Rivalitatea militară dintre Statele Unite și China

.

de dr. Calistrat M. Atudorei

Deși în ceea ce privește competiția globală dintre Statele Unite și Republica Populară Chineză se vorbește în principal despre dimensiunea economică, merită să observăm și dinamica foarte rapidă a raporturilor de putere dintre cele două superputeri pe latura militară.

Un raport din anul 2000 al Departamentului Apărării americane evalua că forțele armate ale Chinei se plasează la un nivel mai degrabă „rudimentar” de performanță calitativă și operațională, chiar dacă încă de pe atunci consistența cantitativ-numerică a efectivelor era apreciabilă.¹ După două decenii, în anul 2020, un nou raport al Departamentului Apărării SUA arată însă că forțele militare ale Chinei și-au îmbunătățit substanțial capabilitățile, iar în unele domenii au ajuns chiar să le depășească pe cele ale armatei americane. Domeniile în care China deține deja superioritatea față de SUA sunt: mărimea forței armate terestre; mărimea flotei maritime militare; capacitățile tehnice ale rachetelor balistice și de croazieră; performanța sistemelor integrate de apărare antiaeriană. Noul raport al experților americani caracterizează aceste progrese ca „uimitoare” și evidențiază de asemenea inovațiile la fel de impresionante pe linia accentuării combativității și a conceptelor operaționale.² Să mai observăm că forțele aeriene chineze au ajuns pe locul trei ca mărime din lume și sunt cele mai mari din regiunea Asia-Pacific. Progrese remarcabile au fost înregistrate și în registrul forțelor spațiale și al capabilităților nucleare, domenii de mare importanță strategică. Un alt teren pe care China avansează foarte rapid este cel al dispozitivelor militare ultra-moderne, ce folosesc tehnologii de ultimă generație. Potrivit autorităților din Beijing, armata chineză integrează în dotările sale dispozitive ce utilizează „inteligența artificială, informațiile cuantice, big data, cloud computing și internetul tuturor lucrurilor”.³

Potrivit datelor oficiale puse la dispoziție de autoritățile din Beijing, obiectivul militar asumat al Partidului Comunist Chinez este ca până în anul 2049, la aniversarea a 100 de ani de la înființarea Republicii Populare Chineze, armata țării să devină o forță „de clasă mondială”. Sarcina este văzută ca necesară pentru a apăra evoluția Chinei în contextul transformărilor profunde prin care lumea devine „din ce în ce mai multipolară”. Beijingul afirmă că totuși scena mondială este încă marcată de factori de destabilizare, care subminează securitatea internațională printr-o politică de putere, prin accentuate tendințe hegemonice, prin unilateralism și provocarea constantă a unor conflicte regionale. Autoritățile chineze se referă în mod explicit la politicile Statelor Unite, susținând că acestea au intensificat concurența între puterile majore ale lumii și că operează cu standarde duble. Oficialii chinezi mai declară că nu doresc vreun conflict, dar dacă vor fi atacați, vor răspunde pe măsură. În tot acest context ei admit că deocamdată armata chineză este „cu mult în urmă față de cele mai importante armate ale lumii”⁴, dar lasă clar să se înțeleagă că lucrează intensiv pentru a reduce din decalaj.

Într-adevăr, în privința forțelor militare chineze, și opinia experților din Departamentul Apărării SUA este că acestea mai au încă „lacune și neajunsuri majore”, în pofida saltului spectaculos înregistrat.⁵ Dacă este să facem o comparație cu forțele militare ale SUA, o diferență foarte semnificativă între puterile celor două armate reiese din bugetele investite anual în domeniul apărării. Astfel, pentru anul 2020 SUA a alocat investițiilor militare o sumă de 778,2 miliarde de dolari, care de altfel depășește suma investită de următoarele nouă state împreună din lista celor mai puternice armate ale lumii. Din totalul investițiilor militare ale statelor pe plan mondial, suma cheltuită de America reprezintă aproape 40%. În schimb, bugetul Chinei pentru investițiile militare în 2020 (al doilea ca mărime după cel al SUA) a fost de 252,3 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă „doar” 12,8% din totalul global.⁶

Comparația devine chiar mai elocventă dacă ne raportăm la numărul bazelor din afara țării. Statele Unite au mai mult de 800 de baze răspândite pe toate continentele lumii, pe când China nu are deocamdată decât una singură!⁷ Din totalul bazelor în afara țării pe care le au toate statele lumii, cele americane reprezintă cam 90%. Celelalte mari puteri militare ale lumii, adică Federația Rusă, Marea Britanie și Franța au împreună doar aproximativ 30 de baze.⁸ Numărul de baze militare în afara țării reflectă destul de clar capacitatea de proiecție globală a puterii unui stat. În acest sens, privind anvergura operațională a SUA, este de remarcat că Pentagonul dirijează centre de comandă amplasate în Europa, în zona Indo-Pacificului, în Orientul Mijlociu, în Africa și în zonele aferente Americii Centrale și de Sud.⁹ De asemenea, așa cum am arătat și în capitolul precedent, Washingtonul s-a angajat deja de mai mulți ani să domine cu autoritate și dimensiunea spațială, amplasând pe orbita Pământului sateliți dotați cu arme extrem de puternice, care pot lua în obiectiv practic orice punct de pe glob. Dotările nucleare ale Americii sunt de asemenea net superioare față de cele ale Chinei. În timp ce arsenalul nuclear al SUA deține aproximativ 5500 de focoase (41% din totalul mondial), cel al Chinei numără deocamdată doar 350 de unități (2,6% din totalul global).¹⁰

Cu toate acestea, experții militari din Statele Unite atrag atenția – așa cum o face de exemplu un raport adresat Congresului în martie 2021 – că amplificarea puterii forțelor armate chineze a început să reprezinte o „amenințare pentru interesele SUA și ale aliaților săi”. Între motivele îngrijorării se numără acela că pe fondul creșterii rapide a puterii economice și geopolitice a Chinei, există o „incertitudine cu privire la intențiile regionale și globale”¹¹ ale acesteia. În opinia analiștilor americani, interesele tot mai expansionate ale Chinei și intențiile acesteia de a modifica ordinea internațională pot afecta foarte direct obiectivele naționale ale Statelor Unite, precum și securitatea globală.¹² Emergența Chinei ca rival al Americii este văzută ca fiind net mai incomodă strategic decât competiția cu Rusia. Chiar dacă Federația Rusă este mult mai puternică militar decât China, Rusia este pentru SUA mai ușor de limitat. În schimb, China, prin proiectele sale economice foarte ofensive, își poate converti unele dintre avanposturile pe linia infrastructurii (de exemplu porturile) în avantaje de tip militar.¹³ Un studiu din iulie 2021 al Center for Strategic and International Studies subliniază că strategiile de putere ale SUA sunt acum mai complicat de elaborat pe linia riscului de escaladare a unui conflict nuclear deoarece „puterile majore trebuie să fie evaluate în termeni de trei state” (SUA, Rusia și China). Spre deosebire de echilibrul de putere stabilizat în perioada bipolară între SUA și URSS prin strategia MAD (Mutual Assured Destruction), experții americani afirmă cu o anumită ironie că în prezent s-a creat o diferență majoră între „distrugerea reciproc asigurată” și „confuzia și incertitudinea asigurate reciproc”.¹⁴ Privitor la relația pe linie militară dintre China și Rusia, acestea apar ca destul de apropiate strategic. Au desfășurat mai multe exerciții militare comune atât pe mare, pe uscat, cât și în aer. Totuși nu au încheiat nicio alianță oficială care să le lege printr-un angajament de intervenție reciprocă, așa cum este statuat între țările membre NATO. Aceasta lasă deschise o gamă de posibilități și jocuri strategice.

Din perspectiva intereselor și strategiilor Washingtonului, este util să înțelegem rivalitatea Americii cu China prin prisma Doctrinei Wolfowitz. Așa cum reiterează un raport american recent cu privire la influența tot mai pregnantă a Beijingului în Marea Chinei de Sud, „un obiectiv îndelungat al strategiei SUA a fost acela de a împiedica apariția unui asemenea hegemon regional”.¹⁵ Logica respectivei afirmații stă tocmai în strategia avansată de Pentagon în anii 1990 prin Doctrina Wolfowitz. Ce înseamnă mai exact aceasta în contextul de față? Înseamnă că ridicarea Chinei ca și hegemon local aduce o contestare clară a puterii americane într-o regiune extrem de importantă strategic: zona Indo-Pacificului. Să ținem cont că în această zonă se află și India. Ambele națiuni sunt pe o pantă puternic ascendentă economic și au împreună aproape trei miliarde de oameni, adică o treime din populația lumii. În plus, hegemonul din această zonă este foarte important pentru că poate impune condiții referitor la circulația pe Marea Chinei de Sud, la securitatea în Oceanul Indian și are impact asupra tuturor statelor adiacente. Toate acestea fac ca regiunea să reprezinte pivotul geopolitic pentru a controla o mare parte din Asia. Potrivit amiralului Philip S. Davidson, comandantul Comandamentului SUA al Indo-Pacificului, aceasta este „cea mai importantă regiune pentru viitorul Americii”.¹⁶ Publicată de Departamentul Apărării SUA, afirmația are multă greutate. Amiralul Davidson a mai atras atenția în luna martie a anului 2021 că dacă Washingtonul nu ia măsuri mai ferme pentru a contracara puterea Chinei, Statele Unite ar putea ajunge ca până în anul 2026 să piardă supremația în regiune.¹⁷

Dată fiind importanța strategică atât de mare a acestei zone, în care China se afirmă ca un hegemon regional, este util să înțelegem că rivalitatea de interese din Indo-Pacific are în mod concret la bază trei elemente.

Mai întâi, este vorba despre cine reușete să domine în războiul economic din zonă. În acest sens este semnificativ să menționez că un raport al ONU din decembrie 2020 arată că 41,8% din exporturile globale și 38,2% dintre importurile la nivel mondial provin din afacerile încheiate în Marea Chinei de Sud, cuprinsă în zona Indo-Pacific.¹⁸ Accesul masiv și nerestricționat al vaselor chineze în regiune reprezintă un interes național de prim rang pentru China. Aceasta deoarece economia sa este dependentă de resursele naturale (în special petrol), care în proporție de 80% îi parvin pe calea transporturilor maritime. De asemenea, un mare procent din comerțul chinez cu mărfuri (aproximativ 40%) se realizează tot pe calea rutelor maritime. De aceea, asigurarea accesului fără probleme pe aceste căi navigabile reprezintă pentru Beijing o prioritate esențială. China pretinde că deține Marea Chinei de Sud în proporție de 90%.¹⁹ Aceste ape sunt și din alt motiv o imensă sursă de câștig pentru China: sunt deosebit de bogate în resurse naturale (11 miliarde de barili petrol, 190 trilioane de metri cubi de gaz natural), au cantități enorme de pește și tranzitează (contra unei taxe) mărfuri în valoare de peste 3,4 trilioane de dolari anual.²⁰ Însă aici apare un conflict de interese economice pentru majoritatea statelor din regiune întrucât pretențiile de proprietate ale Chinei asupra 90% din Marea Chinei de Sud sunt contestate de multe alte țări riverane. În plus, China percepe impozite ce aduc sume uriașe din taxarea traficului comercial. Statele din regiune (mai ales Vietnam, Malaezia, Brunei, Indonezia și Filipine) nu se pot opune puterii militare tot mai dominatoare a Chinei. Din acest motiv oficialii din Washington s-au declarat îngrijorați de faptul că Beijingul ignoră drepturile altor state, pe care „le intimidează și le împiedică de la accesarea legală a resurselor lor maritime”.²¹

O a doua miză strategică derivă din faptul că China a devenit tot mai asertivă asupra unei mari părți a insulelor și recifurilor din Marea Chinei de Sud. Există de mulți ani dispute încordate în privința numeroaselor insule naturale din arealul respectiv, pe care China le revendică într-un mod foarte controversat și pe care le militarizează în ritm rapid. Mai mult, din anul 2013 până în prezent, China a ajuns să construiască cel puțin zece insule artificiale în raport cu care declară că i se cuvin drepturi de exclusivitate economică și suveranitate asupra căilor maritime și aeriene aferente. În urma repetatelor acuzații la adresa Chinei că s-ar extinde abuziv în apele Mării Chinei de Sud în detrimentul celorlalte state din regiune, administrația Statelor Unite urmărește de mai mulți ani să își mențină o prezență constantă în zonă, atât pe cale maritimă, cât și pe calea aerului. Scopul patrulării forțelor americane este, conform declarațiilor oficiale, acela de „a menține o ordine internațională liberă și deschisă”.²² SUA efectuează exerciții militare în zonă, fiind acompaniată de aliați din regiuni mai mult sau mai puțin apropiate. Între statele care participă la exerciții comune de parteneriat strategic cu SUA în Marea Chinei de Sud se numără India, Filipine, Vietnam, Singapore, Indonezia, Japonia, Australia, dar și Germania sau Marea Britanie. Începând cu anul 2007 patru state (SUA, Japonia, Australia și India) au inițiat parteneriatul strategic Quad, de colaborare pe linie de economie și securitate, dar care din 2021 a devenit mai preocupat să limiteze „comportamentul din ce în ce mai asertiv al Chinei în regiune”.²³ Oficialii Republicii Populare Chineze acuză însă că prezența americană cvasi-permanentă în areal nu are de fapt scopul de a menține stabilitatea și ordinea, ci mai degrabă provocarea de tensiuni și blocarea dezvoltării economice și militare a Chinei. Forțele navale și aeriene chineze au recurs în replică la exerciții militare de amploare, care includ și restricții pentru alte forțe navale de a circula în zonele respective.²⁴ China este destul de frecvent asistată ca partener strategic de Federația Rusă, ceea ce creează o forță redutabilă de contrabalansare a alianței condusă de SUA și totodată generează implicații strategice de mult mai mare anvergură pe plan regional și chiar mondial.

Al treilea element ce are o foarte mare miză strategică în regiune este relația dintre China (Republica Populară Chineză) și Taiwan (Republica China). Taiwan este o insulă destul de mare situată la 130 de kilometri de țărmul Chinei, cu capitala la Taipei, care în prezent are o populație de 23 milioane de locuitori. Prin poziția sa strategică și prin interesele implicate ale forțelor din regiune, Taiwanul are însă o relevanță ce nu poate fi ignorată de China. Disensiunile dintre cele două state au început în anul 1949, când conducerea tradiționalistă de până atunci a Chinei a emigrat în insula Taiwan pentru a scăpa din calea comuniștilor care s-au instalat la putere în Beijing. În anii 1980 autoritățile Chinei continentale, care nu recunosc legitimitatea guvernului de la Taipei, au propus celor din Taiwan o re-unificare pașnică sub formula „o țară, două sisteme”, adică o formă de unitate în care Taiwanul să își păstreze autonomia. Taiwanul a refuzat și s-a orientat tot mai mult către o guvernare de tip democratic, în care menține o relație foarte strânsă cu puterile occidentale, în special cu Statele Unite. În anul 2004 Beijingul a amenințat că își rezervă dreptul de a apela la „mijloace non-pașnice”²⁵ în cazul în care Taiwanul își declară independența. Oficialitățile din Beijing consideră că problema Taiwanului reprezintă „cea mai mare prioritate de apărare națională”²⁶ și afirmă deschis că „China trebuie să fie și va fi reunită”²⁷. Documente ale strategilor militari chinezi anticipează că la momentul când Beijingul va decide anexarea Taiwanului este de așteptat „o ingerință puternică a inamicului”, adică a Statelor Unite.²⁸

În acest context care devine tot mai tensionat și din punct de vedere militar între Statele Unite și China, apar diferite estimări și scenarii pentru ceea ce ar putea avea loc în continuare. Însă aceste scenarii sunt atât de diverse și depind de atât de mulți factori, încât nici măcar experții americani nu se grăbesc să facă previziuni exacte nici despre direcția în care ar putea evolua evenimentele, nici despre când am putea să ne așteptăm la o modificare majoră.

Unul dintre scenarii este că China ar trece la atacarea și anexarea Taiwanului. Aceasta ar putea fi o operațiune încununată de succes, cel puțin la început, pentru forțele armate chineze, mult mai numeroase și mai dotate tehnologic decât cele ale Taiwanului. Un studiu²⁹ publicat în iunie 2021 arată că rachetele chineze ar avea nevoie de doar șase-opt minute pentru a-și atinge țintele militare strategice din Taiwan. Avioanelor, navelor maritime, submarinelor și trupelor americane le va lua destul de mult timp (prin comparație) pentru a se poziționa în teatrul operațional, ceea ce ar reprezenta un avantaj strategic pentru China. Însă Beijingul știe foarte bine că odată mobilizate forțele SUA, ar urma dezlănțuirea unui conflict de mult mai mare putere și amplitudine, pe care deocamdată este greu de crezut că China l-ar putea câștiga.

În acest război de mare anvergură, care ar constitui un al doilea scenariu, Statele Unite au avantajul net al proiecției globale a puterii prin sutele de baze de care dispun și care ar putea paraliza extrem de rapid planurile ofensive ale Chinei și ale eventualilor săi aliați. Echipamentele militare ale SUA sunt, așa cum am menționat anterior, superioare cantitativ și calitativ în majoritatea domeniilor de luptă. În plus, un alt element foarte important este că militarii americani au o experiență concretă în luptă, dobândită în operațiunile din Orientul Mijlociu și multe alte zone unde au efectuat intervenții.

În cazul în care China s-ar alia cu Federația Rusă (eventual și cu alte state) este necesar să observăm că și în acest al treilea scenariu sistemul de alianțe creat și consolidat de America după al Doilea Război Mondial creează avantaje strategice decisive pentru SUA. Să avem în vedere că NATO are 27 de state membre care vor interveni obligatoriu alături de Statele Unite, dar mai există și NORAD (Comandamentul de Apărare Aerospațială Nord-Americană), ANZUS (Tratatul de securitate dintre Australia, Noua Zeelandă și SUA), Tratatul Inter-American de Asistență Reciprocă (numit și Pactul de la Rio, ce cuprinde aproape toate statele emisferei vestice), precum și nenumărate tratate bilaterale și parteneriate strategice. Pentru zona aferentă specifică a Mării Chinei de Sud, Statele Unite au stabilite alianțe ferme cu Japonia, Coreea de Sud și Republica Filipine. În schimb, China, prin politica sa tradițională, nu a intrat în nicio alianță militară, declarând oficial că urmărește să își soluționeze toate diferendele exclusiv prin „mijloace politice și diplomatice”.³⁰ China colaborează militar cu alte state doar prin intermediul unor parteneriate și exerciții strategice, dar acestea sunt incomparabil mai reduse față de rețeaua de alianțe și operațiuni comune pe care le conduce SUA. Printre partenerii de exerciții militare ai Chinei s-au numărat Rusia, Pakistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Uzbekistan, Iran, India, Armenia, Belarus sau Myanmar.

Dacă, în cazul unui al patrulea scenariu, China ar prefera strategia unor războaie prin intermediari (așa-numitele războaie de tip proxy) pentru a diminua sau șicana puterea americană, șansele de succes ar fi extrem de mici tocmai datorită sistemului de alianțe deosebit de vast și solid despre care aminteam mai sus. Federația Rusă, Pakistanul, Coreea de Nord și poate alți membri din organizațiile în care China este implicată (eventual din Organizația de Cooperare din Shanghai, SCO) sunt deja limitate prin sisteme regionale de îndiguire de către forțele alianțelor occidentale. De altfel, nici alianța Chinei cu Rusia nu este o certitudine pe termen lung dat fiind că au existat în trecutul apropiat (și e posibil să mai apară) tensiuni sau divergențe care au mai relativizat relațiile dintre Moscova și Beijing. Dispute între China și Rusia au apărut în ultimii ani pe un registru destul de extins de probleme: lupta pentru influență geopolitică în Asia Centrală; divergențe de opinii asupra unor posesiuni teritoriale; acuzații lansate de Rusia că firmele chineze ar fi copiat ilegal tehnologie rusească; nemulțumiri ale Beijingului pentru faptul că Federația Rusă este principalul contractor de arme oferite Indiei (inamic declarat al Chinei).³¹

Există însă și alte necunoscute, care țin printre altele de caracteristicile și tehnologiile avansate, implicate în războiul modern. Armele de ultimă generație nu se mai compară cu cele convenționale. Acum este vorba, de exemplu, despre sisteme autonome ce acționează cu inteligență artificială (unde China este foarte avansată), despre războiul cibernetic și radio-electronic sau despre bruierea sau anihilarea sateliților. Performanțele la care s-a ajuns sunt clasificate, ceea ce nu ne permite să facem prea multe speculații. Experții vestici țin însă cont de toate acestea și tocmai de aceea privesc cu prudență către capabilitățile în creștere ale Chinei.

O analiză recentă publicată de Military Times reunește opiniile a numeroși strategi sau militari de rang înalt privind un posibil conflict al Americii cu China. Cei mai mulți dintre experți cred că un conflict deschis, direct și imediat între cele două mari puteri este puțin probabil. China preferă deocamdată să-și avanseze obiectivele geostrategice preponderent prin mijloace economice și politice, dat fiind că este înscrisă deja într-o ofensivă globală susținută. În acest timp își consolidează puterea militară, unde în prezent nu poate lupta de pe poziții egale cu Statele Unite.³²

În aceeași idee, un raport din iulie 2021 al Centrului american pentru Studii Strategice sublinia că, cel mai probabil, strategia Chinei este aceea de a-și utiliza puterea într-un mod unitar, integrat, combinând aspectele economice, politice și militare „pentru a-și atinge obiectivele fără un război cu puteri majore precum Statele Unite”. Raportul anunță că Pentagonul lucrează la elaborarea unei strategii coerente de pe o poziție de forță, dar „este încă prea devreme pentru a prezice cu exactitate” comportamentul și capabilitățile Chinei în cazul unui eventual război.³³

În condițiile unei rivalități tot mai accentuate între Statele Unite și China, nu puțini au fost observatorii sau analiștii care au sugerat că se profilează (sau are loc deja) un nou „război rece”, așa cum a fost cel dintre SUA și URSS. Voi examina această aserțiune într-un articol viitor și voi căuta să arăt în ce măsură o astfel de comparație are sens.

Surse bibliografice