Evenimentele de la Timișoara, care au început să escaladeze în 17-18 decembrie 1989, au reprezentat începutul răsturnării concrete a regimului Ceaușescu. Dar aceasta era de fapt doar punerea în scenă a ”Planului B”. ”Planul A” a fost aplicat la Iași, începând cu data de 10-11 decembrie 1989, dar nu a funcționat din cauză că nu toți comandanții de Miliție și Armată trecuseră în tabăra trădătorilor.
Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 27 septembrie 2023.
Invitat special: prof. univ. dr. Corvin Lupu.
Realizator: dr. Calistrat Atudorei.
***
Transcriere parțială a expunerii:
Mai întâi să încheiem subiectul de data trecută, despre contextul internațional al Loviturii de Stat din decembrie 1989.
Așadar
Gorbaciov nu numai că și-a ridicat umbrela de protecție de peste statele din zona sa europeană de influență, dar s-a angajat să se implice direct în răsturnarea regimurilor socialiste de stat din estul Europei. Astfel că „revoluțiile” de catifea din estul Europei și lovitura de stat violentă din România s-au dat sub coordonarea serviciilor secrete sovietice, în parteneriat cu cele occidentale și cu agenturile sovietice din fiecare țară în parte, astfel că statele est-europene au fost imediat acaparate de puterile occidentale. Lipsită de umbrela de protecție a puterii suzerane, România, care fusese anterior deplin independentă, nu a mai avut nici o șansă să-și apere suveranitatea, economia, resursele naturale și valorile românismului în fața Occidentului colonialist.
Lovitura de stat din decembrie 1989 a adus la putere în prima linie un grup de minoritari etnici, agenți ai serviciilor secrete străine și românești, trădători de țară, care au patronat distrugerea muncii poporului român dintr-o perioadă de aproape jumătate de secol de mari realizări economico-sociale și cultural-științifice. Acelea fuseseră cele mai mari realizări din întreaga istorie a poporului român. Contestarea lor astăzi de către reprezentanții sistemului ticăloșit din România este una mincinoasă și este o încercare fără sorți de izbândă de a acoperi eșecul evident al regimului euro-atlantic instalat în România, prin aruncarea cu noroi asupra regimului precedent.
Pe plan intern, Gorbaciov a promis mai mult decât putea realiza cu reformele sale. El a mers atât de departe cu unele schimbări în economie, încât, prin măsurile luate, a destabilizat Uniunea Sovietică. Haosul economic a apărut şi datorită cedării de către U.R.S.S. a pieţelor C.A.E.R. către Occident. O analiză temeinică a măsurilor luate de Mihail Gorbaciov arată că el a vrut să reformeze sistemul, aşa cum a declarat, dar, de fapt, a acţionat deschis pentru lichidarea lui.
Analizele făcute de elita politică rusă „reformistă”, în frunte cu Gorbaciov, au dus la concluzia că politica de apărare a regimurilor socialiste în Europa, Asia sau Africa, investind resurse colosale, nu mai trebuie continuată. Gorbaciov considera că securitatea militară şi economică a U.R.S.S. nu mai depindea de numeroasele state în care erau menţinute cu forţa regimuri socialiste. Or, s-a dovedit că nu este așa. Toate regimurile politice au adversari interni și externi și fără protecția unei mari puteri nu rezistă. Abandonându-și aliații, Gorbaciov a permis Occidentului să intre imediat pe spațiul anterior protejat de URSS și, pas cu pas, încet dar sigur, să înconjoare Federația Rusă cu un cerc de state transformate în clientelă occidentală, de baze militare de toate felurile, care reprezintă un adevărat cerc de foc, care urmărește distrugerea Rusiei. De altfel, este arhicunoscut că acesta este și principalul motiv al războiului actual. Gorbaciov a calculat complet greșit, afectând grav securitatea propriei țări și a multora dintre foștii aliați pe care i-a abandonat.
Unii autori au acreditat ideea că Uniunea Sovietică s-a simţit foarte tare ameninţată din punct de vedere militar, datorită – susţin aceşti autori – incapacităţii sovietice de a ţine pasul cu evoluţia cursei înarmărilor.[1]
Schimbarea radicală, brutală a politicii sovietice sub Gorbaciov a adus cu sine deschiderea unor surse permanente de finanţare occidentală în U.R.S.S și în paralel cu această finanțare s-a produs prăbuşirea economiei civile din spaţiul fostei U.R.S.S., îndatorarea țării, scăderea gravă a nivelului de trai, corupţie, decăderea moravurilor în general şi mari nemulţumiri populare. În ciuda cestor fapte grave, în anul 1996 Mihail Gorbaciov a candidat la președinția Federației Ruse și a obținut 1% din voturi. Poporul rus a înțeles rolul său nefast în istoria țării. În anul 2014, președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a declarat că Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn au fost „doi trădători”. În anul 2022, când Mihail Gorbaciov a încetat din viață, conducerea Federației Ruse a refuzat să-i ofere funeralii oficiale de stat. În acest fel, Mihail Gorbaciov a ieșit din istorie prin ușa din dos. Ca orice trădător, va fi elogiat de către cei în folosul cărora și-a trădat interesele națiunii lui și va fi dezavuat de patrioții naționaliști ruși.
Putem spune fără putință de tăgadă, că evenimentele din decembrie 1989, urmate de distrugerea economico-socială a României, carecontinuăși astăzi,s-a datorat în cea mai mare parte lui Mihail Gorbaciov.
În cadrul manifestărilor naţionaliste încurajate de regimul de la Budapesta, în 16 iunie 1989, a fost organizat ceremonialul reînhumării lui Imre Nagy şi ai altor actori ai evenimentelor din toamna anului 1956, din Ungaria. A doua zi, Ceauşescu a convocat o şedinţă a C.P.Ex. şi a declarat că Ungaria a capitulat în faţa N.A.T.O. Cu prilejul manifestărilor comemorative din 16 iunie, la Budapesta s-au reunit o serie de intelectuali români şi unguri, cu scopul declarat de a formula un Apel internaţional, referitor la Transilvania. În Apel se arăta că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată. Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj.” Documentul a rămas cunoscut sub numele de Declaraţia de la Budapesta. În acest fel, implicând în această campanie şi cetățeni români, minoritari etnici, strategia guvernamentală maghiară de revendicare a Transilvaniei, prin solicitarea de drepturi naţionale, pas cu pas, a intrat în etapa formulării unor pretenţii afişate la nivel internaţional, fără nici un fel de reţinere faţă de eventuale acuze de amestec în treburile interne ale României.
Nu suntem în măsură să explicăm decât ca fiind un act de trădare faptul că Declaraţia de la Budapesta, despre care a vorbit Radio BBC şi au scris ziare de mare circulaţie, nu a fost raportată la Bucureşti de şeful de sector al unităţii C.I.E. care avea această atribuţie, lt. col. Alexandru „Bebe” Tănăsescu, decât după o săptămână, ceea ce a paralizat orice reacţie oficială românească. Interesant este că şi diplomaţii români acreditaţi la Budapesta (care se aflau cu toții sub controlul CIE, unii fiind chiar ofițeri acoperiți) au raportat acest eveniment tot după o săptămână. La fel de interesant ni s-a părut şi faptul că, după 1990, „Bebe” Tănăsescu a fost promovat repede, ajungând general şi şef de unitate în S.I.E., într-un mod asemănător tuturor celor care au făcut servicii celor care au preluat puterea în România, la 22 decembrie 1989.
La 8 iulie 1989, a avut loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară – Nyeres Reszo, Nemeth Miklos şi Gyula Horn – a susţinut că Transilvania nu aparţine României şi a ameninţat că va internaţionaliza problema maghiarilor din România. Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă, în frunte cu Raif Dizdarevici, l-a iritat pe Ceauşescu punând în discuţie problema apartenenței Banatului la România.
În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului, infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, au raportat primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) ale căror misiuni erau să acţioneze în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, iar ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.
Organizaţia România Liberă şi UMRL au fost paravanul sub care serviciul maghiar de spionaj (A.V.O.) a organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în România”. Instructorii erau unguri, originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul conducător al României Libere şi al grupului instruit, de aprox. 400 de membri, era tehnicianul petrochimist Manea Gheorghe, iar din partea U.M.R.L. asista din umbră Sandu Pobereznic.
În 6 decembrie 1989, la Kiev a avut loc o întâlnire între preşedinţii Mihail Gorbaciov şi Francois Mitterand, care a avut ca obiect înţelegerea franco-sovietică privitoare la principalele probleme politice ale Europei, inclusiv la stabilirea elementelor practice privitoare la colaborarea sovieto-franceză pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea României. Mitterand l-a informat pe Gorbaciov că, printr-o hotărâre a N.A.T.O., Franţa a fost ţara occidentală desemnată să se implice în mod special, alături de U.R.S.S., în răsturnarea regimului Ceauşescu. Cu acest prilej, pe fondul celei mai importante probleme discutate, respectiv cererea insistentă a lui Mitterand ca U.R.S.S. să se opună realizării unităţii Germaniei, Franţa a promis că, intervenind în Europa de Est, nu va încerca să impună acolo valorile occidentale. Mai mult, încercând să-l elibereze pe Gorbaciov de dependenţa de fondurile generoase pe care Germania le împingea către Moscova, Mitterand i-a promis lui Gorbaciov că Uniunea Sovietică va beneficia de finanţare în sume foarte mari de la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Gorbaciov, nu numai că a fost de acord, dar, în finalul întrevederii, a fost el cel care a cerut sprijinul lui Mitterand pentru a evita unificarea Germaniei, declarând că, dacă nu va reuşi să oprească acest curs al evenimentelor, va fi înlocuit de comuniştii conservatori cu un militar.[2] Stenograma discuțiilor de la Kiev din 6 decembrie 1989 dintre Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand a fost desecretizată de autoritățile de la Kremlin. Presupun că principala cauză a desecretizării a fost aceea de a se prezenta public opoziția Franței la reunificarea Germaniei.
Cu acest prilej, cei doi șefi de stat au convenit ca viitorul președinte al României să fie desemnat de URSS, iar viitorul prim-ministru al României să fie desemnat de Franța. Este de subliniat că Mihail Gorbaciov a precizat că URSS nu se va implica în salvarea regimului de la București, dar nu s-a angajat niciodată să nu se implice pentru răsturnarea lui.
NOTE bibliografice:
[1] Printre lucrările destul de recent apărute care acreditează această idee, vezi Daniel Chirot, Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989?, în Vladimir Tismăneanu (coordonator), Revoluţiile din 1989 între trecut şi viitor, Iaşi, 1999, pp. 27-61. Lucrarea amintită indică printre cauzele care au schimbat orientarea politică a lui Gorbaciov şi a URSS, accidentul de la Cernobîl. O altă afirmaţie eronată a mai sus citatului autor este aceea că Gorbaciov s-a decis să schimbe registrul politic în anul 1988, când este arhicunoscut că negocierile cu SUA, privitoare la o nouă ordine mondială, au început în anul 1986.
[2] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere 1989-1990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006, pp. 180-181. Autorul citează lucrarea Jacques Attali, Verbatim. Tome 3. Chronique des annes 1988-1991, Ed. Fayard, Paris, 1995.
***
Iată și înregistrarea video a emisiunii:
(VA URMA)