Vă prezentăm prin acest articol o sinteză a informațiilor pe care profesorul universitar doctor Corvin Lupu le-a prezentat în direct într-o emisiune difuzată în direct de postul de televiziune DIS TV în data de 6 martie 2023. Moderatorul emisiuii a fost dr. Calistrat Atudorei. Articolul reprezintă o continuare a celui precedent pe aceeași temă.
*
În mai 1919, conducătorul bolșevic al Ucrainei, Christian Rakovski împreună cu comisarul sovietic pentru Relații externe, Gheorghi Vasilievici Cicerin, au somat guvernul României printr-un ultimatum, solicitând evacuarea armatei române și restituirea atât a Basarabiei cât și a Bucovinei. La ora aceea, Ucraina revendica întreaga Basarabie. În 20 iulie 1919, Christian Rakovski împreună cu comisarul bolșevic ucrainean pentru Relații externe au dat un nou ultimatum de 48 de ore prin care cereau guvernului României să evacueze Basarabia și să predea autorităților bolșevice ucrainene pe toți conducătorii basarabeni pentru a fi judecați de către tribunalul bolșevic ucrainean al poporului. Rakovski a pregătit și o revoltă populară a basarabenilor împotriva autorităților române, care a eșuat din fașă, prin intervenția promptă a Siguranței, care i-a arestat pe conspiratori și a menținut ordinea publică.[1]
Cursul războiului și evenimentele din Rusia Sovietică i-au împiedicat pe bolșevici să blocheze cursul național românesc al evenimentelor din Basarabia și votul liber al Sfatului Țării în favoarea unirii Basarabiei cu România. Pentru a determina unirea Basarabiei cu România, prim-ministrul Alexandru Marghiloman l-a trimis ca emisar la Chișinău pe renumitul profesor Constantin Stere, rectorul Universității din Iași. S-a vorbit mult în epocă despre faptul că Stere ar fi dus la Chișinău două valize cu bani pentru a mitui deputații din Sfatul Țării, afirmându-se, multă vreme, că banii au fost aceia care au determinat votul de unire din 27 martie 1918. De fapt, el a participat la ședința Sfatului Țării înainte de 27 martie, când a fost ascultat cu multă atenție și aplaudat în mod repetat, fără însă a se vota unirea.[2]
Totuși, în acea perioadă, bolșevicii au acționat cu prudență, pentru că se temeau că în urma acțiunilor lui Rakovski trupele române să nu treacă Nistrul și să-și continue înaintarea spre Odessa. În Odessa cercurile evreiești erau cele mai influente și au intervenit la conducătorii Rusiei Sovietice, evrei și ei, ca să nu împingă evenimentele spre o potențială cucerire românească a Odessei.[3]
Trebuie să menționăm că sosirea armatei române în Basarabia, în ianuarie 1918, a venit după ce populația Basarabiei a parcurs o lungă perioadă de incertitudini, de amenințări mari, cum ar fi amenințarea cu evacuarea generală a provinciei, din anul 1915, o perioadă în care majoritatea populației, cu deosebire etnicii români, au trăit cu frica năvălirii hoardelor dezorganizate bolșevice, care veneau nestăpâniți de nimeni de pe frontul românesc, puse pe jaf, violuri, distrugeri și crime. Toate aceste amenințări continue și situații limită prin care au trecut unii locuitori au zdruncinat psihicul populației. Din acest punct de vedere, începând cu ianuarie 1918, armata română a întronat în Basarabia o stare de liniște, disciplină și siguranță.[4]
O altă urmare a prezenței militare române în Basarabia este cea legată de protecția în fața pericolului unor atacuri ale trupelor germane, de conivență cu bolșevicii, împotriva românilor din provincie. Porfirie Fală scria că armata română, „cu vitejia ei de leu a oprit năvala nemților peste Basarabia, a dezarmat tovarășii și i-a gonit peste Nistru și, pentru că, venind și stând la noi, ne-a statornicit liniștea și pacea, adică <a luat măciuca din mâna nebunului>…”[5] Pericolul german la care se referă Porfirie Fală era unul real, germanii fiind, după Pacea de la Brest-Litovsk, parteneri ai Rusiei Sovietice.
Tratativele diplomatice pentru recunoașterea apartenenței istorice a Basarabiei la Moldova și la ansamblul spațiului românesc au fost îngreunate de suprapunerea cu eforturile diplomatice de recuperare a tezaurului românesc depus în Rusia, în perioada decembrie 1916-iunie 1917, într-o perioadă de uriașe frământări social-politice din această țară, aflată în pragul unei implozii care avea să vină fără întârziere. Problema recuperării tezaurului României a fost mereu actuală, până în apropierea zilelor scrierii acestor rânduri și, posibil, ea va mai fi abordată și în viitor, fie din buna intenție de a recupera ceea ce nu s-a restituit încă, fie din rațiuni geopolitice, de subminare a raporturilor româno-ruse, fie din rațiuni politice interne, pentru câștigarea de capital electoral.[6]
Neîncrederea clasei politice românești și a suveranilor României în forța, în durabilitatea regimului bolșevic și în pericolul pe care îl reprezenta bolșevismul din Rusia Sovietică, fost o mare eroare. Cu toate că în cadrul Conferinței de la Genova, din mai 1922, în clauza a XIII-a, autoritățile sovietice leniniste, care își schimbaseră atitudinea inițială, datorită refuzului României de a coopera cu bolșevicii, au declarat că guvernul sovietic nu va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova…”, prin Protocolul sovieto-român din 31 mai 1935, URSS a restituit României un număr de 1.443 de lăzi din totalul de 1.740, conținând arhive de stat și documente din arhivele particulare, ca și unele documente și manuscrise ale Academiei Române. Cu acest prilej, au fost restituite și o serie de piese din aur, cum ar fi Tezaurul de la Pietroasa. În anul 1956, URSS a restituit și alte valori din tezaurul de la Moscova. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, marile puteri au refuzat să garanteze în mod colectiv valorile românești de la Moscova. De asemenea, au refuzat să impună Germaniei să despăgubească România cu cele 93.526 kg de aur fin pe care Germania l-a primit de la Lenin (cantitate corespunzătoare cu cea trimisă de România spre păstrare în Rusia). Anterior trimiterii valorilor românești în Rusia, a existat și un proiect de transfer în SUA al tezaurului României, dar americanii au cerut în schimbul adăpostirii tezaurului jumătate din tezaur. După cum este cunoscut, în ciuda ascunderii adevărului de către trădătorii din conducerea României actuale, în preajma aderării României la NATO, președintele Vladimir Putin a transmis președinției României că în cazul în care România nu va adera la NATO, pe lângă armamentul foarte modern pe care urma să-l livreze României, care să-i asigure securitatea, pe lângă restituirea teritoriilor ocupate de Ucraina, respectiv, Bucovina de Nord și Buceacul (Basarabia istorică), Federația Rusă va restitui României întregul tezaur aflat la Moscova. [7]
La Conferința de Pace de la Paris (1919), problema atribuirii Basarabiei a constituit un element de dificultate sporită datorită faptului că această provincie, spre deosebire de Transilvania, Bucovina și Banat, nu aparținuse unui stat inamic al învingătorilor în război. De aceea, după cum am mai arătat, Marile Puteri au tratat problema Basarabiei în funcție de interesele proprii și cu gândul la viitor, conștienți că Rusia își va reface puterile și ele nu doreau să-și afecteze viitoarele lor relații cu Rusia. Această previziune diplomatică a Marilor Puteri a lipsit diplomației României.
Cu toate acestea, la 12 ianuarie 1919, Marile Puteri au decis ca Rusia să nu fie acceptată ca parte a Conferinței Păcii.
În cadrul Conferinței Păcii au fost aduse în discuție argumentele de natură istorică și marile puteri au susținut alipirea întregii Basarabii la România. Cu acest prilej, prim-ministrul Franței, George Clemenceau a spus că s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat. Delegația SUA, avându-l în frunte pe președintele Woodrow Wilson, a susținut că se recomandă ca întreaga Basarabia să fie alipită statului român, pentru că Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic. La 19 februarie 1919, ministerul britanic de Externe transmitea la Paris propunerea ca: „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”. Britanicii au argumentat că Basarabia a fost până la 1812 parte componentă a Moldovei, iar Sfatul Țării s-a pronunțat categoric pentru unirea Basarabiei cu România.
Succesul diplomatic al României părea unul total, dar el continua să fie subminat, dosarul chestiunii basarabene nu avea finalitate juridică și, curând, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. SUA și Marea Britanie și-au suspendat relațiile cu Rusia Sovietică, dar erau preocupate de a păstra punți de legătură cu această mare putere, care nu putea fi ignorată, în perspectivă istorică. Prim-ministrul Marii Britanii, David Lloyd George, evreu, urmărea să restabilească relațiile cu această țară condusă acum de evrei. Prin legăturile economice cu Rusia Sovietică, David Lloyd George vedea o perspectivă de refacere economică a țării sale care era secătuită din cauza efortului de război. Marile companii britanice se visau stăpâne pe bogățiile Rusiei. El a afirmat că pacea mondială nu poate fi durabilă cât timp cei 150 de milioane de locuitori ai Rusiei vor fi în confuzie și în haos.
Când evoluția politică privitoare la aspirațiile românești de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România era una favorabilă, a intervenit campania militară românească din Ungaria, împotriva regimului judeo-bolșevic al lui Bella Kuhn, care nu a fost văzută cu ochi buni de evreimea internațională și o parte din susținerea internațională a României a fost pusă sub semnul întrebării. La aceste dificultăți s-au adăugat și presiunile anti-românești făcute la Paris de refugiați din Basarabia, de alte etnii, mai ales evrei, care învederau conferinței păcii presupuse abuzuri care ar fi fost săvârșite de „oligarhia română”.[8]
Întrucât în acel timp era în toi intervenția militară împotriva Rusiei Sovietice, întreprinsă de SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia și Polonia, învingătorii în primul război mondial sperau să poată instaura un guvern marionetă în Rusia. Acest lucru a facilitat decizia constituirii grupului intitulat „Conferința Politică Rusă”, având menirea să apere interesele acestei țări. La 22 ianuarie 1919, președintele Woodrow Wilson a citit documentul intitulat „Declarația către grupările politice ruse”, prin care făcea un apel la toate grupările din întreaga Rusie să-și trimită reprezentanți la o conferință în Insula Prinkipo, conferință la care au fost invitate zece state care să discute și să decidă problemele teritoriale ale Rusiei, inclusiv problema Basarabiei. La 27 ianuarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinței Păcii, George Clemenceau a dat citire unei scrisori a prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu, prin care acesta declina participarea României la această conferință, argumentând cu faptul că Basarabia s-a unit cu România, acesta este un caz închis și România nu mai are nimic de discutat privitor la teritoriile Rusiei. Conferința din Insula Prinkipo nu s-a mai putut ține întrucât delegații ruși ai fostului regim țarist nu s-au înțeles cu delegații Franței, rușii albi opunându-se categoric oricăror contacte cu reprezentanții noii puteri bolșevice.
La 31 ianuarie 1919, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a dat citire memoriului intitulat „România în fața Conferinței de Pace. Revendicările teritoriale”. Memoriul era redactat pragmatic și se baza pe principiul autodeterminării popoarelor[9], care era emanația președintelui SUA și recunoscut de celelalte trei mari puteri din cadrul conferinței păcii, Marea Britanie, Italia și Franța. Memoriul se baza pe argumente istorice și etnice.
Poziția ambiguă a Marii Britanii s-a văzut în ziua de 8 februarie 1919, când delegatul acestei țări, Sir Eyre Alexander Barby Wichart Crowe, a adus în discuție problema Basarabiei susținând că trebuie ținut cont de relațiile acestei provincii cu Rusia, pentru ca în viitor să nu se poată aduce acuzații Conferinței Păcii că a profitat de absența Rusiei și de dificultățile în care se găsea această țară, pentru a o văduvi de teritorii pe care ea le-a stăpânit. Diplomatul britanic a declarat că argumentele istorice și etnice ar fi trebuit să fie cele prioritare și nu ocuparea militară a Basarabiei de către România, care contravine hotărârii Conferinței Păcii de a nu ține cont de ocupația militară a provinciilor a cărei situație este adusă în discuție. Reprezentantul Franței a fost de acord cu omologul său britanic, menționând însă, din nou că argumentele României sunt de natură istorică și etnică. Cu acest prilej, s-a decis amânarea hotărârii.
La 5 martie 1919, în fața Consiliului Suprem al Conferinței Păcii, s-a dat citire deciziei luată de reprezentanții experți ai SUA, Marii Britanii și ai Franței: „Comisia, luând în considerare aspirațiile generale ale populației Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic și etnic, cât și argumentele istorice și economice, se pronunță pentru reatașarea Basarabiei la România”. Delegația română a fost nemulțumită de formularea „reatașare” care s-a folosit în decizia conferinței, apreciind că acest termen lasă loc la interpretări. În ciuda recomandărilor experților americani, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, a blocat acceptarea raportului, obiectând asupra atribuirii Basarabiei României. El a dispus ca spațiul rusesc, care se afla sub stăpânire judeo-bolșevică să nu fie afectat.[10]
Este însă deosebit de important, în perspectivă istorică faptul că argumentele marilor puteri ale lumii care au decis au fost de natură istorică, de drept și etnică și ele au fost evidențiate cu claritate.
În primăvara anului 1919, ca urmare a poziției ambigue a Marilor Puteri, cu deosebire a Marii Britanii, după cum am arătat, în Basarabia, în rândul adversarilor unirii provinciei cu România, speranțele s-au păstrat și guvernul României a fost nevoit să mențină armata în stare de război, ceea ce nu era de natură să favorizeze impresiile favorabile unirii provinciei cu România. Poziția ambiguă a Marii Britanii, avea să fie clarificată în favoarea României, în urma vizitei la Londra efectuată de regina Maria a României, verișoară primară și prietenă apropiată în prima lor tinerețe a regelui George al V-lea.
După ce inițial Ucraina a formulat pretenții teritoriale asupra Basarabiei, la 26 iulie 1919, Rada din Kiev a recunoscut apartenența Basarabiei la România, a făcut cunoscută această recunoaștere, iar reprezentantul diplomatic al Ucrainei la București a declarat în numele guvernului de la Kiev că recunoaște Nistrul ca frontieră definitivă între Ucraina și România. Ulterior, după anexarea Ucrainei la Uniunea Sovietică, această recunoaștere nu a mai produs efecte.
În iunie 1919, Marile Puteri au recunoscut comandamentul amiralului rus de origine română Aleksandr Vasilievici Kolceak ca și guvern legitim al Rusiei și au acceptat prezența la tratativele de pace a unei delegații ruse. Delegația României a protestat, nerecunoscând legitimitatea guvernului amiralului Kolceak. Delegatul Rusiei, Maklalov, a fost admis la cuvânt, în ciuda protestului delegației române și i s-a dat cuvântul înaintea prim-ministrului român. El a reiterat poziția cunoscută a Rusiei privitoare la Basarabia, repetând că provincia a fost luată de ruși de la turci, că statul național român nici nu exista la ora respectivă etc.
Profitând de dificultățile României în obținerea unei recunoașteri necontestate a unirii Basarabiei cu România, cercurile evreiești internaționale, sprijinite puternic de toate delegațiile Marilor Puteri, au exercitat presiuni foarte mari asupra delegației României pentru a acorda cetățenie română și privilegii sutelor de mii de evrei care au pătruns fraudulos în țară ca urmare a unor evoluții politice și militare de pe diverse teatre de operații din timpul războiului mondial.
Un aspect care va trebui cercetat în viitor este legat de proiectul cu care a venit la tratativele de pace de la Paris (1919) președintele SUA,Wodrow Wilson. Prestigiul său era foarte mare. Contribuția SUA la victoria împotriva Germaniei fusese decisivă. El se afla într-o măsură mare sub influența comunităților evreiești din SUA. La inspirația acestora, Wilson a prezentat un plan de fondare a Israelului european, cuprinzând Galiția, Slovacia, Maramureșul, Moldova întreagă (cu Bucovina și Basarabia) și o parte din Ucraina. Capitala urma să fie la Lemberg (Lvow). Planul îngrijora Franța și Marea Britanie din motive financiare. Din teritoriul amintit doar aproximativ o treime din populație era de origine evreiască și era nevoie de un aparat administrativ, represiv și militar costisitor. Marea Britanie și Franța au declarat că nu pot susține financiar proiectul. Când s-a aflat la Casa Albă și în Congres că toate cheltuielile de susținere a Israelului european vor fi în seama SUA, s-a renunțat la proiect. Dar la ideea în sine, nu s-a renunțat și s-a preconizat crearea Israelului european în Basarabia. După părerea lui Ștefan Milcoveanu și a lui Victor Macarevici aceasta este cauza care a făcut ca unirea Basarabiei cu România să nu fie recunoscută de Congresul SUA.[11]
Pe acest fond, după o luptă diplomatică „la baionetă”, prim-ministrul Ionel Brătianu a părăsit Parisul, în iulie 1919, s-a întors la București și și-a prezentat demisia regelui Ferdinand și reginei Maria. Înainte de a părăsi capitala Franței, Ionel Brătianu și-a clarificat motivul profund al apropiatei demisii: „Sunt constrâns a părăsi puterea, nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei și care se vor introduce în tratatul cu Austria“.
Un argument de drept internațional favorabil României, incontestabil în acel moment istoric, era principiul de autodeterminare a popoarelor, care fusese proclamat atât de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cât și de președintele SUA, Woodrow Wilson și care fusese adoptat de toate statele participante la Conferința Păcii de la Paris. Acest principiu fusese promovat la inițiativa masoneriei internaționale, care era împiedicată să preia controlul asupra puterii în imperiile autoritare seculare. Autodeterminarea popoarelor urma să prăbușească frontierele marilor imperii europene și să permită accesul judeo-masonic la vârful societăților de pe bătrânul continent.
Faptul că Sfatul Țării a luat hotărârea de unire cu România în deplină libertate, în 27 martie 1918, în condițiile în care Rusia Sovietică recunoscuse Basarabia ca stat de sine-stătător în cadrul Tratatului de la Brest-Litovsk, iar ulterior, în noiembrie 1919, când au avut loc alegerile libere pentru Adunarea Constituantă a României Mari, la care a participat 72,8% din totalul populației, electoratul s-a pronunțat pentru unirea cu Vechiul Regat. Cu acest prilej, minoritățile naționale din Basarabia au recunoscut că alegerile s-au desfășurat în mod liber și au fost corecte.
Cu toate aceste argumente juridice decisive și cu toate că în cadrul Conferinței Păcii s-a insistat pe respectarea principiilor convenite, interesele unor puteri și reticențele față de crearea unui stat românesc puternic în sud-estul Europei au vulnerabilizat realizarea unirii. În aceste condiții, cu atât mai mult ar fi fost necesare demersuri politico-diplomatice suplimentare, chiar orientări ale politicii externe și către Rusia Sovietică, pentru a consolida actul unirii, pentru a determina, cu orice preț, recunoașterea lui și realizarea unei uniuni definitive.
Duplicitatea reprezentanților Marilor Puteri, care recunoșteau drepturile istorice și etnice ale României asupra Basarabiei, pe de o parte, dar și înclinația de a respecta dorințele de posesiune a provinciei a guvernului iluzoriu al amiralului Aleksandr Kolceak, reprezentat de o delegație la tratativele de pace, pe de altă parte, a condus la divergențe între delegația României și delegațiile Marilor Puteri. Reprezentanții fostului regim țarist, prezenți la Paris pentru a promova interesele Rusiei, Maklakoff, Lvov, Sazonov, Ciaikowski, Schmidt, Krupenski, au minimalizat caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Țării din 27 martie 1918. În cadrul convorbirilor, unii delegați ai SUA au propus un eventual compromis, prin care României să i se recunoască apartenența Basarabiei, în schimbul cedării Cadrilaterului către Bulgaria. Experții britanici îndrituiți să propună oficial frontierele României, A.W. Leeper, E. Crowe și H. Nicolson, au respins propunerile delegaților americani.[12]
În același timp, guvernul Rusiei Sovietice, care, prin Decretul asupra Popoarelor, acordase dreptul la autodeterminare românilor din Basarabia, ca și celorlalte popoare de la periferia fostului Imperiu țarist, nu a fost acceptat la conferința păcii, ceea ce a fost un handicap istoric pentru România. Guvernul sovietic nu ar fi putut să aibă o poziție contrară propriului Decret asupra Popoarelor, care era act normativ în vigoare în Rusia Sovietică. În schimb, reprezentantul guvernului alcătuit de amiralul Kolceak se opunea recunoașterii unirii Basarabiei cu România.
Unirea Basarabiei cu România, realizată prin mobilizarea tuturor energiilor pozitive naționale românești de pe cele două maluri ale Prutului, nu a putut fi deplină, din motive diplomatice și datorită vulnerabilității sistemului tratatelor de pace de la Paris.
La 14 aprilie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a adoptat un proiect prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Statele Unite s-au abținut, declarând că doresc să respecte integritatea frontierelor Rusiei țariste. Abținerea Statelor Unite a fost interpretată de bolșevici ca fiind un „protest”.[13]
Guvernul României nu a permis recrutări de voluntari pe teritoriul ei pentru armata generalului Denikin care lupta împotriva bolșevicilor. Acest fapt a încurajat guvernul sovietic să încerce o apropiere de România. La 24 februarie 1920, comisarul sovietic pentru Afaceri Străine i-a telegrafiat lui Alexandru Vaida-Voevod propunându-i să înceapă negocieri, afirmând că „toate diferendele între cele două țări pot fi aplanate prin mijloace pașnice și toate chestiunile teritoriale pot fi rezolvate de comun acord”. Cu oarecare întârziere, la 3 martie 1920, Alexandru Vaida-Voevod i-a răspuns comunicându-i că asemenea propuneri sunt în concordanță cu intențiile pașnice ale guvernului României și că el personal este de acord cu începerea negocierilor. Răspunsul lui Alexandru Vaida-Voevod a fost trimis lui Gheorgy Cicerin abia după ce prim-ministrul Marii Britanii, David Lloyd George, a sugerat guvernului român să ajungă la o înțelegere cu Rusia Sovietică.[14]
Aceste negocieri de pace nu au fost declanșate, pe de o parte, pentru că la 13 martie 1920, guvernul Alexandru Vaida-Voevod a fost demis de rege, iar pe de altă parte, pentru că guvernul României nu dorea să recunoască guvernul sovietic, nu recunoștea că între România și Rusia există o stare de război și motive pentru aceasta, care să necesite negocieri de pace, iar chestiunea apartenenței Basarabiei la România este o problemă clarificată definitiv prin voința poporului din Basarabia. La această decizie au contribuit și presiunile Franței care cerea României să intre în război împotriva Rusiei Sovietice, pentru răsturnarea bolșevicilor de la putere. România a refuzat să intre în război, dar nici nu a acționat în sens invers solicitărilor Franței, în sensul de intra în negocieri de pace cu Rusia Sovietică. Această atitudine rigidă a guvernului României a continuat să mențină relațiile tensionate între cele două țări, riscurile de securitate ale României pe termen lung devenind și mai mari.
(Va urma)
Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1]Christian Rakovski a acționat politic și militar împotriva românilor. Este însă semnificativ și faptul că, într-unul din interogatoriile la care a fost supus după extrădarea în URSS, Pantelimon Halippa a declarat că spiritul său naționalist român și necesitatea unirii Basarabiei cu România i-au fost inspirate, printre alții, chiar de Christian Rakovski. Vezi Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 17.
[2] Vezi și Șerban Milcoveanu, Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” și abandonarea Basarabiei, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, București, 2004, p. 10.
[3]Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 74 și 84-85.
[4]Vezi și Paul Gore, op. cit., pp. 387-388.
[5]Porfirie Fală, op. cit., p. 394.
[6]Privitor la discuțiile despre problema tezaurului României, de la nivelul anilor 2004-2005, vezi lucrarea Annie Muscă, Dumitru Dorin Prunariu-biografia unui cosmonaut, Editura Adevărul, București, 2012.
[7] Vezi Ioan Ciupercă, op. cit., p. 36 (inclusiv nota 143). Un necesar inventar al valorilor în aur, a documentelor și manuscriselor care nu au fost restituite României nu cunoaștem să fi fost publicat.
[8]Ioan Ciupercă, op. cit., p. 38.
[9]Principiul autodeterminării popoarelor era îmbrățișat și de Lenin, care l-a promovat prin Decretul asupra popoarelor, emis imediat după preluarea puterii de către Soviete.
[10]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 80.
[11]Șerban Milcoveanu, Victor Macarevici, op. cit., pp. 9-11.
[12]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 23-24.
[13]În acest sens s-a pronunțat judeo-bolșevicul Felix Kohn, prim-secretarul CC al PC al Ucrainei, în cadrul unui document oficial, remis la 18 septembrie 1921, liderului Leon Davidovici Troțky și transmis în copie și lui V.I. Lenin. Felix Kohn (1864–1941) s-a aflat în detenție și exil în Siberia două decenii (1884–1904). Ulterior a plecat în Galiția, iar în 1914 s-a stabilit în Elveția. A revenit în Rusia în 1917, în „vagonul sigilat”, împreună cu V. Lenin, iar după preluarea puterii de către judeo-bolșevici a ocupat funcții importante în ierarhia bolșevică: prim-secretar al C.C. al P.C. din Ucraina (martie–decembrie 1921), secretar al Kominternului (1922–1923), redactor la ziarul Armatei Roșii, „Steaua Roșie” (1925–1928), președinte al Comitetului pentru radiodifuziune al U.R.S.S. și alte. A decedat la 28 iulie 1941, în timpul evacuării Moscovei, amenințată de ofensiva trupelor germane. Documentul dezvăluie interesul constant al Ucrainei judeo-bolșevice pentru stăpânirea Basarabiei. Vezi Vitalie Văratic, Mărturii despre tezaurul României evacuat la Moscova în arhivele Rusiei, în „Caiete diplomatice”, Anul III, 2015, nr. 3, pp. 62-63. În cadrul acestui document, Kohn susținea că deține un protest al unor deputați din Sfatul Țării, care susțineau că ședința „de noapte” a Sfatului Țării în care s-a votat unirea Basarabiei cu România s-ar fi desfășurat „cu cele mai grave încălcări ale regulamentului și în lipsa a două treimi din numărul deputaților.
[14]Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., pp. 84-85.
Puteți urmări în continuare și înregistrarea video a emisiunii: