considerabil la „divorţul de catifea” dintre Cehia şi Slovacia, de la 31 decembrie 1992, fără un referendum popular. În 1992, Meciar a priceput că este liderul unui stat ai cărui cetăţeni se temeau de „terapiile de şoc” care zgâlţâiseră zdravăn Estul, Polonia, Cehia, Rusia etc. adică de prescripţiile unui capitalism fără oprelişti, a înţeles că nu-şi putea permite un şomaj fără limite, sau o prăbuşire a nivelului de trai şi a făcut totul ca acestea să nu se întâmple. A revitalizat industriile grele, a limitat preţul alimentelor, a încurajat băncile naţionale şi economiile populaţiei. A rămas până la capăt pe poziţiile naţionalismului economic şi, astfel a consolidat guvernarea, a pregătit-o pentru reformele următoare, de piaţă liberă.
În 1998, guvernarea lui Vladimir Meciar s-a încheiat. I s-au adus critici fără de sfârşit, precum suprimarea mediei libere, intimidarea adversarilor politici, corupţie, birocraţie etc. dar ridicarea de azi a Slovaciei n-ar fi fost posibilă fără politicile sale. Existenţa unei industrii grele puternice din vremea comunismului, a unei populaţii conservatoare, a lipsei de instituţii democratice, toate acestea au impus politici economice şi o tranziţie mai lentă către privatizare şi piaţa liberă.
În 1998, guvernarea Mikulas Dzurinda a venit, să spunem aşa, „la masa pusă” de fosta şi mult hulita, la vremea respectivă, guvernare Vladimir Meciar. A venit într-o democraţie consolidată. A lansat rapid o serie de reforme în completarea privatizărilor anterioare şi a anulat masiv cheltuielile guvernului. Şocul a fost resimţit în final de toţi, cererea internă a scăzut, programele de asistenţă socială s-au evaporat, şomajul a atins cote necunoscute în trecut, de 20% în 2001. Totuşi, maşina de relaţii publice (PR) occidentală a lucrat impecabil, în 2002 Dzurinda a obţinut un nou mandat, în 2004 Slovacia a intrat în Uniunea Europeană, PM-ul a cules, astfel, roadele stabilităţii economice edificate, în cea mai mare parte, de guvernarea anterioară.
În continuare, între 2002 şi 2006 guvernul Dzurinda s-a remarcat prin adoptarea unei serii de reforme neoliberale vizând, în primul rând, delegitimizarea unor instituţii ale deceniilor trecute aflate în serviciul solidarităţii sociale. Diminuarea cheltuielilor sociale nu a fost la fel de drastică, să zicem, ca cea din Estonia, şi s-a ajuns la un fel de capitalism „social-liberal”, adică la o fuziune artificială între protecţia socială şi forţele libere de piaţă (55). S-a introdus o taxă fixă, simplă, de 19%, pensiile au fost reformate pe un sistem de trei piloni, cu un risc sporit pentru contribuabili, asistenţa socială s-a diminuat, a fost prost administrată şi devastată de corupţie, asigurările de sănătate au trecut de la stat, la privaţi, tratamente medicale banale au intrat în sisteme de co-plată societate de asigurare-pacient, nemulţumirea populaţiei s-a generalizat. La capitolul învăţământ, reformele au urmărit să transfere răspunderea pentru educaţia superioară de la stat, la studenţi şi familii, eşecul lor a provocat un adevărat scandal naţional, apropiatul lui Dzurinda, ministrul Finanţelor, Ivan Miklos, a ajuns persoana cea mai detestată din ţară. În Justiţie, reforma a urmărit câteva modele americane, inclusiv pedepse mai aspre şi perioade mai lungi de încarcerare, spre a limita acţiunile antisociale mai frecvente într-o societate mai permisivă şi mai individualistă, dar şi în acest domeniu experimentul neoliberal al ministrului Justiţiei, Daniel Lipsic, s-a dovedit neavenit pentru normele tradiţionale de moralitate şi coeziune socială din Slovacia. În general, „importul” de idei şi măsuri reformiste occidentale ale echipei Dzurinda, ca şi de argumente ale globalizării, nu a găsit un teren propice într-o Slovacie tribalistă. Cu toată înfrângerea răsunătoare a lui Meciar în 1998, intrarea Slovaciei în NATO şi UE, instaurarea democraţiei de piaţă etc. „meciarismul” şi iliberalismul slovac în avanpremieră în anii ’90 trecuţi se vor dovedi realităţi mai viguroase, decât neoliberalismul ulterior al lui Dzurinda & Co., într-o ţară cu înclinaţii populiste.
Ceea ce s-a întâmplat după 2006, a dovedit că neoliberalismul nu a aflat în Slovacia un teren la fel de fertil ca în alte părţi din Occident. Nu a adus o schimbare cuprinzătoare, definitivă, ci numai o ajustare, o adaptare la condiţiile noi, impuse de aderarea la Uniunea Europeană. Neoliberalismul a venit acolo odată cu noua economie capitalistă, dar nu a devenit ideologia acelei ţări, ca de altfel a niciunei ţări din Est. Guvernarea Robert Fico, de după Dzurinda, din 2006 până în 2018, a pus un punct definitiv neoliberalismului în Slovacia şi a statuat revenirea şi domnia social-democraţiei în acea ţară.
O schimbare radicală de direcţie în politica internă, dar şi internaţională, a Slovaciei a survenit în 2006 şi, cu o întrerupere de aproape doi ani (iulie 2010-aprilie 2012), a continuat până în 2018, sub cele două guverne ale lui Robert Fico. Poreclit în Vest „masculul alfa” al politicii slovace, Chavez, sau Putin al Slovaciei, acesta a condus o coaliţie a partidului său social-democrat, cu Partidul Naţional Slovac, de extremă dreapta, al ultranaţionalistului Jan Slota şi Partidul Poporului, al fostului premier Meciar. În 2006 i s-au prezis lui şi coaliţiei o viaţă politică scurtă, dar a rămas la putere peste şapte ani, în 2007-2010, înainte de recesiunea globală, Slovacia a avut cea mai mare creştere economică medie din UE, de 6,5%. Politicile sale sociale şi economice au avut în atenţie grupurile sociale dezavantajate şi ridicarea regiunilor mai sărace ale ţării; a desfiinţat co-plăţile populaţiei la asigurările de sănătate şi a anulat câteva privatizări ale unor întreprinderi de interes strategic naţional, ba chiar a renaţionalizat companii privatizate de guvernarea anterioară. A demolat reforma neoliberală a pensiilor, a fostei guvernări, pilonul II a fost mult redus, al III-lea desfiinţat, pentru a feri sistemul social de afaceriştii privaţi, puşi pe furăciuni. La fel a procedat cu sistemul de sănătate, asigurările medicale s-au reîntors exclusiv în grija statului, a fost decis să meargă până la naţionalizare, pentru a scăpa de companiile-căpuşe, private.
În 2012, imediat după câştigarea celui de al doilea mandat, Fico a introdus un nou „Cod al muncii”, mai favorabil salariaţilor cu contracte de muncă permanente, apoi un TVA mai mic, de numai 10% a fost stabilit pentru medicamente şi cărţi, companiile particulare de asigurări au fost scoase, practic, de pe piaţă. A disciplinat marile companii franceze şi germane de utilităţi publice intrate pe piaţa slovacă, ameninţându-le cu naţionalizarea. A renunţat cu desăvârşire la capitalismul neoliberal, „sălbatic”, de tip nord-american, al fostului premier Dzurinda, şi a aliniat Slovacia în rândul statelor sociale, asistenţiale, vest-europene.
De asemenea, a dat uitării politica externă a fostei guvernări, din primele momente de după instalarea sa ca prim-ministru s-a distanţat de administraţia Bush Jr. şi de politica sa anti-rusă, în estul european. În 2006 a retras din Irak 99 din cei 110 militari slovaci, pe ultimii 11 în 2007, relaţiile bilaterale slovaco-americane s-au răcit. În alte probleme regionale şi internaţionale, Fico a respins proiectul cu scutul antirachetă american din Est şi construirea de baze militare ale SUA dotate cu rachete şi radare în Cehia şi Polonia învecinate. Fico a refuzat să recunoască independenţa Kosovo şi a considerat-o „o mare greşeală”, de asemenea nu a criticat Moscova pentru politica ei în spaţiul ex-sovietic. Fără a fi provocator sau combativ, a promovat o apropiere faţă de Rusia şi Serbia, punând astfel capăt unei politici externe a Bratislavei vechi din 1998, de pe vremea când Slovacia s-a aliniat cu NATO şi cu Vestul. De altfel, după instalarea la guvernare, în 2006, noul premier slovac a declarat că relaţiile cu Rusia se vor îmbunătăţi, „după opt ani de neglijare” deliberată; de asemenea, a refuzat să cumpere avioane de luptă din Vest, modernizând aparatele ruseşti din dotare. În războiul ruso-georgian din 2008 a acuzat Georgia că a provocat Rusia atunci când a atacat Oseţia de Sud. Nu a făcut niciun comentariu în 2014, când Crimeea s-a re-alipit Rusiei, dar a declarat, în ocazii repetate, că sancţiunile economice ale UE împotriva Moscovei sunt „lipsite de sens” şi că reprezintă o ameninţare pentru economia Slovaciei.
Şi Slovacia a respins energic acuzaţiile aberante de xenofobie ale Bruxellesului, precum şi planurile Comisiei Europene şi ale Angelei Merkel, de a aplica est-europenilor o nouă „terapie de şoc”, de ultimă oră, aceea de a fi obligaţi să primească migranţi ilegali din Orientul Mijlociu şi Africa. Fico a afirmat categoric: „Cât timp voi fi eu prim-ministru, cotele obligatorii de migranţi nu se vor aplica pe teritoriul Slovaciei”.
Robert Fico s-a războit permanent cu presa, a acuzat-o că este incapabilă „să-i susţină pe oamenii de rând”, schimbul de replici dintre PM şi media adeseori s-a încins la roşu dar, cel mai important, este că premierul s-a bucurat de încrederea celor guvernaţi, prestaţia sa internă şi externă a fost susţinută de vasta majoritate a slovacilor. A oferit Slovaciei aproape opt ani de stabilitate şi dezvoltare, a dus-o în Europa pe uşa din faţă, cu fruntea sus.
La 22 martie 2018, Robert Fico a demisionat în urma crizei provocate de asasinarea unui ziarist slovac, care investiga activităţile Mafiei italiene din Slovacia. Vice-premierul Peter Pellegrini, din acelaşi partid SMER, social-democrat, a devenit prim-ministrul ţării. La Bratislava se spune că va continua aceleaşi politici naţionale ca şi predecesorul său. Deocamdată, s-a anunţat că Slovacia nu va extrăda diplomaţi ruşi din pricina cazului Skripal, din Marea Britanie şi că, situându-se alături de Statele Unite, Cehia, Ungaria, Polonia, Australia, Austria şi Israel, nu va semna şi „nu va susţine sub nicio formă” Acordul ONU privind migraţia în Europa.
*
Prestaţia politică a Slovaciei, ţara dintre Est şi Vest în centrul geografic al Europei, ar putea oferi soluţii optime pentru europenii cu probleme identitare: o UE în derivă, o Germanie aflată, probabil, la încheierea unei alte hegemonii ratate în ultima sută de ani, fără planuri de viitor; o Ucraină şi o Georgie de la Marea Neagră, pretendente la Occident, dar cu lecţia despre Occident neînvăţată; o Franţă cu un preşedinte patetic plecat în căutarea măreţiei pierdute, o Românie fără lideri naţionali după 100 ani de stat naţional etc.