În mod oficial, Mișcarea de Nealiniere a fost fondată la Belgrad în 1961. Practic însă, această mișcare a statelor care au refuzat apartenența la cele două mari blocuri de putere din timpul Războiului Rece își are începuturile la mijlocul deceniului șase, prin Conferința de la Bandung (1955).
Cei cinci „fondatori” ai Mișcării de Nealiniere au fost: India, prim premierul Jawaharlal Nehru; Indonezia, prin președintele Sukarno; Egipt, prin președintele Nasser; Ghana, prin președintele Nkrumah; și Iugoslavia, prin președintele Iosip Broz Tito. Faptul că Tito era singurul șef de stat european din acest grup este simplu de explicat: ne aflăm, totuși, în anii ’60, în mijlocul Războiului Rece, când toată Europa era împărțită între cele două blocuri, sovietic și occidental, iar Iugoslavia – oficial parte a blocului estic – era singura care respingea tutela Moscovei. În plus, Mișcarea de Nealiniere a fost o inițiativă a statelor afro-asiatice, majoritatea proaspăt independente, care începeau să-și construiască o politică externă proprie și nu doreau, ca atare, să fie atrase de o parte sau de a alta a conflictului.
Conferința de la Bandung, organizată în aprilie 1955 în Indonezia, a fost prima mare conferință la care au participat exclusiv state asiatice și africane. Întâlnirea a demarat ca o inițiativă a șefilor de stat din Indonezia, Birmania, Pakistan, Ceylon (devenită ulterior Sri Lanka) și India; în total, la conferință au participat reprezentanți ai 29 de state.
Scopul conferinței era de a promova economia afro-asiatică și cooperarea culturală între statele din Asia și Africa, ca modalitate de a se opune colonialismului și neocolonialismului. În plus, statele din regiune erau nemulțumite de faptul că puterile occidentale nu le consultau în privința deciziilor care puteau afecta regiunea, în contextul Războiului Rece. În această privință China a avut o poziție foarte fermă, subliniind că dorește să întrețină relații cordiale cu Occidentul dar fără a fi direcționată de sovietici în ceea ce privește politica externă. Țările participante se vor reuni ulterior în așa-zisa Mișcare de Nealiniere, născută din dorința acestor state de a rămâne neutre în cadrul conflictului dintre cele două superputeri.
Una dintre temele centrale ale conferinței de la Bandung a fost procesul de eliberare națională ce se desfășura în statele asiatice și africane. În această privință, s-au distins două tendințe de abordare a mișcărilor de eliberare națională. Una radical-revoluționară, reprezentată de președintele egiptean Nasser, care se pronunța în favoarea obținerii independenței cu arma în mână; cealaltă era de natură pașnic-reformatoare, promovată de premierul indian Nehru, care prefera calea moderată, de eliberare și transformare a societății prin reforme.
S-a mai discutat despre chestiunea rasismului, despre cursa înarmării, considerată extrem de periculoasă, despre necesitatea eliminării armelor nucleare.
În urma discuțiilor din cadrul Conferinței a fost adopată, în unanimitate, o Declarație în 10 puncte privind „promovarea păcii mondiale și a cooperării”, încorporând principiile Cartei ONU.
- Respectul pentru drepturile fundamentale ale omului și pentru toate scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite.
- Respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a tuturor națiunilor.
- Recunoașterea egalității tuturor raselor și a egalității tuturor națiunilor, atât mari cât și mici.
- Abținerea de la intervenții sau imixtiuni în afacerile interne ale altui stat.
- Respectul pentru dreptul fiecărei națiuni de a se apăra, singură sau în colectiv, în conformitate cu Carta ONU.
- a) Abținerea de la folosirea înțelegerilor de apărare colectivă pentru a servi interesele particulare ale marilor puteri.
b) Abținerea, de către orice țară, de a exercita presiuni asupra altor țări. - Abținerea de la acțiuni sau amenințări de agresiune sau de la uzul forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice ale oricărei țări.
- Rezolvarea tuturor disputelor internaționale prin mijloace pașnice, precum negocieri, concilieri, arbitraje sau înțelegeri juridice, precum și alte mijloace pașnice alese de părți, în conformitate cu Carta ONU.
- Promovarea intereselor comune și cooperarea.
- Respectul pentru justiție și obligațiile internaționale.
Poziția Statelor Unite față de inițiativa de la Bandung
În pofida caracterului pacifist al conferinței și a temelor discutate aici, Statele Unite au adoptat o atitudine foarte fermă împotriva acestei inițiative. Administrația Eisenhower a refuzat invitația de a trimite un observator care să participe la discuțiile conferinței, iar secretarul de stat John Foster Dulles a prezentat foarte clar poziția Americii: în opinia lor, o politică neutră în cadrul Războiului Rece, deci în lupta împotriva comunismului, era de neacceptat. Pentru americani, inițiativa statelor afro-asiatice nu avea sens, căci pentru ei chestiunea era simplu de tranșat: fie un stat se alătură Statelor Unite în lupta împotriva blocului socialist, fie risca să fie considerat la rândul său drept un potențial inamic. Ca atare, nu este de mirare că guvernul american avea să genereze numeroase probleme în relațiile sale externe cu diverse țări din lumea a treia care doreau să caute o cale de mijloc între cele două blocuri.
Conferința de la Bandung este așadar considerată punctul de debut al Mișcării de Nealiniere deoarece mesajul țărilor participante era că ele – în calitate de țări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare – nu doresc să se amestece în conflictul dintre SUA și URSS. Situațiile interne cu care aceste state se confruntau erau mult mai importante și mai presante, fiind vorba printre altele despre dezvoltarea urgentă a economiei, eradicarea epidemiilor și a foametei, combaterea colonialismului și a rasismului.