de Ilie Șerbănescu
(fost ministru al reformei și președinte al Consiliului pentru Reformă)
România a devenit rapid și, remarcabil istoricește, fără ocupație militară străină, o biată colonie. Într-o perioadă extrem de scurtă! Și, fără echivoc, a ajuns o colonie într-un mai înalt grad decât celelalte foste surate comuniste ale zonei. Motivele s-ar putea considera că sunt în esență două.
Unul este legat de „atenția specială” de care s-a bucurat din partea colonialiștilor vremii și locurilor. Se pot distinge trei posibile (probabile) explicații ale acestei „atenții speciale”: a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generând acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace; b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatârnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.
Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.
Colonializarea României a început în forță prin preluarea de către capitalul străin a resurselor subsolului, utilităților publice și băncilor, adică a întregului rulaj al banului, restul – respectiv industrii și comerț – căzând apoi precum popicele în mâna celui mai puternic. Capitalului românesc i-au rămas ciurucurile. De fapt, după un fals avânt, prin ceea ce a pus mâna de la stat pe daiboj, capitalul privat românesc a început o lungă cursă de dat înapoi în fața capitalului străin, mult mai puternic, mult mai bine finanțat, mult mai înzestrat tehnologic și managerial și, important de subliniat, de sute de ani în piață, prin comparație cu cel autohton care era începător.
Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est. România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez. Mult întârziat istoric, capitalul în formare românesc n-a mai avut unde migra spre Est. Pentru că spre Est întâlnește marele zid rusesc. Nu are cum să-l cucerească. S-a adăugat imbecilitatea relațiilor politice proaste cu Rusia. Dar, economic, acestea pot constitui doar o scuză pentru impotența obiectivă a capitalului românesc în fața zidului rusesc.
Cât privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune.
Și colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii. Un studiu al Ernst&Young arată, în mod semnificativ, despre ce este vorba. Analizând preluările (prin fuziuni și achiziții) ce au avut loc în economiile regiunii și contabilizându-le în trei mari categorii – preluări de către capitalul străin, preluări în care și vânzătorul și cumpărătorul sunt autohtoni și preluări în afară (în care cumpărătorul autohton iese pe piețe externe) – constată, nu întâmplător, că România deține un record colonial nefericit.
Ocupă de departe primul loc la preluările de către capitalul străin în totalul preluărilor, 67%, și de departe ultimul loc la preluările în afară: 3% din totalul preluărilor (30% fiind preluări interne). Nicio altă țară din regiune nu înregistrează o asemenea discrepanță de peste 22 de ori între ceea ce capitalul autohton a cedat, pe propriile piețe, capitalului străin și ceea ce a reușit să preia capitalului străin pe piețele sale. Iată, potrivit aceluiași studiu, matricea în cazul Ungariei (28/63/9) și în cazul Poloniei (37/51/12), matrice care în cazul României este 67/30/3!
După o analiză a BNR pe baza datelor UNCTAD, capitalul românesc plasat în străinătate abia atinge 750 milioane euro, în timp ce capitalul polonez are plasamente în străinătate de peste 25 miliarde euro, iar cele ceh și maghiar, de peste 20 miliarde euro fiecare.
Concluzia, din două una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care câştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre, dar atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf.
Şi anume, având în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decât cu proporţia în care s-a ales până la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămâne un biet bebeluş!
Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Niciun sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învârte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decât cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămân prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sâmbetei, fără întoarcere!