Prelegere susținută de Alexander Dughin în Shanghai, în 2 ianuarie 2019
Geopolitica este o ramură separată a analizei strategice. Există unele legături între teoriile relațiilor internaționale și teoriile geopolitice, dar Geopolitica este un domeniu absolut original și independent al gândirii și analizei strategice. În această prelegere, vom vorbi despre paradigmele, conceptele, școlile și principalele dezbateri ale geopoliticii.
Geopolitica poate fi definită ca o disciplină care studiază relațiile și interacțiunile dintre spații (teritorii), state, civilizații, popoare și economie. Acesta este un context mult mai larg decât cel din relațiile internaționale, deoarece teoriile relațiilor internaționale studiază numai relațiile de la stat la stat. Geopolitica este mult mai largă. În primul rând, este centrat în jurul relațiilor dintre stat și spațiu (teritoriu) – și nu numai, ci și de la cultură-la-cultură și de la oameni-la-oameni, toate plasate în spațiu. Spațiul în geopolitică joacă același rol ca și timpul pentru istorie. Analiza geopolitică se bazează pe centralitatea spațiului.
Spațiul, în orice sens, nu numai material, este văzut ca sincronicitate. Este ceva care se întâmplă simultan. Este o abordare sincronistă, nu diacronistă. Din punct de vedere istoric, geopolitica a fost dezvoltată din geografia politică și „antropogeografie”. Este un fel de geografie politică și umană. Ambii termeni au fost introduși în secolul al XIX-lea de către profesorul german Friedrich Ratzel (1844-1904). Geografia politică înseamnă relația dintre stat și teritoriu sau spațiu. Același Ratzel a folosit și în cercetările sale termenul de antropogeografie, care înseamnă geografie umană. Antroposul, sau omul, este cel mai important aici. În Relațiile internaționale, nimeni nu vorbește despre om sau despre uman, ci doar despre stat. În Geopolitică, nu este așa. Geopolitica încearcă să implice mai multe niveluri de analiză decât relațiile internaționale. Acesta este motivul pentru care au existat probleme cu această disciplină, deoarece unii cercetători consideră că este prea largă și include prea multe niveluri într-un singur concept, deci nu este o știință precisă.
Următorul element din Geopolitică a fost ideea savantului suedez Rudolf Kjellen (1864-1922). El a propus ideea că statul este o ființă vie. Aceasta a fost o atitudine organică față de stat. Dacă există ființe vii care se mișcă, atunci și statele se mișcă sau au anumite relații cu pământul. Acesta este un concept organicist. Kjellen și Ratzel au aparținut aceleiași școli filosofice de organicism. Ei considerau viața, inclusiv viața politică, ca ceva natural, nu mecanic, ci organic.
Deci, care este spațiul Geopoliticii? Este calitativ, nu cantitativ. Nu este spațiu „fizic” sau spațiu „științific”. Calitatea spațiului este ceva de genul „spațiu-viață”. Conceptul de spațiu de locuit sau Lebensraum a fost introdus de Ratzel. Ulterior, termenul a fost folosit pentru a însemna un spațiu pe care un popor în creștere trebuie să îl ocupe pentru a-și satisface nevoile. Dar aceasta a fost o utilizare practică, pragmatică a termenului. Inițial, Lebensraum, în contextul ideilor lui Ratzel, însemna tocmai spațiul care trăiește – „spațiu de locuit”, într-o atitudine organică ce este calitativă. Spațiul este calitate, unde orientările contează. Acesta este mult mai mult din spațiul aristotelic decât spațiul fizicii moderne. Acesta este spațiul mecanic cuantic, cu orientări diferite. Spațiul este diferit dacă mergeți spre nord, sud, est sau vest – nu sunt concepte relative. Există un fel de sud absolut sau nord absolut, vest absolut sau est absolut. Acest spațiu este un fel de categorie încărcată cu caracteristici adecvate. Spațiul sau teritoriul este destin. Cu o astfel de atitudine, spațiul obține un fel de semnificație istorică. Spațiul nu este indiferent; este o categorie organică foarte specială. Spațiul este, de asemenea, mai important decât timpul. Această remarcă, de asemenea, face din Geopolitică o disciplină post-modernă, deoarece modernitatea este centrată pe timp, istorie și modul în care totul se schimbă în procesul ireversibil de timp și progres.
Geopolitica afirmă că cea mai importantă categorie a vieții umane și a relațiilor politice este spațiul. Dacă tu, cu țara ta, cultura ta sau cu poporul tău locuiești într-un fel de spațiu, acesta va avea valori speciale, politici speciale și organizare politică specială – dacă, de exemplu, locuiești pe o insulă sau într-un spațiu de coastă vei fi obligat să ai un sistem politic diferit, un set cultural de valori și așa mai departe.
Spațiul, ca bază a strategiei, a fost evaluat și de pragmatistul și amiralul american Alfred Thayer Mahan (1840-1914). Termenul „Geopolitică” a fost folosit pentru prima dată de Rudolf Kjellen; „Geografie politică” și „antropogeografie” de Ratzel și „geostrategie” de Mahan. Aceștia sunt părinții fondatori sau înaintașii Geopoliticii.
Dar, în mod corect, Geopolitica ca disciplină s-a format mai târziu, la începutul secolului al XX-lea. Contextul nașterii geopoliticii a fost strategia imperială britanică. Adevăratul fondator al Geopoliticii a fost britanicul Sir Halford Mackinder, un imperialist și partizan englez și promotor al întăririi imperiului britanic. S-a gândit la principiile de bază ale strategiei imperiale britanice și a încercat să le conceptualizeze, bazându-se pe geografia politică a lui Ratzel și pe geostrategia lui Mahan și a altor autori – unii britanici, unii americani.
Contextul este foarte important. Geopolitica s-a născut ca disciplină în contextul Imperiului Britanic la începutul secolului al XX-lea, când Imperiul Britanic era încă înfloritor – nu la sfârșit sau în mijlocul declinului, ci la ceea ce ar fi putut fi vârful Imperiului Britanic, când britanicii au condus lumea prin oceane și au avut colonii precum India, China – care era aproape o colonie, nu formal, ci sub influența Marii Britanii – Japonia, Iranul, Orientul Mijlociu, Turcia și aproape toată Africa. În timp ce coloniile germane de acolo erau foarte mici, francezii și Marea Britanie împărțeau cea mai mare parte a Africii. Imperiul Britanic era viu și înfloritor. Contextul Geopoliticii a fost astfel „Marele Joc”.
„Marele joc” a fost ideea că cel mai important dușman al Imperiului Britanic, chiar înainte de „epoca geopoliticii”, a fost Rusia Imperială, care a exercitat un control tot mai mare asupra Asiei Centrale și a amenințat coloniile engleze din Orientul Mijlociu și India, încercând să meargă la sud în Afganistan. Și să luăm în considerare și expansiunea Rusiei în Caucaz. Toată această putere în creștere a Rusiei a fost considerată principalul dușman al Imperiului Britanic. Acesta a fost „Marele Joc”. Multe aspecte ale geopoliticii internaționale globale din secolele XIX și începutul secolului XX pot fi explicate în termenii Marelui Joc.
Strategia imperială britanică, inclusiv Marele Joc, a fost contextul nașterii geopoliticii. Imperiul Britanic trebuia să controleze rutele comerciale de pe continent, dar mai ales pe oceane și mări, întrucât puterea Imperiului Britanic se baza pe controlul rutelor comerciale. Aceasta a fost aproape „legea” – că Imperiul Britanic controlează rutele comerciale din întreaga lume. Acesta a fost aspectul de bază al strategiei britanice, sistemul de colonii, întrucât Marea Britanie a controlat și a exploatat multe colonii din Africa, Asia și așa mai departe. Ideea, una dintre preocupările principale ale imperialismului britanic, a fost conservarea Imperiului Britanic. Geopolitica s-a născut ca reflecție teoretică asupra imperialismului anglo-saxon. A fost o abordare pur occidentală, imperialistă. Acesta a fost contextul. Este foarte important să puneți știința și metodele în condiții istorice concrete.
Adevăratul fondator al Geopoliticii, Sir Halford John Mackinder, a fost un geograf politic, precum și fondatorul London School of Economics. El a fost unul dintre principalii gânditori ai imperialismului britanic. În încercarea de a pune împreună toate amenințările, principiile, perspectivele și „logica” imperialismului britanic, precum și încercarea de a-și pregăti viitorul într-un mod practic, Mackinder a ajuns la prima viziune care a fost un fel de rezultat al abordărilor anterioare ale geografiei politice. A publicat în 1904 în Anglia un text foarte important, compus din mici articole, numit „Pivotul geografic al istoriei”. În aceste articole, Mackinder a prezentat baza și principiile reale ale geopoliticii. Putem vorbi de geografie politică înainte de Mackinder, dar putem vorbi de Geopolitică sensul strict abia după Mackinder. Se trasează linia între pregătirea și crearea metodei științifice. Mackinder este o figură centrală și acesta este punctul de vedere principal până acum. Actualitatea lui este absolută. Nu putem să-l demitem pe Mackinder. Nu există geopolitică în afară de cea a lui Mackinder – la fel ca în Islam, nu există alt Dumnezeu decât Allah. Mackinder a creat această știință, această metodă, bazată pe idei, teorii și doctrine anterioare, dar aici este tocmai esența Geopoliticii: Mackinder a afirmat că există o opoziție fundamentală între două puteri globale – și aceasta este Geopolitica, foarte exact.
Există Puterea Terestră, identificată ca Heartland, „pivotul geografic” sau „axa” istoriei. Toată istoria se mișcă în jurul acestui pivot, a acestei axe, a acestei inimi. Istoria este un proces, o dinamică și iată punctul „fără dinamică”, punctul static, pivotul, în jurul căruia se mișcă roata. Aceasta este puterea terestră.
Există și Sea Power, care este tocmai istorie. Istoria sau timpul este puterea mării. Eternitatea sau punctul nemișcat este Heartland sau Land Power. Ele reprezintă două feluri de civilizație. Puterea Pământului se bazează pe constanță și eternitate, deoarece Pământul este fix, nu se mișcă, este spațiu fix. Este fixitatea în sine, ceea ce a înțeles Mackinder prin Heart Land. Sea Land, Puterea mării, este ceva care se mișcă.
Acest dualism i-a servit lui Mackinder să explice sensul istoriei. Potrivit lui Mackinder, lupta sau dualismul dintre puterea terestră și puterea maritimă este cheia înțelegerii istoriei. Putem vedea că acesta este exact un fel de explicație sau teoretizare a Marelui Joc. Dar aceasta este și generalizarea lui Mackinder, deoarece nu este doar o explicație a Marelui Joc. Marele Joc – care a văzut Imperiul Britanic încercând să controleze mările și oceanele împotriva Imperiului Rus – a fost un moment concret, istoric, strategic. Dar Mackinder a generalizat că Marele Joc reflectă ceva mai profund, ceva universal, principiile de bază ale modului în care se desfășoară istoria umană. Acesta este principiul de bază al geopoliticii.
Când Mackinder a încercat să-și aplice ideile asupra istoriei, a descoperit că nu numai confruntarea britanică și rusă din ultimele secole poate fi explicată prin această hartă geopolitică, dar a văzut puterea marină în istorie și a identificat puterea marină în: Atena ca putere de coastă, în Cartagina ca putere maritimă, adversarul Romei în războaiele punice, în Veneția ca putere maritimă și civilizație comercială, și la fel în imperiul colonial olandez și, în cele din urmă, în Marea Britanie. Aceasta a fost un fel de continuitate geopolitică între diferitele forme de putere marină din istorie. Deci nu este doar o explicație a Marelui Joc, ci este o lege. Toate puterile maritime din istorie s-au bazat pe comerț, pe oligarhii, pe dezvoltarea tehnică și pe controlul asupra mării, nu pe uscat – pentru că puterea marină nu intră niciodată prea adânc în continent. Ei controlează continentul controlând coasta. Coasta este mult mai importantă decât masa continentală. Adică, în ultima analiză, controlul întregului spațiu în care oamenii trăiesc „din afară”, din mări și oceane. Punctul de vedere al Oceanului, al Mării sau al Apei este elementul principal. Aceasta este puterea apei, unde nu puteți urmări granițele. Nu este nimic fixat în apă. Oceanul, marea și lacurile sunt un spațiu în continuă schimbare. Nu puteți domestici creaturi care trăiesc în apă. Nu le poți decât pescui. Și nu vă puteți hrăni liber în apă. Aveți nevoie de o navă – de ceva artificial. Aceasta este diferența dintre natura apei și a Pământului. Pământul este stabil. Vă simțiți bine, în stabilitate și în siguranță pe pământ și puteți domestici animalele. Pământul este un fel de ambianță naturală, în timp ce Oceanul este nenatural. Ai nevoie de un fel de tehnologie pentru a fi acolo, cum ar fi o navă. Există un fel de înstrăinare de spațiu, de ambianță, care se află în centrul Puterii Mării. Sea Power deja în opera lui Mackinder obține un fel de dimensiune metafizică sau culturală. Nu este vorba doar despre Marele Joc și strategia imperială britanică – este vorba despre ceva mult mai profund. Acest lucru a fost expus doar în mici observații din acele articole, dar a fost absolut suficient.
Puterea terestră în istorie este exact opusul. Sparta luptă împotriva Atenei în războiul peloponezian. Sau Roma împotriva Cartaginei în războaiele punice. Sau Austria, Germania și Rusia împotriva imperialismului occidental – englez și francez. Această analiză este mult mai amplă decât situațiile concrete. Mackinder a propus cheia descifrării logicii istoriei și anume că toată istoria umană se bazează pe acest tip de cosmologie sau mitologie, o mitologie politică a două principii opuse care luptă unul împotriva celuilalt și încearcă să câștige – uneori Sparta câștigă, alteori Atena, uneori Roma, alteori Cartagina și așa mai departe, alteori Rusia, alteori Marea Britanie. Există un echilibru, un război etern al continentelor.
Deja în lucrările lui Mackinder, Sea Power înseamnă comerț, liberalism, democrație, progres, inovație tehnică, oligarhie, știință, aventură, spiritul antreprenorului și capitalism. Toate aceste semne sau caracteristici au creat capitalismul. Capitalismul s-a născut în Marea Britanie în timpul experienței sale coloniale. Puterea mării este legată de capitalismul liberal, de democrație. Sea Power obține astfel, de asemenea, o dimensiune politică și ideologică deja la Mackinder. Acesta este motivul pentru care puterea marină este „bună” pentru capitalism. Aici apare profeția care se împlinește de sine: puterea mării este progresul, puterea terestră este regresul sau stagnarea. Puterea terestră reprezintă forța, conservatorismul, ierarhia, ordinea, asceții ca morală, aristocrația, religia, etica și stabilitatea. Dacă vom compara aceste concepte, atunci nu vorbim neapărat de socialism. Și este ceva care nu este liberalism. Ar putea fi un imperiu tradițional, o societate premodernă sau conservatoare, dar ar putea fi și socialismul. Tot ceea ce nu este capitalism și liberalism poate fi Puterea Terestră. Tocmai aceasta este geopolitica.
Geopolitica modernă a secolului 21 este aceeași. Este încă bun punctul de vedere al vechiului Mackinder. Aici vedem principalii termeni și concepte de geopolitică.
Rimland este un concept foarte important, deoarece este zona de coastă. În geopolitică, Rimland este tocmai cea mai interesantă parte a structurii spațiului, deoarece există spațiu maritim, spațiu terestru și spațiu Rimland, care este ceva „între” pământ și mare. Coasta Rimland poate fi controlată de la mare sau de pe uscat. Cine controlează Rimland, controlează totul.
Aici putem vedea faimoasa hartă a lui Mackinder, care a fost publicată în National Geographic în articolul său „Pivotul geografic al istoriei”. Aici vedem toată geopolitica într-o singură hartă. Este atât de „clasic” și atât de fundamental încât astăzi toți cei care studiază geopolitica și aplică analiza geopolitică situației moderne folosesc în continuare această hartă, trasată la începutul secolului al XX-lea. Această hartă, desenată acum mai bine de o sută de ani, este atât de actuală încât este un fel de hartă profetică. Ceea ce vedem aici este puterea marină în ceea ce se numește Semiluna exterioară și insulară. Acesta este teritoriul controlat de Imperiul Britanic și de lumea anglo-saxonă. Există zona de pivot, la fel ca Heartland, care este masa terestră a Land Power. Aici rezidă Puterea Pământului. Și iată Semiluna interioară sau marginală, care este Rimland sau zona de coastă.
Istoria lumii începe când atât puterea terestră, cât și puterea marină au dobândit dimensiuni planetare. Anterior, lupta se desfășura la o scară redusă, dar acum a dobândit o dimensiune planetară și există o singură explicație pentru ceea ce se întâmplă la nivel planetar: puterea marină luptă împotriva puterii terestre, încercând să controleze Semiluna interioară sau marginală. Obiectul luptei dintre cele două puteri geopolitice, potrivit lui Mackinder, este controlul acestei zone, care ar putea fi controlat într-unul din cele două moduri. Primul este de Sea Power, ceea ce înseamnă că metropola, centrul Imperiului Britanic, este stăpânul întregului spațiu. Într-adevăr, de fapt, la începutul secolului al XX-lea, tot acest spațiu era controlat de Imperiul Britanic. Aveau nevoie (și au nevoie) să controleze Europa, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Iranul, India, cel puțin partea de coastă a Chinei, Japonia și partea din Extremul Orient care aparține Rusiei. Ideea a fost că Semiluna interioară, sau Rimland, ar trebui să fie controlată de Sea Power și aceasta este calea către dominația globală a lumii anglo-saxone. Conceptualizarea Imperiului Britanic l-a condus pe Mackinder la această concluzie, iar desenarea acestei hărți a fost actul fundamental al creării Geopoliticii.
Dar ce ar trebui să facă Puterea Terestră în domeniul istoriei? Mackinder a recunoscut sincer că Land Power va riposta. Land Power, sau Heartland, va încerca să facă exact opusul: să-și extindă puterea spre Occident, să cucerească Europa de Vest sau toată Europa, să-și impună influența în Caucaz, Orientul Mijlociu și Turcia, încercând să folosească teritoriul Turciei în declin. Heartland va încerca să distrugă controlul Imperiului Britanic asupra Afganistanului, Asiei Centrale și Indiei și, venind în China, să scoată Imperiul Britanic de acolo, precum și din Japonia. Acesta a fost un fel de Mare Joc, echilibrat la scară planetară cu – cel mai important – o anumită dimensiune filosofică. Legea lui Mackinder era: Cine controlează Europa de Est, controlează Heartland și cine controlează Heartland, stăpânește lumea. Pentru Mackinder, a fost crucial să caute controlul pentru toată zona Heartland sau puterea terestră. Europa de Est este doar o parte a adevărului, deoarece de fapt toată Semiluna Interioară ar trebui să fie controlată de Sea Power.
Dar să ne concentrăm asupra acestei părți a propoziției: „Cine controlează Heartland, stăpânește lumea”. Acesta este cel mai important punct. Dacă Heartland este controlat din exterior, lumea este condusă de Sea Power. Asta înseamnă idealul democratic, progresul, modernitatea și capitalismul la scară globală. Dacă Heartland este guvernat de el însuși, de puterea terestră, este ceva opus: eternitate, tradiție, ordine, ierarhie, conservatorism.
În ochii lui Mackinder, Heartland este un obiect. Acest obiect începe cu Europa de Est, la fel ca în Semiluna interioară, linia de coastă a Eurasiei. Dacă controlul acestei linii sau zone de coastă este suficient de puternic, nu există nicio posibilitate de confruntare directă între Eurasia sau Heartland și Sea Power. Heartland devine un obiect. Dar din partea cealaltă, dacă Heartland începe să fie un subiect, se afirmă ca subiect geopolitic, este trezit sau se trezește singur, atunci există o problemă pentru dominația globală a Imperiului Britanic. Aceasta a fost principala regulă a geopoliticii de atunci. Lupta pentru Eurasia este o aplicație a acestui principiu.
Urmașul lui Mackinder, Nicholas Spykman (1893-1943), și-a dezvoltat teoria la un fel de versiune mărită a lui Mackinder, cu accent pus pe Rimland. Spykman a spus: Cine controlează Rimland, controlează Herartland. Oricine controlează Heartland, stăpânește lumea. ” Mackinder era concentrat asupra Europei de Est – la urma urmei, era un înalt comisar al antantei din Ucraina, încercând să împartă și să separe Ucraina de Imperiul Rus. Aceeași idee a fost preluată de Brzezinski și pusă în practică în 2014 pe Maidan. Trăim în lumea lui Mackinder și nu putem ieși din ea.
Spykman a spus că trebuie să acordăm principala importanță Rimland-ului, în general. Pentru a conduce lumea în general, ar trebui să separăm Orientul Îndepărtat de Rusia, să exercităm tot controlul asupra mărilor Chinei, să controlăm Orientul Mijlociu, Africa de Nord, India, Pakistan, Iran, Turcia și întreaga Europă și să diminuăm zona de control a Heartland-ului.
Aceasta este harta minții americane. Strategia americană urmează toată această linie. Aceste hărți au fost desenate la începutul secolului al XX-lea, iar aceasta în anii 1920. Sunt însă atât de actuale și astăzi! În viziunea anglo-saxonă, puterea marină este subiectul, iar puterea terestră este obiectul. În 2005 l-am cunoscut pe Zbigniew Brzezinski la Washington și între noi era o tablă de șah. Am întrebat: „Dl. Brzezinski, consideri că jocul de șah este pentru doi jucători?” El a spus: „Nu, este pentru unul”. Aceasta este înțelegerea tipică occidentală, viziunea anglo-saxonă a geopoliticii. Șahul este un joc pentru un jucător, adică există un singur subiect, iar celălalt nu este un jucător, ci un obiect, a cărui mână trebuie mutată. Aceasta este atitudinea de bază a viziunii anglo-saxone a geopoliticii. Scopul principal al geopoliticii anglo-saxone este de a înconjura Heartland prin controlul Rimland, împiedicând Heartland să aibă acces la mările calde și să străpungă blocada de coastă. Scopul principal este de a conduce lumea prin controlul Eurasiei dinspre mare.
Viitorul declin al Marii Britanii și ascensiunea Statelor Unite au fost prezise deja la sfârșitul secolului al XIX-lea de către unii imperialisti britanici, precum Sir Cecil Rhodes (1853-1902) și grupul său, Masa Rotundă. Amiralul Mahan, după cum am spus deja, a considerat SUA ca puterea maritimă. Nu era evident că SUA erau o putere maritimă atunci când Mackinder a scris primul său articol. El considera America de Nord un fel de Puterea Terestră – izolaționistă, în afara politicii globale și nu în competiție cu Marea Britanie, ci un spațiu marginal, periferic. Dar Mahan a considerat Statele Unite, bazate pe creșterea marinei sale, ca fiind Sea Power. După ce Woodrow Wilson a implicat SUA în Primul Război Mondial, a început un eveniment sau proces geopolitic foarte important: trecerea centrului Sea Power din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Acest lucru a fost realizat timp de peste 20 de ani de la sfârșitul primului război mondial, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În acest decalaj de timp, toate coloniile Marii Britanii au fost „cedate” Statelor Unite. A existat o schimbare a centrului de dominație globală în interiorul spațiului anglo-saxon din Marea Britanie către Statele Unite. Acesta a fost principalul eveniment la nivel geopolitic.
Foarte simbolic, ultimul articol al lui Mackinder a fost publicat într-o revistă americană, Foreign Affairs, a cărei organizație de redactare, Consiliul pentru relații externe, a fost creată de elita americană imediat după primul război mondial pentru a promova viziunea wilsoniană a Statelor Unite ca o putere globală care operează în apărarea capitalismului, democrației și așa mai departe. Aceasta a fost o schimbare teoretică, intelectuală, a centrului de luare a deciziilor și a subiectului. Acesta a fost un fel de tranziție a puterii marine. După aceea, Marea Britanie a devenit „vechea putere”, „bătrânul” care își îngrijea grădina, care oferă câteva sfaturi, dar nu este subiectul real.
Subiectul adevărat, de acum înainte, din prima jumătate a secolului XX, s-a mutat din Marea Britanie în Statele Unite. Tot ce a spus Mackinder despre strategia Marii Britanii a fost aplicat, punct cu punct și cuvânt cu cuvânt, în Statele Unite ale Americii, mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Înainte de înființarea Consiliului pentru relații externe, Statele Unite nu „se gândeau la lume”; nu aveau relații externe și erau absolut concentrați asupra problemelor lor interne înainte de Primul Război Mondial. Însă Wilson cu cele 11 puncte ale sale, care declarau că Statele Unite ale Americii ar trebui să fie o putere globală și un apărător global al liberalismului, capitalismului, democrației, a asumat tocmai Puterea mării. După cel de-al doilea război mondial, Statele Unite au devenit principalele, singura putere maritimă prin excelență. Restul au devenit obiecte sau instrumente în mâinile americanilor.
Primii care au citit cu atenție ideile lui Mackinder au fost germanii – nu rușii, care erau implicați în alte probleme intelectuale și politice. Germanii s-au trezit la geopolitică și, în primii 20-30 de ani ai secolului XX, au început să citească Mackinder și să accepte geopolitica.
Mai întâi a fost Karl Haushofer (1869-1946), un geograf și general cu implicare în politica germane, fost atașat militar în Japonia în anii 1920. A adus cu el din Japonia un cuvânt interesant 地 缘 政治 chi sei gaku, sau „geopolitică”. Ulterior a descoperit și a acceptat ideile lui Mackinder și a recunoscut Germania, așa cum a afirmat Mackinder, ca fiind parte a continentului, ca fiind puterea terestră.
Astfel, Haushofer a început să dezvolte conceptul de a crea o geopolitică continentală, nu ca obiect al anglo-saxonilor, ci ca subiect care va lupta în mod conștient, nu numai ca instrument, ci ca un fel de putere conștientă. Ideea sa era exact opusă celei a lui Hitler, întrucât Haushofer spunea că există doar două posibilități pentru Germania. În primul rând, Germania face parte din continent și este o putere terestră; este conservatoare, tradițională, ierarhică și așa mai departe, aproape că nu are colonii sau „progrese”, dar este o societate tradițională. Și dacă este așa, potrivit lui Haushofer, atunci Germania trebuie aliniată pe o axă continentală, drept pentru care Haushofer a publicat articolul „Axa Berlin-Moscova-Tokyo”. Deci, pentru a fi putere terestră în dimensiunea sa adecvată, Germania ar trebui să fie aliată cu Rusia – apoi, Germania nazistă ar trebui să fie aliată cu Rusia comunistă. Aceasta a fost legea geopoliticii lui Haushofer, care a fost împotriva ideilor lui Hitler. Dar Haushofer a spus că dacă doriți să respectați regulile geopoliticii, puteți trece și de partea puterii maritime și, în acest caz, Germania ar trebui să încheie un tratat sau o alianță cu britanicii și americanii. Dar nu poți lupta [pe două fronturi] pentru că vei fi distrus – asta a fost zicala profetică a lui Haushofer. Geopolitica este, prin urmare, un fel de profeție care este întotdeauna îndeplinită, indiferent dacă este ignorată sau deschisă. Hausehofer i-a spus lui Hitler să găsească o cale pentru o alianță cu Rusia, așa cum s-a încercat în Pactul Ribbentrop-Molotov sau cu Occidentul, așa cum s-a încercat cu acordul de la Munchen între țările occidentale și Germania. Singurul lucru care era imposibil din punct de vedere geopolitic era să lupți pe două linii – aceasta era o erezie geopolitică, potrivit lui Haushofer. Aceasta a fost școala germană care a îmbogățit geopolitica creând noi doctrine, noi texte, noi analize intelectuale, bazate pe acceptarea analizei lui Mackinder.
Dar o înțelegere mai profundă a geopoliticii, a relației dintre puterea terestră și puterea maritimă, a fost dată de un alt filosof german, care este mult mai serios și mai profund decât Karl Haushofer, și anume Carl Schmitt (1888-1985). Schmitt a fost cel mai mare gânditor politic al secolului XX. Este cunoscut în toate țările și universitățile din Europa, cu excepția Germaniei, unde este interzis. În Statele Unite există un interes imens pentru Schmitt, iar adeptul său, Leo Strauss, este considerat profesorul neoconservatorilor. Există o uriașă urmărire a lui Carl Schmitt și în stânga, atât din partea stângii postmoderne europene, cât și din cea latino-americană, de către comuniști, anarhiști etc. El este cel mai citit autor în științe politice, iar eu sunt foarte fericit că este foarte cunoscut în China. Și în Rusia este foarte popular.
În cartea sa Land und Meer, Carl Schmitt a aprofundat înțelegerea a ceea ce reprezintă Pământul și Marea. El a folosit numele biblice Leviathan, ca șarpele mării și Behemoth pentru puterea terestră. Lupta dintre puterea marină și puterea terestră a fost prezentată de Schmitt ca lupta eshatologică dintre Leviathan și Behemoth, doi mari monștri, care corespund cu două viziuni ale lumilor opuse, sau Weltanschauungen în limba germană. El a făcut o identificare clară între Puterea Mării și modernitate, capitalism, liberalism, democrație, materialism, știința modernă – toate acestea erau un fel de „rezultat” al Puterii Mării. Carl Schmitt a dat conceptului de putere marină un sens uriaș, nou, care a fost o dezvoltare a ceea ce Mackinder avea deja în minte, dar Schmitt a expus atât de strălucit, încât a transformat geopolitica într-o abordare filosofică și filozofie politică, nu doar o aplicație pe harta strategică. .
Același lucru a fost declarat de autorul conservator britanic – un catolic ca și Schmitt – Gilbert Keith Chesterton (1874-1936), care avea două soții, ambele fiind sârbe. Și în prezentarea lui geopolitica a dobândit o dimensiune metafizică. Marele Război al Continentelor a fost considerat a fi un fel de bătălie eshatologică, biblică, de la Sfârșitul Timpurilor. Nu a fost vorba doar despre cine controlează Heartland și lumea, ci despre care este scopul controlului. Carl Schmitt a ridicat problema care ar fi scopul controlului – nu doar puterea în sine, nu numai într-un sens pragmatic, nu ca un joc de putere, ci ca ceva mai profund, ca bătălia finală pentru End Times, care în viziunea creștină înseamnă Regatul Antihristului sau a viitoarei Împărății a lui Iisus Hristos. Aceasta a fost o atitudine creștină, morală adăugată aici. Cu acea dimensiune, geopolitica a obținut o dimensiune eshatologică. Escatologia este știința vremurilor de sfârșit sau ceea ce ar trebui să se întâmple ca rezultat al istoriei, la sfârșitul istoriei, în sensul hegelian, nu în sensul Fukuyaman.
Rezultatul celui de-al doilea război mondial a fost că Hitler a neglijat în totalitate sfaturile lui Karl Haushofer. Nu a mai existat Germania, nu mai era Hitler, nu mai era național-socialism, din cauza războiului sinucigaș care a costat omenirea multe milioane de victime. Chiar după cel de-al Doilea Război Mondial, a început Războiul Rece, unde a existat din nou o ilustrare pură a hărții clasice a geopoliticii. Era tabăra sovietică, din care făcea parte și China, formau tabăra socialistă, împotriva taberei capitaliste. A existat un moment în care tabăra sovietică și țările comuniste, anticapitaliste au dobândit dimensiunea geopolitică a lui Behemoth. Comunismul a fost behemotic în anumite privințe. Era Puterea Terestră. De aceea, comunismul nu a câștigat în țările liberale industriale, care aveau o cantitate mare de proletari, ci în țările țărănești, agricole, cum ar fi Rusia sau China – pentru că erau puteri terestre. Comunismul a câștigat în puterea terestră, în contextul puterii anti-liberale, anti-occidentale, anti-maritime. Aceasta este explicația geopolitică a Războiului Rece.
Dar știința geopoliticii și destinul, soarta acestei științe erau diferite. În Statele Unite, a fost considerată strategia principală, utilizată întotdeauna. Au folosit geopolitica încă din vremurile lui Mackinder și Spykman drept viziune de bază a ceea ce se întâmplă în lume și în politică. Dar față de efortul german de a crea o geopolitică alternative, cu continentul ca subiect, această experiență a primit un fel de demonizare datorită relațiilor lui Haushofer cu Hitler și crimelor comise de naziști. Partea continentală a geopoliticii a fost demonizată ca „pseudo-știință”, în timp ce partea anglo-saxonă a geopoliticii a continuat să fie acceptată ca strategie principală. Așadar, după cel de-al Doilea Război Mondial, geopolitica a ajuns să aibă două semnificații: (1) ceva complet rațional și pozitiv în Statele Unite și (2) ceva imposibil, nazist și fascist în afara Statelor Unite și Angliei. Este exact cum face cineva care vrea să câștige întotdeauna într-un joc de șah – cea mai bună soluție este să nu-l înveți pe celălalt cum să joace. Acesta este „jocul unuia”, după cum a explicat sincer Brzezinski.
Geopolitica a fost demonizată pentru Europa, dar luată ca un instrument normal pentru învățarea elitelor în Statele Unite. De aceea, Brzezinski, Kissinger, Comisia Trilaterală și Consiliul pentru relații externe gândesc și acum exact cu aceeași hartă și aceleași concepte, dar geopolitica este interzisă celorlalți. Este ca și cum ar exista două geopolitici: „geopolitica” în limba engleză, care este o știință bună, corectă și rațională, și geopolitica germane, care acum este catalogată ca pseudo-știință. Dacă te uiți la Sea Power dinspre Land Power, aceasta este „pseudo-știință”. Dar dacă privești puterea terestră din punctul de vedere al puterii marine, aceasta este „știință”. Acest lucru este complet părtinitor din prisma punctului de vedere adoptat.
Din nefericire, în Uniunea Sovietică, din cauza reputației lui Haushofer, geopolitica a fost considerată o „știință burgheză”. De asemenea, a fost interzisă, așa că am pierdut cu totul știința geopoliticii continentale. A existat doar geopolitica Sea Power, în timp ce toți ceilalți au rămas fără geopolitica Land Power. Așadar, a existat o conștientizare geopolitică redusă din partea Landului, considerat a fi un obiect. Nu predăm câinilor sau pisicilor limbajul sau știința umană, așa că îi considerăm „proști”. Același lucru este cazul cu geopolitica. În timp ce unii declară că geopolitica ar trebui rezervată elitei anglo-saxone conducătoare, ei îi tratează pe ceilalți drept dușmani care nu ar trebui învățați această „pseudo-știință”. Acesta este motivul pentru care există atât de multe dezbateri despre geopolitică, deoarece este o știință interzisă pentru Celălalt, în timp ce în lumea anglo-saxonă înflorește ca un instrument normal și necesar pentru învățarea elitei anglo-saxone, americane.
După căderea comunismului, societatea sovietică și rusă a pierdut înțelegerea a ceea ce se întâmplă. Toată lumea a simțit că ceva nu a mers bine, dar nimeni nu a avut nicio explicație. Am pierdut o linie. Nu mai eram comuniști, ci erau capitaliști și liberali rămași întrebându-se de ce se extinde NATO, care nu ne acceptau în clubul lor, continuând să ne trateze în continuare ca pe un dușman după distrugerea Pactului de la Varșovia și a țărilor sovietice. Am „eliberat” Europa de Est, inclusiv unele părți ale Uniunii Sovietice, în timp ce NATO a început să le controleze, aflat în plină expansiune. În timpul Războiului Rece alianța nord-atlantică, în calitate de putere maritimă, lupta la nivel geopolitic cu Puterea Terestră reprezentată la nivel ideologic de comuniști. După căderea Uniunii Sovietice, nu mai exista niciun „motiv” de luptă, dar bătălia a continuat. Acest lucru a creat un fel de stres, un șoc intelectual pentru elita noastră politică, armata noastră și serviciile secrete, deoarece liberalii ruși au încercat să devină parte a lumii globale. Nu le păsa de suveranitate, de tradiție sau de conservarea valorilor rusești, totul pentru ei fiind negativ. Dar statul real, statul profund rus, a trebuit să reacționeze cumva.
Prăbușirea sistemului comunist a dezarmat ideologic Moscova, deoarece nu puteau explica sau înțelege politica externă. Politica externă și strategia militară a URSS s-au bazat pe conceptul de confruntare dintre tabăra socialistă (Estul) și tabăra capitalist (Vestul). Motivul acestei confruntări a fost văzut tocmai în termeni ideologici. În afara ideologiei nu ar fi trebuit să existe niciun conflict, totuși conflictul a continuat. Când s-a pierdut această viziune ideologică, Rusia s-a dezarmat unilateral și s-a prefăcut la fel de capitalistă, democratică și liberală ca Occidentul. Nu a existat niciun motiv ideologic pentru a continua opoziția. Dar Occidentul a continuat să extindă NATO spre Est, înghițind Europa de Est și sugrumând Rusia. Asta a creat o disonanță cognitivă. Ceva nu se potrivea. A existat un fel de schizofrenie în stat și în societate. De ce erau ei împotriva noastră, când noi nu mai eram împotriva lor? Nu am fost învinși în această situație? A fost liberul nostru arbitru să oprim confruntarea, dar ei au continuat ofensiva. De ce? Unde este explicația logică și rațională?
Tocmai în acest moment, la începutul anilor 1990, geopolitica a fost descoperită în Rusia în Academia Militară a Statului Major General și în alte părți. Acest lucru s-a făcut cu ajutorul nostru, pentru că nu eram comuniști; Am fost foarte interesați de alte filozofii și am descoperit valori conservatoare înainte de căderea comunismului, fiind puțin la distanță de ideologia conducătoare. Foarte puțini oameni erau pregătiți să înțeleagă. Am stabilit relațiile la sfârșitul anilor 1980 cu unele cercuri conservatoare și tradiționaliste din Europa, care erau foarte interesate de Carl Schmitt și de geopolitică. Și când a existat căderea comunismului, am încercat să explicăm generalilor noștri, militarilor noștri, ce s-a întâmplat din punct de vedere geopolitic. Acesta a fost singurul motiv: pentru a da o explicație rațională a ceea ce se întâmpla acum, după sfârșitul Uniunii Sovietice, în afara ideologiei comuniste, pentru a răspunde la modul în care putem explica această confruntare, opoziție și luptă în afara ideologiei. Liberalii din guvern și din societate au respins această abordare, deoarece au continuat să respecte regulile Occidentului. Geopolitica era o știință „interzisă” sau „pseudo-știință” – Soros a venit în Rusia pentru a spune că „geopolitica este în neregulă” – adică pentru Rusia și China, dar nu pentru ei.
Încetul cu încetul, am reușit să privim geopolitica drept principală abordare strategică a Federației Ruse. Prin statul profund, prin cercuri militare, prin patrioți, am reușit să facem geopolitica foarte faimoasă, cunoscută, iar acum în toate universitățile și instituțiile din Rusia, atât în științele umanitare, cât și în cele sociale, se predă geopolitica. Așa a devenit geopolitica principalul domeniu teoretic din Rusia.
La Shanghai, în China, în urmă cu câteva luni, în iunie, l-am întâlnit pe Dr. Feng Shaolei (directorul Centrului pentru Studii Ruse de la Universitatea Normală din China de Est) la o conferință de presă cu prof. Zhang Weiwei organizată de guancha.cn și a spus că tocmai s-a întors de la clubul rus Valdai și l-a întâlnit pe domnul Putin. Acest profesor chinez l-a întrebat pe domnul Putin: „Care este baza teoretică pe care vă faceți orientările politice?” Putin a răspuns: „Geopolitică, nu ideologie”.
Am început în anii 1990, dar s-a produs o schimbare serioasă de paradigmă cu Putin. Acum, geopolitica este atitudinea dominantă în strategia rusă. Așa a fost înființată școala geopolitică rusă, ca o continuare a ideilor lui Haushofer, cu excepția rolului subiectului în dualismul geopolitic, deoarece în cazul Rusiei am avut mult mai mult un fundament și multe alte motive: dacă Germania a fost inima europeană, noi suntem inima eurasianică absolută, potrivit lui Mackinder.
Aceasta a fost acceptarea titlului, rangului sau poziției unui subiect pe harta geopolitică. A fost acceptarea relevanței geopoliticii clasice anglo-saxone și a dualismului de bază al lui Mackinder. Cu afirmarea Heartland ca subiect, Behemoth devine conștient în acel moment. A existat identificarea SUA și NATO ca forțe antagoniste pentru Land Power, dar recunoscute doar ca unul dintre actori – aceasta este o diferență. În geopolitica eurasiatică, recunoaștem că puterea maritimă este doar unul dintre subiecți. Nu mai privim ca pe un joc cu un singur subiect, respectiv un singur obiect. Există doi subiecți, doi actori. Noi suntem împotriva lor, dar îi recunoaștem ca un dușman formal, în conformitate cu teoria lui Carl Schmitt. Ei se constituie ca atare pentru noi și ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, ca în perechea conceptului de prieten și dușman al lui Carl Schmitt. Considerăm că au dreptul de a exista, dar nu au dreptul să ne ia în posesie și spațiul pe care îl considerăm în mod natural al nostru.
Toată politica lui Putin se referă la asta: restabilirea suveranității, scoaterea lor din spațiul nostru, să nu îi lăsăm să ne impună principiile sau strategia lor de putere maritimă, pentru că noi avem o identitate diferită. Luarea în considerare a tradiției continentale germane (care era ambivalentă, încă nu atât de mult continental) și luarea în considerare a profunzimii metafizice în Carl Schmitt a fost foarte importantă în crearea școlii de geopolitică din Rusia. Apoi am descoperit că, deja la începutul secolului al XX-lea, în emigrația rusă albă, exista o mișcare numită mișcare eurasiatică și, spre uimirea mea, unul dintre fondatorii acestei mișcări, Petr Savitsky, care era un geograf, citise Mackinder și făcuse deja primele eforturi pentru a propune înțelegerea Rusiei ca Eurasia, ca Heartland, împotriva puterii maritime. Aceasta a fost o continuare a tradiției slavofile în cultura rusă.
Pornind de la anglo-saxoni și trecând prin germani, am descoperit în propria noastră tradiție rusă propriu-zisă o marginală afirmare a fundamentelor geopoliticii. Înainte, eurasiaticienii erau aproape necunoscuți, deoarece erau anticomunisti și, prin urmare, nu erau cunoscuți în Rusia sovietică, dar erau în favoarea Uniunii Sovietice, împotriva Occidentului. Erau marginalizați prin emigrație deoarece nu erau în favoarea Occidentului și erau anti-naziști și anti-CIA, în timp ce cealaltă parte a emigrației albe a colaborat cu serviciile speciale occidentale pentru a combate comunismul. Eurasiaticienii erau o mică minoritate în această emigrare, deoarece erau în favoarea comunismului sovietic din motive geopolitice, din cauza opoziției față de Occident, dar nu erau comuniști. Astfel am re-fondat mișcarea eurasiatică, pentru că am descoperit că există cineva asemănător nouă care a prezis cu precizie că va exista un moment în care comunismul va cădea ca o ideologie anti-rusă – prea materialistă și fără o înțelegere a identității, tradițiile spirituale, tradiția creștină, chiar distrugând toate acestea. După aceea a trebuit să vină eurasiaticienii, pentru a continua lupta pentru independență și suveranitate, care era o latură pozitivă a regimului comunist, inclusiv în opoziția lui Stalin față de Occident și Opoziția sovietică față de Occident în general. Ne-am descoperit propriii eurasiaticieni dintr-un mod sau pe o cale foarte specială, de la anglo-saxoni la germani până la rădăcinile noastre adevărate.
În timp ce primul program pe această temă a fost publicat în 1997 în Fundațiile noastre de geopolitică, primele texte au fost publicate imediat după căderea comunismului, în 1991 într-o revistă numită Den [„Ziua”], al cărei redactor șef era Alexander Prokhanov, acum președintele clubului Izborsky, unul dintre principalele grupuri de reflecție conservatoare din Rusia. Tocmai atunci am început promovarea eurasiatismului, iar crearea mișcării eurasiatice a venit la 10 ani după aceea. Începutul creării școlii geopolitice rusești și a atitudinii eurasianiste a început imediat după căderea Uniunii Sovietice și tocmai asta prevăzuseră și primii eurasiatici.
Acum, despre contra-strategia geopoliticii eurasiatice. Dacă există un subiect, atunci există un al doilea. Există puterea mării și există puterea terestră. Mai este vechea zonă Rimland. Există lupta pentru control, deoarece Sea Power vrea să se extindă, iar Land Power caută să facă această zonă mai mică. Ceea ce este important este că acum Rusia nu este Uniunea Sovietică; nu este unul dintre cei doi poli. Nu avem nicio capacitate, nicio posibilitate, nicio resursă și nicio ideologie pentru a ne impune ca principală putere de guvernare a Rimlandului. Aceasta este o schimbare foarte importantă de la bipolaritatea dualismului Puterea Mării-Puterea Uscatului către multipolaritate.
Putem face acest Rimland sigur pentru noi fără a-l coloniza. Ceea ce este posibil prin crearea de prieteni, să facem o alianță și ajutând într-un mod simetric diferitele puteri să crească și să devină din ce în ce mai independente de Sea Power. Acum acest lucru explică de ce nu avem nicio dorință sau capacitate reală de a urma strategia țaristă sau sovietică de mai mult sau mai puțin bipolaritate și nu avem nicio ideologie. Nu există ideologie în Rusia – Rusia este pragmatic. Este puțin liberală, dar nu liberală ca în Sea Power. Este naționalistă, patriotică și conservatoare, cu o societate parțial tradițională sub rolul tot mai mare al Bisericii Ortodoxe și un sentiment de identitate în creștere. Dar aceasta nu este ideologie: nu am putea merge în Iran și să spunem „acceptă ideologia noastră”, pentru că nu avem nimic de acest fel și nu am putea merge în Turcia, India sau China cu tancuri și nu putem exporta nimic de acest fel.
Dar cum, în această situație, ne putem salva de Sea Power? Prin prietenie, acceptarea Celuilalt așa cum este, prin acceptarea identității lor. Pentru noi nu este atât de important dacă Rimland este pro-Rusia sau nu – cel mai important este ca Rimland să nu fie pro-american. Aceasta este problema principală. Ne-ai putea urî, dar dacă nu îți plac americanii, dacă nu ești sub controlul lor și dacă ești independent, este suficient pentru noi. Vă putem sprijini, fiind în același timp complet neimplicați. Nu sugerăm nicio ideologie, regulă directă sau dominație, deoarece nu avem puterea de a face acest lucru. Comparativ cu Uniunea Sovietică sau Imperiul Țarist, slăbiciunea noastră este principalul nostru privilegiu. Ne jucăm cu slăbiciunea noastră. Când ne văd turcii, înțeleg că într-o astfel de situație nu am putea face război împotriva lor – nu avem niciun motiv pentru asta. Dacă ei sunt musulmani și noi suntem creștini cu mulți musulmani în Rusia, nu avem nicio problemă cu ei dacă nu ne atacă. Când popoarele dușmanilor noștri antici, precum turcii sau perșii (Iranul), încep să înțeleagă că Rusia nu mai reprezintă o amenințare, încep să vadă în noi un fel de posibil aliat. Și încetul cu încetul, această alianță crește. În Siria am organizat o astfel de alianță într-un mod foarte practic. Aceasta este lupta pentru Rimland. Iranul este total împotriva puterii maritime și Turcia devine la fel. Cu cât Erdogan devine mai mult anti-maritim, cu atât este mai prieten cu Putin. Aceasta este toată geopolitica actuală.
Schimbarea principală a fost tocmai cu Putin, care a acceptat această viziune. (Gorbaciov n.n.), Elțîn și liberalii au respins această viziune. De ce? Pentru că erau instrumente ale Occidentului și nimic altceva. Nu erau politicieni ruși, practic vorbind, ci politicieni occidentali care încercau să dizolve puterea terestră. Ei sunt numiți a cincea coloană din Rusia, deoarece au încercat să deschidă ușa inamicului și să-l lase să intre.
Noua strategie Heartland nu mai poate fi bipolară. Poate fi doar multipolară, cu toată sinceritatea. Acesta nu este un fel de versiune „ascunsă” a vechii bipolarități, deoarece aceasta este imposibilă în situația actuală. Nu putem lăsa puterea marină să guverneze puterea terestră. Acest lucru este esențial, în cele din urmă. Putem face acest lucru posibil numai și cu ajutorul altor poli.
În același timp, am descoperit ideile unui alt concept schmittean: spațiile mari. Spațiile mari sunt mai mult sau mai puțin „poli”. Dar în timp ce unele spații mari sunt deja pe deplin stabilite, altele sunt în curs de formare, iar altele sunt în proces de declin.
Iată o hartă în care există diferitele spații mari de care am început să ne ocupăm aproximativ, într-un sens practic. Desigur, ar putea fi aranjate diferit. Dacă unii sunt prea slabi, ei pot deveni parte din cei puternici. Aceasta este o situație foarte dinamică, nu este ceva fix. Cu toate acestea, harta care reprezintă spațiile mari este aceeași cu harta civilizațiilor lui Huntington. Aceste spații mari coincid aproximativ cu „civilizațiile”. De aici și conceptul că un pol în lumea multipolară nu ar trebui să fie o țară sau o putere în înțelegerea clasică, ci jucători noi, care ar trebui să fie civilizații. Formele sau expresiile strategice ale acestor civilizații sunt spațiile mari. Conținutul și sensul acestora sunt civilizațiile. Vedem în aceste spații mari, în acest concept, principalele linii strategice ale politicii rusești.
Ceea ce ne dorim de la Marele Spațiu european este un lucru: ca NATO să iasă și să creeze cu noi un fel de strategie eurasiatică. Din acest motiv, îi ajutăm pe toți cei care împărtășesc cu noi această idee și care sunt împotriva Atlanticismului – Stânga sau Dreapta, nu contează. De aici și sprijinul pentru populiști. Aceasta este contra-strategia noastră. Putin afirmă conceptul de Eurasia Mare – Europa Mare de la Lisabona la Vladivostok. Aceasta este ideea față de Europa. Dar asta nu este tot: avem nevoie de ceva de propus spațiului continental islamic, inclusiv Turciei, Iranului, Pakistanului, Afganistanului și nu le putem impune viziunea noastră, nu le creștinizăm sau să le impunem vreo idee – nimeni nu vrea asta. Ar trebui să îi acceptăm ca islamici și să încercăm să stabilim o alianță strategică cu ei. Același lucru este valabil și pentru spațiul arabo-islamic, la fel cu India, la fel cu China, la fel cu Japonia. Vorbesc de toate posibilitățile.
De ce vrea Putin să dea Japoniei Insulele Kuril? Pentru a încerca să transforme Japonia dintr-un dușman, sub controlul Occidentului, într-o putere neutră. Poate că nu se va întâmpla, dar ceea ce este important este logica pe care încerc să o explic, a modului în care se reflectă logica spațiilor mari în politica externă concretă a Rusiei. Aceasta este pură geopolitică. Intrăm în spațiul trans-saharian împreună cu chinezii. Încercăm să ajutăm unele forțe din marele spațiu sud-american, din spațiul central american și, dacă spațiul mare nord-american va fi delimitat de aceste regiuni, ei pot fi prietenii noștri. De ce nu? Sunt băieți foarte interesanți, când sunt puși în granițele lor naturale de civilizație. Când Trump și-a început campania, a promis să oprească intervențiile, să aducă forțele americane înapoi din întreaga lume și să se concentreze asupra problemelor interioare. Nu l-am crezut, dar l-am aplaudat. Acesta ar fi fost modul absolut corect de a face America din nou mare.
Nu suntem singuri în această lume cu planurile noastre. Există o altă hartă, aș spune mult mai terifiantă, cu ceea ce vor să facă Sea Power prin globalizare, mai exact globalism. Aceasta este o viziune complet diferită. Ne mutăm de la punctul de vedere al Puterii Terestre la cel al Puterii Mării.
Ceea ce propun ei este o situație complet diferită. Nu mai pot ignora chinezii, așa că ideea lor este să includă China în viitorul lor plan, propus ca „G2” de Hillary Clinton când a venit aici și a fost acceptată foarte politicos, dar fără prea mult succes. China se gândește la ce să facă în această situație, în timp ce se ocupă de toate posibilitățile geopolitice, nu este pregătită să accepte nimic prea devreme sau prea ușor. Dar globaliștii sunt gata să includă China ca o putere maritimă capitalistă, liberală, cu Shanghai, această zonă de coastă a prosperității. Dar poate fără partea interioară a Xinjiang-ului, fără Tibet și China continentală, cu țărănimea și societatea sa tradițională. Totuși aceasta este baza pentru Partidului Comunist Chinez, care nu poate fi acceptată în planul americanilor. Așa că americanii se vor deranja să schimbe situația, să împingă la mai multă liberalizare, valorificare și „drepturile omului” în China; aceasta este opera rețelei Soros, a cincea coloană și a șasea coloană, ca peste tot. China va fi principalul satelit în acest concept, cu anumite condiții. Celălalt satelit principal este zona europeană. Aceasta este mai mult sau mai puțin intenția elitei politice americane, de a vedea lumea prin aceste concepte. Au semănat deja haos în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu, cum ar fi prin crearea unui stat kurd, încercând să divizeze și să diminueze influența Turciei, Iranului, Siriei și distrugând totul, dar fără a crea nimic în schimb. Divide și cucerește.
Strategia haosului nu sugerează crearea unui nou sistem politic sau a unei ordini în locul sistemelor politice distruse. Este un haos manipulat, moderat – un nou mod de gândire strategică. Dacă citim cu atenție cartea lui Brzezinski, The Grand Chessboard, este scris acolo că ei au nevoie de o Eurasie balcanizată, divizată, fărămițată, pentru a o transforma într-o zonă de conflict permanent între diferite grupuri – între musulmani, între grupuri etnice, între ruși și ucraineni, de exemplu. Aceasta a fost ideea lui Brzezinski. Haosul este deja semănat în Africa, așa că nu trebuie să se deranjeze prea mult în acest sens, în timp ce acum rușii și chinezii vin aici pentru a aduce o altă ordine, poate nu cea mai bună, dar nu haosul sângeros, cum este în situația actuală. Există diferite puncte – proxy (de conflict prin inetermediari) mai mici, parțial India, parțial unele state mici pro-occidentale și Israel pentru agravarea și creșterea haosului. Delegații mai mici, cum ar fi Ucraina de exemplu, nu sunt aliați în acest concept, ci doar puncte proxy pentru a crește haosul. Acesta este mai mult sau mai puțin modul în care înțeleg eu situația.
De aceea, conceptele de pace și de poli independenți sunt absente în oricare dintre planurile lor pentru viitor. Este un fel de profeție care se auto-împlinește. Nu lasă nici măcar cuvântul multipolar să aibă vreun ecou; nu pot lăsa acest lucru să se întâmple, nici măcar teoretic, pentru că ei cunosc puterea cuvintelor. Ei distrug orice mențiune a multipolarității. Toate cărțile experților americani, strategiilor, „ghicitorilor”, așa cum îmi place să le spun, și ale analiștilor politici încearcă să distrugă și să elimine idea acestor poli. Ar trebui după ei să existe doar haos și, având haos, pot crea o lume în care pot avea încă puterea globală și ar putea conduce lumea. Ei nu vor guverna corect Eurasia cu un guvern mai bun – nu au deloc nevoie de Rusia; ei dau vina pe Rusia și pe Putin nu pentru că nu-l plac pe Putin, ci pentru că nu vor lăsa Rusia să existe. Acest lucru este ontologic, existențial. Este puterea mării contra puterea terestră. Nimic personal, cum zic americanii. Putin ar putea stabili un acord concret cu ei, dar ei nu vor pentru că nu consideră Rusia ca un subiect, ci vor doar haos. Prin haos la ordine. Adică Noua Ordine Mondială globalistă, liberală.
Dar dacă recunoaștem polul Eurasiei ca subiect, vedem o situație complet diferită. În primul rând, zonele europene și chineze devin imediat independente. Își pierd imediat dependența față de Occident, fără a înlocui această dependență cu dependența față de Rusia. În Japonia, împreună cu ministrul afacerilor externe, am încercat să le explic japonezilor acest lucru, dar aceștia au spus: „Vrei să instaurezi o guvernare eurasiatică în loc de o guvernare americană. Când americanii ies afară, vei veni tu”. Am spus: „Nu ați înțeles ideea principală”. Dacă americanii sunt aici, va exista doar haos. China și Europa vor fi dependente de Occident, indiferent dacă sunt recunoscute ca „aliați multilaterali”, strategici sau altceva. Dar cu Rusia ca partener, veți fi independenți – de americani, dar și de noi, pentru că noi nu vă putem amenința. Toți ceilalți vor obține independență.
Independența nu este fericire sau un sfârșit fericit. Este o provocare, pentru că ar trebui să fii puternic și să ai identitate. Independența este povara lumii multipolare. Nu este un cadou. Este o șansă de a-ți afirma identitatea. Pentru partizanii identității, culturii și spiritului civilizațiilor, este un cadou. Dar pentru guverne este o povară uriașă, deoarece devin responsabile pentru organizare și gestionare fără soluții gata făcute. Acum, în lumea unipolară, ei vă sugerează să urmați regula lor, să faceți asta și aia și totul va fi bine – poate nu acum, poate că ar trebui să treceți printr-o „terapie de șoc” și așa mai departe. Dar independența este libertate reală și o șansă reală, o șansă deschisă. Istoria nu se termină aici. Istoria este deschisă.
Astăzi, dualismul geopolitic capătă o nouă dimensiune. Nu mai este bipolar ca în vechea relație Vest contra Est. Este unipolaritatea și globalismul față de multipolaritate, lumea civilizațiilor, adică a spațiilor mari.
Putem identifica proiectul eurasiatic cu celebra strategie chineză „câștig-câștig” (win-win)? Cu siguranta nu. Deoarece Sea Power își va pierde dominația și rolul de lider, așa cum a fost pentru scurt timp în momentul unipolar. După căderea comunismului, au avut șansa de a domina la nivel mondial. S-au bucurat de această șansă, de această posibilitate timp de peste 10 ani. Dar, odată cu 11 septembrie și venirea lui Putin la putere, dominația lor a fost provocată. Deci, de ce nu avem o rezultantă „câștig-câștig”? Pentru că cineva trebuie să plătească pentru multipolaritate. Dacă există multipolaritate, cineva trebuie să piardă. Va învinge Puterea Continentală și multipolaritatea? Sau va exista dominația globală a Occidentului? Acestea ar fi cele două versiuni de câștig-pierdere, în care nu ar fi posibilă o soluție neutră.
O versiune este multipolaritatea. Cealaltă este unipolaritatea și globalizarea. Acestea nu pot fi un „câștig-câștig”. Dar, în același timp, ieșirea, succesul sau sfârșitul tuturor acestor lucruri nu sunt stabilite. Este o istorie deschisă. Mentalitatea „Sfârșitului istoriei” s-a încheiat. Am vorbit despre asta cu Fukuyama la Washington și încă de atunci a recunoscut că s-a cam grăbit să declare că sfârșitul istoriei s-a produs deja. Acum „sfârșitul istoriei” este o idee perimată. Nu mai există sfârșitul istoriei. Istoria este aici, cu toate posibilitățile, pericolele, toate riscurile, toate versiunile în contextul istoriei deschise. În istorie, nu există câștig-câștig. Cineva trebuie să piardă. Concluzia, conform viziunii lumii eurasiatice, este că puterea mării ar trebui să piardă de data aceasta și noi, puterea continentală, ar trebui să câștigăm.