de Calistrat Atudorei
Abstract
The opposition between „globalism” and „nationalism” has reached to polarize the academic debates in the social-political sciences, and especially the world’s political scene. While globalization is most often defined as an ideology designed to favor the process of globalization, nationalism is described by its exponents not only as an expression of love for your own country but also as an increasingly necessary reaction to the threat that globalization is undermining the national specificity (or the nation itself). On the other hand, the promoters of globalization describe nationalism as an ideology with retrograde and intolerant features, endangering the achievements of important social-economic constructions, based on an extensive and responsible effort on international collaboration.
I consider that in the common perception there is a great degree of confusion and misunderstanding about this issue and that is why I think it would be useful to look at some of the reasons why the nationalist and globalist policies have gained antagonistic connotations. Based on the pros and cons I will seek to answer the question in the title. Therefore, is it possible the reconciliation between Nationalism and Globalism? In my opinion, I appreciate that in the state of current international relations, the answer is rather negative. However, in the case of an reconsideration and restructuring of the dynamics of globalization, centered on principles and mechanisms that would work more efficiently for the benefit of all, such conciliation would still be possible because the multi-dimensional connection, the synergic integration of states in a form of superior collaboration is logical, natural and – in a dialectical perspective – even inevitable.
Keywords: nation, nationalism, globalization, globalism, patriotism, multilateralism, anarchy, peace, war, consciousness, state, communities.
O succintă clarificare a noțiunilor
Să vedem mai întâi care sunt principalele sensuri și interpretări atribuite noțiunilor în discuție.
În ceea ce privește termenul de „naționalism”, dicționarul Enciclopediei Larousse apreciază că acesta definește „o mișcare politică a indivizilor care sunt animați de ideea că reprezintă o comunitate națională pe baza legăturilor de limbă și cultură care îi unesc și pentru care doresc să mențină un stat suveran”[1]. La rândul său, dicționarul Merriam Webster, definește naționalismul ca „o expresie a conștiinței naționale care exaltă o națiune mai presus de toate celelalte, punând pe primul plan promovarea culturii și intereselor sale, mai presus de cele ale altor națiuni sau grupuri supranaționale”[1]. Potrivit dicționarului Cambridge, naționalismul reprezintă „aspirația unei națiuni de a fi independentă din punct de vedere politic” sau „o mare sau prea mare iubire a propriei țări”[2].
Sesizăm așadar că în accepțiunea unora dintre cele mai prestigioase definiții ale termenului de „naționalism”, acesta implică pe fundalul unui sentiment firesc de angajament sau chiar dragoste față de propria comunitate și o orientare percepută în sens subiectiv de diferențiere importantă între gradul de apreciere a propriei națiuni față de raportarea la celelalte. Tocmai această diferență contează foarte mult pentru că în opinia multor istorici sau analiști, în formele sale extreme, naționalismul poate conduce la agresiuni asupra altor națiuni tocmai din acea „prea mare” iubire față de națiunea proprie. Un exemplu deseori amintit este cel al naționalismului german din prima jumătate a secolului al XX-lea, despre care se consideră că a avut un rol major în declanșarea celor două războaie mondiale.
Termenul de „globalizare” se referă la un proces amplu studiat, asupra căruia nu voi insista întrucât ceea ce este mai relevant pentru studiul de față este diferența dintre globalizare și globalism. Să vedem așadar succint ce înseamnă fiecare.
Globalizarea este în esență un proces economic și social multidimensional care a început la sfârșitul anilor ’70 și care cuprinde o varietate de procese economice, de comunicare, de mediu și politice, care sunt în ansamblu interconectate. În descrierea lui Amartya Sen, laureat Nobel pentru economie în 1998, globalizarea este „o stare a omenirii care permite dialogul pașnic între civilizații, pe fondul creării de șanse egale pentru cât mai mulți locuitori ai planetei”[3]. Un alt mare economist, Joseph Stiglitz, laureat și el al Premiului Nobel pentru economie (în anul 2001), definea globalizarea în termeni mult mai tehnici, ca fiind „reducerea semnificativă a costurilor de transport şi comunicare, eliminarea barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor şi capitalului”[4]. La rândul său, Goran Therborn, profesor de științe sociale la Universitatea din Uppsala, privea globalizarea ca „tendința de a se ajunge la un impact global, la o interconectare a activităților sociale sau la o conștiință globală a actorilor sociali”[1]. De altfel, întrucât globalizarea poate cuprinde un număr uriaș de aspecte ale vieții sociale, Therborn consideră că ar fi mai potrivit să folosim termenul de globalizare la plural: „globalizări”.
Procesul sau procesele globalizării aduc așadar o serie de noi integrări – regionale, continentale, până la globale – odată cu progresul societății, al civilizației umane. Toate aceste integrări economice și politice conduc în cele din urmă la o complexă unificare și omogenizare a multitudinii de particularități naționale prin comunicarea sporită și mai ales prin mediul de relații economice. Globalizarea este percepută de majoritatea teoreticienilor ca fiind un proces ireversibil, care tocmai de aceea marchează un salt istoric, ce survine în mod gradual, în evoluția omenirii.
Pe de altă parte, „globalismul” este o ideologie derivată din procesul globalizării. Reprezintă un set de idei, valori și principii care promovează beneficiile scontate ale globalizării. Globaliștii caută să aducă în realitate cât mai repede aceste beneficii, dar unii critici le reproșează că grăbesc prea mult lucrurile. Sau chiar că o fac urmărind de fapt anumite interese particulare și nu binele general pe care l-ar aduce globalizarea, văzută în mod ideal ca rodul unei colaborări reciproc avantajoase dintre grupuri și populații tot mai mari. Acesta este punctul în care globalismul intră în conflict cu naționalismul, care în fața acestor perspective adoptă forme, reacții și manifestări ce urmăresc să apere, să conserve specificitățile națiunilor.
Să vedem și cum este definit globalismul în cele mai cunoscute dintre accepțiunile sale. În dicționarul Merriam Webster conceptul este interpretat ca „o politică națională de a trata întreaga lume ca o sferă adecvată pentru influența politică”[2]. Potrivit dicționarului Cambridge, globalismul înseamnă: „Ideea că evenimentele dintr-o țară nu pot fi separate de cele din altă țară și că politica economică și externă ar trebui să fie planificată într-un mod internațional”[3]. Dicționarul Larousse apreciază globalismul ceva mai abstract, ca fiind „doctrina conform căreia un ansamblu de părți are proprietăți pe care componentele sale nu le au”[4].
Pentru a cita și opinia unui expert în științele politice, Joseph Nye, acesta definește globalismul ca reprezentând „încercările de a înțelege toate interconexiunile lumii moderne – și de a explica modelele care stau la baza lor”[5].
Susținătorii globalismului văd așadar globalizarea într-un mod preponderent pozitiv și din acest motiv ei fac demersuri pentru accelerarea procesului prin favorizarea reglementărilor politice și administrative aferente. Globalismul este asimilat într-o anumită măsură cu ideologiile internaționaliste și cosmopolite, care vizează uniformizări politice și administrative pe scară largă, punând ca principiu de bază, unificator, nevoile și drepturile individului. Deși totul sună foarte bine în teorie, aplicarea efectivă a proiectelor susținute de globaliști întâmpină, așa cum vom vedea, o rezistență fermă din partea celor care apără valorile naționale. Naționaliștii reclamă că o uniformizare forțată a normelor legale, a principiilor sociale și chiar a valorilor culturale este ne-naturală și chiar nocivă. De cealaltă parte, globaliștii consideră că rezistența pe care o opun naționaliștii este o barieră în fața progresului, o poticnire în valori tradiționaliste retrograde. Mai mult decât atât, prin diferențierile pe care le face între națiuni, naționalismul este considerat adesea ca reprezentând un risc de trecere la extremism, la o ideologie a violenței, a segregării sociale.
Acuzații aduse naționalismului
În special în mediile academice occidentale, naționalismul a căpătat pe scară largă conotația unei ideologii periculoase. Între cele mai dure acuzații care i se aduc se numără acelea că pe parcursul istoriei a reprezentat cauza principală pentru războaie sau cauza esențială a Holocaustului. Este criticat că duce prin natura sa la încălcarea legilor altor țări sau că se dovedește a fi o ideologie egoistă, ce refuză ajutorul umanitar ce ar trebui acordat în special populațiilor afectate de crize de război sau de mediu. Acuzatorii spun că idei specifice precum superioritatea etnică sau pretențiile de posesiune teritorială au determinat mai mereu tensiuni și războaie. În definitiv toți oamenii sunt egali în demnitatea lor fundamentală, așa că – spun opozanții – toate aceste motivații nu își mai au locul într-o societate modernă, în care lumea se omogenizează din toate punctele de vedere. Anti-naționaliștii mai reliefează că în prezent, a menține diferențe legislative și bariere culturale între state conduce în mod implicit la felurite tensiuni nocive. Aceasta deoarece se creează un conflict între diferitele sisteme particulare naționale, ce nu pot armoniza mobilitatea în continuă creștere a populației și a serviciilor, specifică proceselor globalizării.
Pe aceste considerente președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, a exprimat în ianuarie 2019 o critică foarte dură la adresa naționalismului, cu ocazia unui discurs către corpurile diplomatice ale țării sale. În opinia sa, naționalismul ar reprezenta „o otravă ideologică”:
Astăzi, când lumea noastră este mai interconectată decât oricând, iar interesele naționale ale unei țări nu mai pot fi susținute fără a lua în considerare interesele celorlalți (…) naționalismul este o otravă ideologică ce nu este mai puțin otrăvitoare într-o formă nouă.[6]
În aceeași manieră, președintele Franței, Emmanuel Macron, a declarat în noiembrie 2018 că „naționalismul este o trădare a patriotismului”. Declarația sa era parte dintr-un discurs ținut la aniversarea a 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, ocazie cu care liderul francez avertiza împotriva „demonilor bătrâni care se întorc să producă haos și moarte”, cu referire la mișcările naționaliste care au declanșat ororile celor două războaie mondiale.
Patriotismul este exact opusul naționalismului: naționalismul este o trădare a patriotismului. Urmând propriile noastre interese, puse mai presus în raport cu ceilalți, ștergem chiar lucrurile cele mai prețioase pe care le deține o națiune, care îi dau viață și o fac să fie măreață: valorile sale morale.[7]
Reiese foarte clar din această alocuțiune a președintelui francez diferența de percepție dintre termenul de „naționalism” și cel de „patriotism”. În timp ce patriotismul ar fi o raportare plină de devoțiune și chiar de iubire pentru țara ta, naționalismul plasează (exaltă) aceste sentimente mai presus de cele ale altora. Ce consecințe ar decurge de aici, care să justifice acuzații atât de dure la adresa naționalismului, care să îl facă să fie atât de „periculos”? Un argument pe care acuzatorii îl aduc este acela că într-o ipotetică stare de conflict de interese între două țări, atunci a fi naționalist ar însemna să mergi până acolo încât să ataci țara cealaltă, iar această atitudine ce poate deveni criminală ar fi catalogată ca „dragoste de țară”. Poate că nu ar trebui să surprindă, dar aceeași linie de argumentație este prezentă și în mediile Organizației Națiunilor Unite, care de asemenea aduc critici vehemente naționalismului. Într-o sesiune din noiembrie 2018, numeroși membri ai Adunării Generale a ONU au lăudat îndelung virtuțile multiculturalismului și au subliniat că „Ridicarea naționalismului amenință succesul dovedit timp de 70 de ani al multilateralismului, care a salvat vieți și a prevenit războaie”[8].
Poziția naționaliștilor
Este naționalismul finalmente distructiv prin natura sa? Poartă el germenele disensiunii și urii între popoare? Să vedem în ce măsură putem distinge între forma originară a naționalismului și formele sale extreme, radicale. Să urmărim, de asemenea, să luăm în considerare și cum consideră naționaliștii înșiși că stau lucrurile.
Este util să observăm mai întâi că termenul de „naționalism” este strâns legat de conceptul de „națiune”. Ca și comunități formate de-a lungul timpului, națiunile au reprezentat forme de organizare și apărare pe care mari comunități de oameni le-au format pe baza legăturilor de teritoriu, etnie și limbă. Putem spune că aceste forme de organizare și conviețuire au reprezentat expresii spontane, justificate, de apărare în fața nenumăratelor amenințări și de prezervare a comunității și a valorilor sale.
Sigur, nu putem vorbi de existența unei națiuni fără a o lega de existența unui teritoriu de rezidență și de o formă specifică de administrare. În lungul șir al evoluției formelor comunitare, teoreticienii leagă termenul de „naționalism” în special cu cel de „stat național”, atribuit cu precădere comunităților statele din Europa începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Așadar chiar dacă ideea prezervării unei comunități ține de istoria însăși a civilizației umane, termenul de „naționalism” are o accepțiune mai degrabă modernă, legată în special de forma de organizare a statelor naționale. Precizez în acest context că statul național are ca principiu de bază menținerea autonomiei politice și culturale, aspect definitoriu și în argumentația actuală a naționaliștilor. Conceptele de „națiune” și de „stat național” au fost structurate în sensurile lor primare în perioada de glorie a filosofiei iluministe germane, printre cei mai importanți exponenți fiind Kant și Hegel.
În viziunea lui Kant, exprimată în eseul său Spre Pacea Eternă, modul prin care se poate accede la o stare de bună rânduială între state este posibil prin aderarea la un „Contract colectiv de Pace”. Atunci când nu există acest contract, subzistă o stare de amenințare continuă, datorată anarhiei omniprezente. Tocmai de aceea, Kant considera că inițiativa de a face pace printr-un Tratat Universal trebuie să vină de la un stat puternic, un stat „iluminat”, care să facă ordine, dar care nu va dori să le domine pe celelalte. Această stare de Pace Eternă a rămas și în prezent scopul ideal al politicilor ce vizează armonizarea relațiilor internaționale. În viziunea lui Kant, fundamentul acestei ordini universale ar fi dat tocmai de valorile morale ale națiunilor, pe care le considera un fel de resorturi esențiale ale relațiilor dintre state. Sesizăm așadar rolul cert al valorilor naționale în gândirea celui care a avut o contribuție majoră, așa cum arătam mai sus, la structurarea principiilor de drept internațional.
Alte importante sensuri ale conceptului de „națiune” au fost apoi definite de filosoful francez Jean-Jacques Rousseau în jurul conceptului de „contract social” ce definea relația dintre individ și comunitate. Pe scurt, contractul social legitimează autoritatea statului față de individ în urma consimțirii de către acesta din urmă să renunțe la unele dintre libertățile sale în schimbul protecției sale de către stat, care își asumă să mențină ordinea socială.
După cum putem constata, conceptul de „naționalism” are rădăcini adânci în formele fundamentale de organizare a statelor. Naționalismul se identifică în forma sa primară cu ideea de apărare a suveranității politice, teritoriale și cu dreptul de a prezerva valorile culturale, spirituale și tradițiile, ce constituiau împreună însăși identitatea respectivei națiuni. Din acest punct de vedere o critică la adresa naționalismului, sau mai mult, o tentativă de eliminare a sa, echivalează cu o tentativă de de-structurare a statelor. Această tentativă ar putea fi înțeleasă prin prisma vechii orientări a filosofiei politice de a înlocui anarhia cu un sistem mai centralizat. Inițial a fost mai mult vorba de anarhia indivizilor, dar ulterior s-a pus și problema anarhiei statelor. Sistemul centralizat era văzut ca o conducere „luminată” exercitată de un „Leviathan” capabil să mențină (chiar să impună) o ordine superioară. Suntem însă în prezent în măsură să afirmăm că organizațiile internaționale, sau un stat anume, ar putea asigura o ordine globală de natură să suspende anarhia statelor naționale?
Să vedem și alte valențe ale naționalismului înainte să ne întrebăm dacă acesta ar fi acum în punctul terminus al evoluției sale. Pentru marele filosof german Georg Wilhelm Friedrich Hegel, conceptul de „națiune” este indisolubil legat de cel al unei ordini divine. În viziunea sa, națiunile sunt susținute de spirite colective individuale:
Statul-Națiune este spirit în realitatea sa. Este, prin urmare, puterea absolută pe pământ. Statul este spiritul poporului însuși. Statul este de fapt animat de acest spirit. Conștiința de sine a unei națiuni particulare este vehiculul pentru dezvoltarea spiritului colectiv.[9]
Într-o altă lucrare a sa, Hegel face o afirmație complementară, care ne ajută să înțelegem mai bine la ce se referea:
„Toată valoarea pe care o deține ființa umană – toată realitatea spirituală, o deține numai prin stat. Căci Adevărul este Unitatea Voinței universale și subiective; și Universalul se găsește în stat, în legile sale, în aranjamentele sale universale și raționale. Statul este Ideea Divină așa cum există ea pe pământ.”[10]
Merită să mai observăm că ideile formulate de Hegel despre valoarea și semnificația statului-națiune ca mijloc de afirmare a popoarelor sunt de fapt mult mai răspândite decât am putea crede la prima vedere. În Orient, de exemplu, aceste concepții reprezintă și astăzi un element firesc, adânc ancorat în tradiții spirituale milenare. Pentru o aprofundare a tematicii ar fi interesantă analiza apropierii de sens între conceptul de „națiuni” (văzute ca produs, rezultante ale conjugării conștiințelor individuale ale cetățenilor) și conceptul de „conștiință colectivă”. Această tematică ar presupune în primul rând analiza conceptului de „conștiință”, una dintre cele mai sensibile probleme filosofice și chiar științifice. Nu este scopul prezentei lucrări, dar menționez în treacăt similitudinile dintre aceste investigații și descoperirile moderne ce țin de câmpurile morfogenetice care apar ca fiind obiective și diferite de la o națiune la alta.[11]
Revenind la alte accepțiuni ale termenului de „națiune”, acesta era descris de Nicolae Iorga ca reprezentând o comuniune de conștiință și suflet între indivizii aceluiași neam:
Nu suntem laolaltă pentru că există pentru toți același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de zi cu zi, ci pentru că același suflet ne însuflețește pe toți”[12]. Iorga insista de asemenea că „nu națiunea noastră a fost creată de stat, ci statul este o creație a națiunii! [13].
Adică națiunea nu este un simplu produs economic și administrativ, ci o expresie a factorilor culturali și spirituali ce au configurat de-a lungul timpului acea comunitate.
Bineînțeles, în prezent ideea de „stat” a fost – mai ales în țările occidentale – complet secularizată, separată de orice conotație spirituală sau religioasă. Este un proces care din punct de vedere administrativ aduce o anumită simplificare, dar din punct de vedere spiritual sau cultural rămâne discutabil, în special atunci când anumite norme cu caracter legal intră în contradicție cu principiile religioase ale comunităților respective. În orice caz, este util să subliniez că cel puțin la nivel cultural națiunile au, fiecare în parte, un rol particular în armonia de ansamblu a relațiilor dintre state și aduc umanității, văzută ca ansamblu, valori diferite și complementare.
Dificultățile globalismului
Așa cum formele extremiste de naționalism sunt aspru criticate de adepții globalizării, în mod similar există (deloc puține) argumente ce scot în evidență erorile administrative ale globalismului și efectele sale negative. Voi analiza succint câteva dintre aceste argumente.
În primul rând, aș remarca faptul că încurajând foarte mult integrările mediului de afaceri spre formarea marilor corporații, în detrimentul micilor producători, globalismul (nu globalizarea) a lărgit și mai mult uriașa prăpastie dintre bogați și săraci.
În cadrul unui recent Forum Economic Mondial a fost prezentat de către organizația OXFAM un raport în care se prefigura că cele mai mari riscuri pentru economia mondială sunt amplificarea inegalităților şi a polarizării sociale. Datele raportului arată că în prezent s-a ajuns la situația stranie că cei mai bogați opt miliardari ai lumii au o avere cât jumătate din populația globului. În raport se arată că
Marile companii şi indivizii cei mai bogați exacerbează inegalitățile prin exploatarea unui sistem economic defect, ocolind plata impozitelor, reducând salariile şi maximizând veniturile acționarilor. [14]
În același timp – ca să realizăm mai bine dimensiunea inegalităților – conform datelor îngrijorătoare furnizate de World Health Organization, în anul 2016 „aproximativ 15.000 de copii mureau zilnic de foame și sărăcie.”[15]
Constatăm astfel că inegalitățile s-au tot adâncit, iar masele mari de oameni au sărăcit de la an la an. Acest gen de practici au creat un capital de putere și de dominație tot mai mare din partea unei categorii sociale extrem de reduse numeric. În consecință, escaladarea acestor inegalități sistemice a erodat pârghiile democratice. Mai amintesc tangențial că goana după profituri a amplificat dramatic dez-echilibrele naturale și suferința cauzată de exploatările ne-raționale de resurse din diferite țări mai puțin dezvoltate. Au survenit în felul acesta nenumărate tragedii ecologice, urmate de apariția unor valuri suplimentare de refugiați.
Este greu și nedrept să ignorăm aceste consecințe lipsite de echitate ale unei globalizări precipitate. Tocmai în acest sens numeroase personalități sau organizații din întreaga lume au exprimat în ultimii ani argumente prin care consideră că instituțiile care intermediază procesul de globalizare ar trebui să își revizuiască perspectiva. Expertul în științele economice Joseph Stiglitz, de exemplu, afirma următoarele în cartea sa Globalizarea. Speranțe şi deziluzii:
Am scris această carte, pentru că, pe când eram la Banca Mondială, am putut observa efectul devastator pe care globalizarea îl are asupra țărilor în curs de dezvoltare şi mai ales asupra populațiilor sărace din aceste țări. (…) Valorile şi interesele comerciale au înlocuit preocuparea pentru mediul înconjurător, democrație, drepturile omului şi dreptate socială. [16]
Concluzie
Confruntarea dintre naționalism și globalism – ce merge de la aspectele ideologice până la cele pur pragmatice, administrative – a devenit în prezent atât de marcantă, încât unii analiști foarte respectați spun că aceasta a devenit dilema fundamentală a societății euro-americane. George Friedman, un renumit geostrateg din SUA, afirma recent că tensiunea creată între „naționalism” și „internaționalism” (termenul prin care el se referă la globalism) a condus la situația că „diviziunea politică între stânga și dreapta a încetat”[17]. Într-adevăr, culorile politice par să se estompeze tot mai mult în ultimele decenii, vechile partide tradiționaliste și-au pierdut foarte mult din relevanță. Ceea ce contează cel mai mult acum este dacă un partid sau o mișcare este „pro” sau „anti”-sistem. „Sistemul” este unul dintre numele formelor de organizare cu caracter globalizant, cum este de exemplu Uniunea Europeană.
Este clar că în formele lor actuale, care tind să ia particularități tot mai pline de angajament, cele două ideologii – naționalismul și globalismul – sunt un rezultat direct al schimbărilor rapide și radicale pe care le aduce globalizarea. Așa cum arătam încă de la început, globalizarea este un proces obiectiv, natural și în esență inevitabil. Globalismul și naționalismul sunt însă cele două fațete ale reacțiilor față de globalizare. În opinia mea este lipsit de sens să ne pronunțăm că una dintre cele două reacții ar fi „bună” și cealaltă „rea”. Fiecare dintre ele reprezintă expresia anumitor erori care apar pe fondul transformărilor accelerate actuale, dar scoate în evidență și adevăruri importante de care este util să ținem cont. Așa cum se petrece cel mai adesea, soluția cea mai bună ar fi aceea a unei căi de mijloc, care să îmbine cu luciditate și prudență ambele puncte de vedere și să încurajeze o colaborare, o complementare a celor două tabere.
Aspectul cel mai delicat rămâne, desigur, cel al setului de valori concrete pe care îl promovează fiecare dintre cele două. Pentru că dacă în domeniul principiilor abstracte dezbaterile pot continua indefinit, în ceea ce privește adoptarea unor măsuri administrative cu aplicare directă, lucrurile sunt mult mai complicate. De exemplu, chiar dacă la nivel filosofic este larg acceptată ideea că prin natura lor esențială toți oamenii sunt egali, pozițiile devin totuși pronunțat antagonice atunci când ne referim, să zicem, la egalitatea de gen. Este foarte controversată inițiativa ca pe acest considerent să fie emise decrete prin care se limitează folosirea termenilor de „mamă” și „tată”, pentru a fi înlocuiți de termenii mult mai neutri „Părinte 1” și „Părinte 2”. Diferențele sunt numeroase, pe foarte multe domenii. De fapt, extrapolând problematizarea, tocmai respectivele nuanțe formează specificul unor grupări umane mai mari sau mai mici.
Având în vedere aceste diferențe, consider că forțarea unei comunități (fie ea minoritară sau majoritară) să adopte valori pe care nu le împărtășește nu poate decât să conducă la dispute și conflicte. Tocmai de aceea o uniformizare firească, naturală a unui fel de sistem global pare încă departe de a avea premise suficient de maturizate. Consider că suntem într-o etapă în care diferențele trebuie respectate, dar în același timp trebuie mediate pentru a reduce tensiunile pe care le implică în mod potențial. Ne putem referi aici la conflicte ce pot escalada din motive religioase, de organizare socială (democratică sau nu) sau din chestiunile ce țin de suveranitatea națională.
Așa cum spuneam, naționalismul și globalismul evidențiază, fiecare în parte, valori esențiale, dar și semnale de alarmă. Toate acestea ar putea fi de natură să se completeze reciproc dacă ar fi îmbinate cu înțelepciune. Pentru a reitera în final aceste semnale transmise de promotorii globalizării merită să reținem că cele mai multe dintre problemele lumii de azi implică depășirea izolaționismului național: criza migrației, schimbările climatice, provocările dezvoltării economice, stabilitatea regională și globală, etc. Niciunul dintre aceste obiective nu poate fi atins prin închiderea între zidurile ideologice (sau chiar materiale!) ale individualismului național. Rezolvarea lor necesită în mod imperios o viziune deschisă și cooperarea internațională. Dacă nu este suficient de receptiv față de aceste semnale, naționalismul extremist sau populist poate deveni o piedică în calea rezolvării acestor crize și o amenințare la adresa proiectelor internaționale. Aceste proiecte au fost fundamentate și susținute zeci de ani cu un uriaș efort umanitar și financiar și au asigurat, de la înfăptuirea lor, pacea și prosperitatea pe plan mondial.
De cealaltă parte, mesajele naționalismului se referă în special la inegalitățile și inechitățile provocate de o globalizare indusă forțat, exploatată în interese care diferă de intențiile inițiale, seducător prezentate. Naționalismul atrage de asemenea atenția asupra valorii identităților naționale, amenințate să fie șterse de o uniformizare care tinde să eludeze libertatea de alegere, dreptul la autonomie și valențele unice ale unor realități sociale.
Consider că punctele de vedere exprimate de ambele părți joacă în contextul actual rolul de factor reciproc de echilibrare, de redresare. În cazul unei re-considerări și restructurări a dinamicilor globalizării, axată pe premise care să lucreze în avantajul tuturor, apreciez că o conciliere între naționalism și globalism ar fi până la urmă posibilă. Ar fi un rezultat firesc deoarece conexiunea multi-dimensională dintre state este logică, rațională și – într-o perspectivă dialectică – chiar inevitablă.
Referințe bibliografice:
[1] Göran Therborn, Globalizations: Dimensions, Historical Waves, Regional Effects, Normative Governance, SAGE Journals, June 1, 2000, http://journals.sagepub.com/doi/10.1177/0268580900015002002.
[2] Merriam Webster Dictionary, Globalism, https://www.merriam-webster.com/dictionary/globalism,
[3] Cambridge Dictionary, Globalism, https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/globalism
[4]Encyclopédie Larousse en ligne, Globalisme, https://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/globalisme/37158,
[5] Joseph Nye, „Globalism Versus Globalization”, The Globalist, retrieved 27 October 2014, https://www.theglobalist.com/globalism-versus-globalization/,
[6] Bundespräsidialamt, Speech by Federal President Frank Walter Steinmeier at the New Year reception for the Diplomatic Corps in Schloss Bellevue, 14 January 2019, https://www.bundespraesident.de/SharedDocs/Downloads/DE/Reden/2019/01/190114-NJE-DiplKorps-Englisch.pdf?__blob=publicationFile,
[7] Luke Baker, With Trump sitting nearby, Macron calls nationalism a betrayal, Reuters, November 11, 2018, https://www.reuters.com/article/us-ww1-centenary-macron-nationalism/with-trump-sitting-nearby-macron-calls-nationalism-a-betrayal-idUSKCN1NG0IH,
[8] UN: Rising Nationalism Threatens Multilateralism’s 70-Year ‘Proven Track Record’ of Saving Lives, Preventing Wars, Secretary-General Tells Security Council, October 2018, https://www.un.org/press/en/2018/sc13570.doc.htm,
[9] G.W.F. Hegel, Philosophy of Law, in Jacob Loewenberg (ed.), Hegel: Selections (New York: C. Scribner’s Sons, 1929), § 331.
[10] G.W.F. Hegel, Philosophy of History, in Jacob Loewenberg (ed.), Hegel: Selections (New York: C. Scribner’s Sons, 1929), pp. 388-389.
[11] Vezi în acest sens studiile biologului englez Rupert Sheldrake, de exemplu: C.O. Scharmer, Interview with Rupert Sheldrake, Presencing Institute, September 23rd 1999, https://www.presencing.org/aboutus/theory-u/leadership-interview/rupert_sheldrake,
[12] Discurs din anul 1906 al lui Nicolae Iorga, citat în „Discursuri ale marilor români, valabile și astăzi”, Matricea românească, 16 martie 2017, https://matricea.ro/discursuri-ale-marilor-romani-valabile-si-astazi-iv-nicolae-iorga-numai-pe-vorbirea-limbii-nationale-se-poate-intemeia-sentimentul-de-solidaritate-nationala/,
[13] Nicolae Iorga, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice, ediţie şi note de Petre Dan, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p. 42.
[14] OXFAM – Just 8 men own same wealth as half the world, 16 ianuarie 2017, https://www.oxfam.org/en/pressroom/pressreleases/2017-01-16/just-8-men-own-same-wealth-half-world,
[15] WHO – Global Health Observatory (GHO), http://www.who.int/gho/child_health/mortality/mortality_under_five_text/en/,
[16]Josepf Stiglitz – Globalizaton and its discontents, W.W. Norton, 2002.
[17]George Friedman, Nationalism, Internationalism and New Politics, 30 nov. 2016, https://geopoliticalfutures.com/nationalism-internationalism-and-new-politics/,
[1] Merriam Webster dictionary, Nationalism, https://www.merriam-webster.com/dictionary/nationalism,
[2] Cambridge dictionary: Nationalism, https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/nationalism.
[3] Amartya Sen, Development as freedom, New York, Random House, 1999,
[4] Joseph Stiglitz, Globalization and Its Discontents, Penguin Books Limited, 2015, p. 9.
[1]Encyclopédie Larousse en ligne – Nationalisme, https://www.larousse.fr/encyclopedie/divers/nationalisme/72720