O succintă perspectivă asupra istoriei Ucrainei

.

de dr. Calistrat M. Atudorei

În perioadele străvechi ale mileniilor V- IV î.Hr., din perioada neolitică, teritoriul Ucrainei, României și Republicii Moldova a fost ocupat de o populație de traci care au dezvoltat, printre altele, cultura Cucuteni. A fost o cultură foarte avansată spiritual, ce includea diagrame și simboluri profunde, precum cel cunoscut mai târziu în China ca „diada Yin-Yang”.¹ Zona în care astăzi este Ucraina a fost apoi succesiv ocupată de cimerieni, sciți, sarmați, greci, romani și bulgari. La sfârșitul secolului al VII-lea d.Hr. teritoriul a fost cucerit de khazari, care l-au stăpânit timp de aproape un secol și l-au anexat statului Khazaria.

În anul 882 khazarii au fost învinși de ruși, iar aceștia din urmă au format acolo un stat care a ajuns să fie cunoscut în secolul al IX-lea ca Rusia Kieveană (sau Rutenia), cu capitala la Kiev. În anul 988, sub domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare, Rusia a trecut la creștinism. Cneazul Vladimir însuși s-a creștinat în localitatea Chersonesos (actualul Sevastopol) din peninsula Crimeea. În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit cel mai mare și mai puternic stat din Europa. Cu toate acestea, în urma invaziilor repetate ale mongolilor, a incursiunilor cavalerilor teutoni polonezi și ale triburilor maghiare, în secolul al XIII-lea administrația Rusiei Kievene s-a mutat mai către est și și-a ales drept capitală Moscova. Teritoriul Ucrainei de astăzi a fost ocupat de lituanieni și polonezi. În secolul al XVII-lea (mai precis în 1648) zona a fost preluată de cazaci, care i-au alungat pe lituanieni și polonezi. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, teritoriul a fost încorporat în Imperiul Țarist. Trebuie precizat că până la începutul secolului al XX-lea Ucraina nu exista ca stat, nu exista un popor ucrainean și nu exista o limbă ucraineană specifică. Termenul de „U-kraina” însemna etimologic în limba rusă „teritoriul de la margine”, mai precis de la marginea Imperiului Țarist. Abia odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și a Revoluției Bolșevice, a apărut o mișcare naționalistă ucraineană care a militat pentru independență. Lenin a acordat în anul 1922 acestei regiuni numele de republica Ucraina, dar ca făcând parte integrantă din Uniunea Sovietică. În anii 1930 mișcarea de rezistență ucraineană a căpătat accente pronunțate de adversitate față de sovietici ca reacție la strategia de exterminare a ucrainenilor impusă de Stalin prin Marea Foamete (Holodomor) din anii 1932-1933, care a ucis aproximativ 10 milioane de ucraineni.² În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii, unii naționaliști extremiști ucraineni s-au aliat cu forțele naziste. Să menționăm și că în anul 1940 România a fost forțată de URSS să cedeze Ucrainei nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în urma unui protocol secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat cu Germania.

Forțele ultranaționaliste ucrainene care s-au aliat cu Germania hitleristă au creat în anul 1942 o formațiune antisovietică în Galiția, numită Armata Insurecțională Ucraineană (AIU), dar și Organizația Ucraineană Naționalistă (OUN) condusă de Stepan Bandera. Este util să înțelegem că în acea perioadă armata germană era văzută de o largă majoritate a ucrainenilor ca eliberatoare de influența sovietică. Foarte apreciată în Ucraina a fost Divizia a 2-a blindată SS, „Das Reich”, care eliberase Harkovul de sovietici în 1943. Acesta este unul dintre motivele pentru care Stepan Bandera, un nazist asumat, a fost celebrat în Ucraina de Vest prin marșuri, ceremonii și ridicări de statui în fiecare an care a trecut după moartea sa, survenită în anul 1959. Este necesar să mai știm, de asemenea, că în conformitate cu numeroase documente desecretizate de Arhiva Centrală a Ministerului Apărării Federației Ruse, naziștii ucraineni au ucis între anii 1941-1943, ca mijloc de „purificare etnică” un număr de 5.200.000 (cinci milioane două sute de mii) de civili din Ucraina (în principal etnici ruși, dar și polonezi, români, țigani) și au omorât de asemenea aproape 900.000 (nouă sute de mii) de evrei. Masacrele au avut loc într-un mod bestial, prin atrocități greu de imaginat.³

După al Doilea Război Mondial batalioanele de naționaliști anti-sovietici au continuat să fie sprijinite de Occident (în special de SUA, prin CIA) și să se poziționeze împotriva Rusiei. Mulți dintre foștii ofițeri ai Germaniei naziste (cum ar fi Werner von Braun sau generalul Reinhard Gehlen) au fost ajutați să scape necondamnați în procesul de la Nurenberg și au fost apoi preluați în serviciile operative ale SUA. Experiența lor a fost folosită împotriva fostului aliat al Americii, Uniunea Sovietică, devenit noul inamic. Generalul Reinhard Gehlen, de exemplu, avea deja la activ o vastă colaborare cu naziștii ucraineni, obținută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El fusese șeful serviciului militar de informaţii al lui Hitler pe întreg Frontul de Est, iar după război a fost mandatat de CIA să supervizeze operațiunile desfășurate în Ucraina, unde avea deja o mulțime de naziști și agenți din timpul războiului. Printre primele operațiuni ale CIA în Ucraina s-au numărat operațiunea Belladonna (1946), operațiunea Lynx (1946) sau operațiunea Trident (1947). Detalii documentate despre acea perioadă sunt oferite de germanii Konrad Kreft și Clara Weiss în studiul Naționalismul și fascismul în Ucraina: o privire istorică de ansamblu⁴, sau de istoricul american Douglas Valentine în celebra sa lucrare CIA ca crimă organizată: cum corup operațiunile ilegale America și lumea.⁵ Douglas Valentine arată în cartea sa că din anul 1948 CIA a avut în permanență o bază în Ucraina, cu un ofițer CIA care conducea operațiunile din teren. Aceste operațiuni au fost îndreptate mai întâi asupra URSS, apoi, după căderea URSS, împotriva Federației Ruse. După decenii de infiltrare a CIA, în anul 1982 a fost înființat Batalionul nazist Azov. Apoi, în anul 1989 a fost creată, cu supervizarea CIA, Mișcarea Populară a Ucrainei (Narodniy Rukh), care a dat naștere grupărilor extremiste Svoboda, Trident și Mișcarea de Dreapta (Right Sector). În acești peste 75 de ani de activitate a serviciilor secrete americane în Ucraina a fost creată o mare forță de impact, cu vaste rețele de agenți, inclusiv cu agenți menținuți „în adormire” timp de mulți ani. SUA au făcut uriașe investiții împotriva Rusiei în Ucraina, au implicat masiv și NATO, dar cele mai percutante demersuri au fost efectuate prin rețelele CIA, care controlau cu strictețe și domeniul social. Rețeaua de control social a fost ulterior determinantă pentru influențarea (inclusiv paramilitară) a unor evenimente majore, cum ar fi Revoluția Portocalie din 2004 și EuroMaidanul, în 2014. Prin aceste rețele au fost impuși politicieni, agenți în serviciile secrete ucrainene, jurnaliști, administratori în diferite sectoare, au fost manipulate (în special prin grupe de „protestatari” antrenați) masele de ucraineni. Au fost potențate milițiile private și batalioanele de orientare nazistă. Toți ucrainenii care aveau cumva viziuni pro-ruse au fost luați în vizor și marginalizați sau eliminați. Majoritatea oficialilor importanți au fost înregimentați în slujba SUA. Mai ales după anul 2014, guvernul Ucrainei nu a mai fost altceva decât un guvern marionetă, care era sprijinit, finanțat și condus de Washington. Oamenii de afaceri, ofițerii din armata ucraineană, politicienii, toți serveau America. Iar dacă vreunul nu o făcea, era pus pe lista neagră și îndepărtat.⁶

Revenind la firul cronologic al evenimentelor, este esențial să observăm că Ucraina apare pentru prima dată în istoria sa ca stat independent și suveran abia după destrămarea Uniunii Sovietice, adică în 1991. Până atunci teritoriul Ucrainei fusese încorporat de diverse imperii și fragmentat de diferite state, dar în 1991 și-a dobândit independența, odată cu alte republici care s-au desprins din URSS. Ucraina este așadar un stat foarte tânăr și care de fapt are în componență, în cea mai mare parte, teritorii care au aparținut până nu demult altor țări și care încă sunt locuite majoritar de etnicii acelor state. Mă refer aici în primul rând la cei șapte milioane de etnici ruși din Donbass (18% din populația Ucrainei), dar și la cei 500.000 de etnici români din nordul Bucovinei, Herța și sudul Basarabiei (însumând 1% din populația Ucrainei) sau la etnicii belaruși, polonezi, unguri, bulgari, etc.

După anul 1991, ca toate celelalte foste țări socialiste, și în Ucraina a urmat o perioadă de degringoladă social-economică. A fost o perioadă când au profitat numeroși „întreprinzători” care au format noua clasă a oligarhilor. Aceștia s-au îmbogățiți peste noapte în urma „privatizărilor”, sau poate mai exact spus, a jefuirii activelor de stat ce aparținuseră URSS.

Un alt element esențial, de asemenea comun tuturor țărilor foste socialiste, este că odată cu intrarea în ordinea socială de tip democratic, în Ucraina s-au infiltrat și rău-famatele ONG-uri de factură progresistă, care promiteau să aducă o viață mai bună cetățenilor. Masiv finanțate de fundații ce militau pentru o „Societate deschisă”, precum cele ale lui George Soros, acestea de fapt au deschis larg porțile Ucrainei pentru interesele Occidentului.

Este necesar să remarcăm că imediat după destrămarea URSS, factorii de decizie politică din SUA au trecut la înarmarea pe față a Ucrainei pentru a fi siguri că aceasta nu ar mai putea intra vreodată sub controlul Rusiei. Așa cum am menționat și anterior, chiar și presa centrală din Statele Unite atestă că prin intermediul Pentagonului, Ucraina a început să fie înarmată sistematic tocmai pentru a pregăti extinderea NATO spre Rusia. Sub semnătura lui Zbigniew Brzezinski, important strateg al Pentagonului, apărea în 1995 în renumitul jurnal Foreign Affairs articolul Un plan pentru Europa: cum să expansionăm NATO.⁷ Intenția expansiunii NATO era ferm exprimată, în pofida asigurărilor date lui Gorbaciov în anul 1990 că alianța nord-atlantică nu se va extinde spre Est „niciun inch”. Doi ani mai târziu, tot Foreign Affairs reitera strategiile semnate de Brzezinski și, în O geostrategie pentru Eurasia, reliefa rolul central pe care îl are Ucraina în controlul de către Vest al Eurasiei.⁸ Ucraina era deja considerată un obiectiv primordial pentru SUA, care în niciun caz nu trebuia să rămână în sfera de influență a Rusiei.

Prin acțiunile susținute ale serviciilor secrete și ale fundațiilor „civice” (de tip Soros) infiltrate în țară, Ucraina a fost aproape complet luată sub control de către „elitele” occidentale. În anul 2004 a fost pusă în scenă așa-numita „Revoluție Portocalie”, în realitate o primă lovitură de stat americană menită să preia frâiele guvernamentale din mâinile unor naționaliști pro-ruși care încă mai rămăseseră în funcții administrative. Deși în turul doi al alegerilor prezidențiale desfășurate în noiembrie 2004 candidatul pro-rus Viktor Yanukovici a fost declarat învingător, în urma unor masive proteste susținute de Vest și a unor ilegalități flagrante instrumentate de Parlament, alegerile au fost invalidate și în locul lui Yanukovici a fost declarat președinte contra-candidatul acestuia, Viktor Yushchenko. Pentru a fi luată această decizie au fost exercitate presiuni directe din partea unor lideri occidentali (cum ar fi fostul secretar general al NATO, Javier Solana), care s-au deplasat personal la Kiev pentru a-și impune protejatul. Este de asemenea semnificativ că Yushchenko avea relații personale foarte strânse cu oficialii americani. Soția sa (Kateryna Yushchenko) a avut o funcție oficială în Departamentul de Stat al SUA și a lucrat la Casa Albă în timpul administrației Reagan.⁹ Yushchenko a rămas la președinție un singur mandat (2005-2010), timp în care tensiunile din Ucraina au crescut vertiginos, iar situația economică a țării a degenerat dramatic. Ultimul decret prezidențial dat de Yushchenko, în 22 ianuarie 2010, a fost acela de a-i acorda post-mortem fostului comandant militar Stepan Bandera, colaborator al Germaniei naziste, titlul de „Erou Național al Ucrainei”.¹⁰ Chestiunea nu a fost deloc lipsită de însemnătate. Bandera a fost un aprig oponent al URSS, având milioane de susținători în vestul Ucrainei, care și în prezent îl omagiază prin marșuri publice. Bandera s-a refugiat în Germania după război și a continuat să instige la revoltă împotriva Rusiei până când a fost asasinat în 1959 de agenții KGB.

În anul 2010 la președinția Ucrainei a ajuns până la urmă candidatul cu vederi pro-ruse, Viktor Yanukovici, care a câștigat în fața susținătoarei UE și NATO, Yulia Timoșenko. Yanukovici a anulat imediat, în ianuarie 2011, statutul de „erou” al lui Bandera. De asemenea, a comutat orientarea țării dinspre Occident spre Rusia.

În data de 18 iulie 2012 guvernul ucrainean condus de Viktor Ianukovich, democratic ales și de orientare pro-rusă, a adoptat legea Kivalov-Kolesnichenko¹¹ prin care se acorda populației de etnie rusă din mai multe regiuni din Estul Ucrainei (Odessa, Dnepropetrovsk, Harkov, Luhansk și Donețk) dreptul de a vorbi în cadru oficial limba rusă, ca limbă principală a regiunii. Trebuie spus că respectivele regiuni își afirmaseră deja cu putere intenția de a deține autonomie în cadrul Ucrainei (ceea ce nu trebuie confundat cu statutul de independență a unor state suverane). Ucraina ar fi putut să devină un stat federal în care să se trăiască în bună pace, cu condiția ca populației de etnie rusă (aproximativ 20% din cei 46 de milioane de locuitori ai țării) să îi fie respectată dorința de a trăi după legi proprii.

Condițiile din acea perioadă erau foarte dificile pentru Ucraina din cauza marilor probleme economice și a disensiunilor din țară, dar mai ales ca urmare a procedurilor tipice de falimentare aplicate de asasinii economici ce acționau ca agenți ai Vestului.¹² În acea conjunctură Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional (FMI) au făcut presiuni ca Ucraina să accepte un program de împrumuturi financiare. În opinia lui Yanukovici, împrumuturile propuse de FMI ar fi avut însă ca efect mărirea substanțială a taxelor și impozitelor solicitate cetățenilor, ceea ce ar fi scăzut dramatic nivelul de trai în țară. În același timp, declara Yanukovici, ofertele Federației Ruse erau mult mai avantajoase.¹³ Yanukovici a refuzat aderarea Ucrainei la rețeaua globalistă și implicit la Uniunea Europeană. El a respins de asemenea alinierea Ucrainei la ideologia LGBT, despre care constatăm cu toții că a devenit un pilon de bază în concepția social-politică de administrare a zonei euroatlantice. Întrucât Yanukovici s-a împotrivit valului „progresist” și era mult mai deschis față de Rusia pravoslavnică, a fost pur și simplu înlocuit printr-o lovitură de stat susținută de Occident. Astfel, la sfârșitul anului 2013 și începutul lui 2014, mai multe organizații specializate din Occident au declanșat „revoluția” din Ucraina, numită și Euromaidanul, căreia i-a fost imprimat un parcurs violent pentru a permite executarea loviturii de stat. Cadrul de acțiune era construit încă din anii 1990, când Occidentul începuse să finanțeze și să implementeze programe de sprijin al „democrației” din Ucraina (adică a ordinii liberale coordonată de Vest). Printre cele mai importante astfel de organizații putem numi Națiunile Unite, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), Freedom House (FH), dar și alte agenții guvernamentale naționale europene. Potrivit unui studiu publicat în anul 2015 de Atlantic Council, guvernul SUA – prin Departamentul de Stat, USAID și National Endowment for Democracy (NED) – a investit între două și cinci miliarde de dolari în programele de promovare a „democrației” din Ucraina. Studiul arată că în anii care au precedat Euromaidanul și în timpul acestuia, USAID a investit aproximativ 100 de milioane de dolari în programarea „Democrației și Guvernanței” în Ucraina.¹⁴ Și, într-adevăr, toate aceste investiții au dat roade.

Chiar a doua zi după ce Yanukovici a refuzat colaborarea cu Uniunea Europeană, în 21 noiembrie 2013, în Kiev au început ample proteste. Opoziția, care dorea deschiderea țării către Vest, era condusă de ultra-naționaliștii care îl glorificau pe Bandera, dar și de grupuri de interese ce depășeau cu mult granițele Ucrainei. Așa cum numeroase dovezi o indică, noua revoluție care tocmai izbucnea în Ucraina, Euro-Maidanul, s-a desfășurat după toate șabloanele „revoluțiilor colorate” pe care protestatari de profesie, coordonați de serviciile secrete occidentale, erau obișnuiți să le pună în scenă. EuroMaidanul a avut toate „ingredientele” după care putem recunoaște tiparul unei revoluții înscenate, de tipul „Revoluției” din 1989 din România, de tipul „Revoluției” care l-a răsturnat de la putere pe Slobodan Miloșevici în Iugoslavia anului 1999 sau de tipul „revoluțiilor” din timpul așa-numitei Primăveri Arabe din anii 2010-2011. Între aceste ingrediente sunt de menționat puternicul sprijin financiar occidental, antrenarea protestatarilor de către organizații „pro-democratice” din Vest, manipularea opiniei publice prin noi posturi mass-media și înființarea de ONG-uri ce pretindeau că activează pentru libertate și democrație. Însuși George Soros a recunoscut public că a creat organizații care au militat pentru o „societate deschisă” în Ucraina încă dinainte de anul 1991, când aceasta s-a desprins din Uniunea Sovietică.¹⁵

Există înregistrări telefonice¹⁶ care dovedesc intrigile secrete dintre secretarul de stat al SUA la acea vreme, Victoria Nuland, și ambasadorul american în Ucraina, Geoffrey Pyatt, în scopul de a se interveni în demersul electoral. Mai mult, înregistrarea unei alte convorbiri – cea dintre șefa UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, și ministrul de externe eston, Urmas Paet – denotă că asupra protestatarilor au tras lunetiști ai coaliției pro-americane pentru a declanșa teroarea și haosul și în felul acesta răsturnarea de guvern. În înregistrare Urmas Paet afirmă printre altele că:

Toate dovezile arată că lunetiştii au ucis oamenii din ambele părți, printre care polițiști și oameni de pe stradă. Aceiași lunetişti au ucis oameni din ambele părți. (…) Este același tip de gloanțe și este chiar deranjant că acum noua coaliție nu vrea să investigheze ce anume s-a întâmplat. Deci, există o înțelegere din ce în ce mai clară că în spatele lunetiștilor nu era Yanukovici, era cineva din noua coaliție (adică din gruparea de opoziție susținută de SUA, n.n.).¹⁷

Prin mobilizarea acelor lunetiști, care au ucis atât ofițeri de poliție ce urmăreau să liniștească mulțimea, cât și protestatari din ambele tabere (pro și contra acordului cu UE), Euro-Maidanul a explodat într-o revoluție violentă. Timp de aproximativ trei luni (din 20 noiembrie 2013 până în 20 februarie 2014) populația a fost incitată la revoltă în special de trei televiziuni create la comandă de Vest la începutul protestelor: Spilno TV a fost înființată în 21 noiembrie 2013, Hromadske TV a fost creată pe 22 noiembrie 2013, iar Espreso TV a apărut pe 24 noiembrie 2013. Toate acestea utilizau tehnici mediatice moderne, dinamice, de transmitere a mesajelor și au avut un impact major în modelarea opiniei publice. Mulțimea a fost astfel determinată să îl alunge de la putere pe președintele pro-rus Yanukovici, despre care televiziunile „revoluționare” spuneau că ar fi „noul Hitler”, un dictator fără suflet și slugă a rușilor.

Așa cum menționam și mai sus, implicarea oficialilor americani în lovitura de stat este dovedită de numeroase probe, inclusiv înregistrări telefonice care evidențiază amestecul flagrant în numirea liderilor ucraineni. Cel mai direct implicați au fost exponenții grupului de neoconservatori de la Washington, cum ar fi secretarul de stat american Victoria Nuland, ambasadorul american în Ucraina, Geoffrey Pyatt, și chiar vicepreședintele (la acea vreme) Statelor Unite, Joe Biden.¹⁸ Este relevant de asemenea că în decembrie 2013 Victoria Nuland, secretar adjunct al Apărării SUA, afirma în cadrul unui discurs susținut la National Press Club că America „a investit mai mult de cinci miliarde de dolari” pentru „a ajuta Ucraina” să devină „prosperă și democratică”.¹⁹

Având în vedere toate aceste date, se conturează concluzia că în realitate EuroMaidanul a fost o lovitură de stat organizată de serviciile secrete occidentale pentru a instala la Kiev un guvern de fațadă, care să execute ordinile Americii.

Imediat după Euromaidan, Pentagonul a lansat în iulie 2014 prin revista Atlantic Council mesajul că „Vestul trebuie să înarmeze Ucraina”, inclusiv pentru un război de gherilă urbană. În viziunea strategilor de la Pentagon era încă de pe atunci clar că Rusia va reacționa, mai devreme sau mai târziu, și că Ucraina „trebuie pregătită”.²⁰

Revenind la firul evenimentelor ce au urmat după lovitura de stat din noiembrie 2013 – februarie 2014, mai menționez că excluderea lui Viktor Yanukovici de la guvernare a sfidat cele mai elementare norme parlamentare și, mai mult, a fost însoțită chiar și de o tentativă de asasinat. Yanukovici a fost nevoit să fugă în Rusia, după care, imediat, guvernarea Ucrainei a urmat directivele de comandă vestice. Primul decret dat chiar a doua zi după plecarea lui Viktor Yanukovici (în 23 februarie 2014) de către președintele interimar Oleksandr Turchynov a fost acela de abrogare a legii Kivalov-Kolesnichenko, cea prin care Yanukovici dăduse în anul 2012 dreptul etnicilor ruși – aflați în mare majoritate în estul Ucrainei – să utilizeze limba rusă ca limbă oficială în zona Donbas. Interzicerea limbii ruse în estul Ucrainei a creat însă o uriașă nemulțumire în rândul populației rusofile. Au fost organizate mari demonstrații în toate orașele din estul Ucrainei: la Odessa, Mariupol, Donețk, Lugansk, Crimeea etc. Etnicii ruși ucraineni au considerat că a venit momentul să se separe administrativ de Kiev și și-au proclamat republici autonome la Odessa, Harkov, Dnepropetrovsk, Lugansk și Donețk. Președintele interimar, Oleksandr Turchynov, a trimis armata să reprime cu brutalitate protestele ucrainenilor de etnie rusă, considerați „teroriști”. Rezultatul a fost că a avut loc o represiune feroce împotriva regiunilor vorbitoare de limbă rusă, care a dus la o militarizare a regiunii și la câteva masacre efectuate de trupele lui Turchynov.²¹

În urma unor lupte violente, în aprilie 2014 mai rămăseseră doar două republici care și-au menținut decizia de a avea autonomie: Donețk și Luhansk. Autonomia a fost decisă de popor, care a organizat referendum-uri în data de 11 mai 2014. Deși – așa cum arată de exemplu știrile BBC²² – populația a votat în proporție de aproximativ 90% pentru autonomie, autoritățile occidentale nu au recunoscut validitatea referendumului sub pretextul că ar fi fost efectuat sub presiunile Rusiei.

Situația a fost similară în Crimeea, unde, în plus, populația a votat cu o majoritate de vot de peste 95% revenirea sub administrație rusă. Ca urmare, Rusia a re-alipit pașnic (fără a fi înregistrat nici măcar un singur foc de armă) peninsula Crimeea la teritoriul său. Actul este totuși numit de Occident ca „anexare prin forță” a Crimeii și a generat uriașe sancțiuni aplicate Federației Ruse. Dintr-un alt punct de vedere, John Mearsheimer, președinte al Programului de Politici de Securitate Internațională din SUA, afirma încă din 2014 în Foreign Affairs că anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă apărea din perspectiva Kremlinului ca o necesitate stringentă de securitate națională având în vedere informațiile că Occidentul colectiv plănuia să instaleze o bază NATO acolo. Criza din Ucraina – spunea Mearsheimer încă din 2014 – reprezintă mai degrabă o consecință la care s-a ajuns „din vina Vestului”. El explica aceasta, printre altele, prin faptul că „La urma urmei Vestul s-a mutat spre ograda Rusiei și i-a amenințat interesele strategice, punct de vedere pe care Putin l-a tot repetat în mod vehement. (…) Rădăcina problemei este extinderea NATO”.²³

Revenind la firul evenimentelor, în data de 7 iunie 2014, după scurtul și violentul său mandat de președinte interimar (început la finalul Euromaidanului, în 23 februarie 2014), Oleksandr Turcinov i-a cedat locul de președinte lui Petro Poroșenko. SUA și UE au preluat pe deplin controlul asupra Ucrainei folosindu-l ca marionetă pe noul președinte. Imediat, Banca Mondială și FMI au acordat împrumuturi masive Ucrainei, ceea ce a generat o datorie externă ce a urcat rapid la cote astronomice. Explozia datoriei externe nu a mai putut fi controlată în vreun fel și, ca urmare, țara a fost considerată falită. Soluția a fost că datoria externă a Ucrainei a fost cumpărată²⁴ în anul 2016 de familia Rothschild, care a devenit (informal, desigur) proprietara Ucrainei.

În aceste condiții în Donbas a persistat timp de opt ani (din februarie 2014 până în februarie 2022) o dramatică stare de conflict între separatiștii pro-ruși și regimul pro-occidental de la Kiev. În pofida semnării Acordurilor de la Minsk, tensiunile au continuat și au dus la uciderea a peste 14.000 de ucraineni de etnie rusă, între care și câteva mii de copii. Lansarea îndemnurilor de ucidere a populației rusofile era ceva obișnuit, de exemplu, la televiziunea Hromadske TV, înființată (după cum am precizat anterior) cu sprijinul și finanțarea SUA, pe valul Euro-Maidanului. Misiunea de lichidare și terorizare a etnicilor ruși din Donbas era în principal efectuată de batalioanele neo-naziste Azov. În confruntările cu milițiile separatiste (pro-ruse), batalioanele neo-naziste din Ucraina foloseau în mod curent populația civilă ca scut uman și au luat sub control în acest scop, pe scară largă, clădirile și locațiile civile. Putem documenta această informație inclusiv în surse oficiale vestice, cum ar fi rapoarte ale ONU²⁵ sau rapoarte ale Amnesty International²⁶.

Surse bibliografice