În pofida faptului că versiunea susținută oficial este că în decembrie 1989 a avut loc o „Revoluție” a poporului român și că de atunci „avansăm vertiginos” pe calea democrației, mulți români au înțeles totuși destul de bine că, dimpotrivă, în 1989 a avut loc o foarte complexă lovitură de sat și că de atunci ne afundăm, ca țară, în nefericitul statut de colonie a puterilor occidentale.
De asemenea, chiar printre cei care admit că a avut loc o lovitură de stat, circulă mai multe versiuni și interpretări care adeseori sunt antagonice. Prin explicațiile domnului profesor universitar doctor Corvin Lupu, poate cel mai reputat istoric militar din România, avem șansa de a clarifica înțelegerea evenimentelor din acea perioadă. Demersul este fundamental pentru că ne permite nu doar să lămurim trecutul, dar să înțelegem mai exact cine și cu ce scop a preluat conducerea României.
Vă prezentăm prima parte a expunerii efectuată de domnul Corvin Lupu într-o serie de emisiuni realizate la televiziunea Global News. Moderatorul emisiunii a fost dr. Calistrat Atudorei. Pentru o mai bună asimilare a elementelor prezentate, vă oferim atât înregistrarea video, cât și transcrierea parțială a expunerii.
Această primă parte a fost difuzată de televiziunea Global News în data de 9 august 2023.
Iată mai întâi înregistrarea video:
Iată și transcrierea parțială a prezentării:
Să vorbim mai întâi despre cauzele care au favorizat evenimentele din decembrie 1989. Trebuie spus în primul rând că această temă a evenimentelor din decembrie 1989 este foarte importantă. Este rădăcina a tot ceea ce s-a întâmplat ulterior, până astăzi. De aceea se și vorbește atât de mult despre acest eveniment. Eu îmi dau seama că nu vom epuiza tema în această seară, cu atât mai mult cu cât uneori în trecut am fost și întrerupți de prietenii noștri și vom continua în viitor, dacă vom fi lăsați să spunem adevărul. Dacă nu vom fi lăsați, n-o să vă mințim, ci o să tăcem, iar dumneavoastră veți înțelege cauza pentru care tăcem.
Unii istorici improvizați, jurnaliști, politologi, politruci, „scriitori”, vor „să cânte” despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu cunosc notele și emit sunete false, „după ureche.”
Pentru un istoric este destul greu să abordeze teme extrem de sensibile din istorie în fața unui public care nu este tot timpul dispus să se detașeze de multe clișee care circulă în rândul opiniei publice și care adeseori văd istoria „în alb și în negru”, privind evenimentele și personalitățile istorice exclusiv prin a fi „bune” sau „rele”, în conformitate cu păreri individuale, de la nivelul propriei familii, după părerile unor persoane pe care le agreează, după propria mentalitate, după propriul interes, după convingeri pe care și le-au făcut după alte criterii decât cele științifice. În zilele noastre, diriguitorii societății și ai mass-media au permis ca despre istorie să aibă voie să se pronunțe oricine și pentru omul din public este greu să discearnă între părerile emise de tot felul de persoane nepregătite special în domeniul istoriei și istorici profesioniști și istorici de profesie care au trecut la promovarea propagandei politice prin intermediul istoriei. S-a creat un adevărat labirint în care a fost adus publicul interesat de istorie, care face de multe ori dificilă înțelegerea corectă a fenomenelor, evenimentelor și personalităților din istorie. Apoi, există o parte a publicului, sper eu, cât mai redusă, care nu-și poate alunga subiectivismul. Or, superior este doar cetățeanul care încearcă să înțeleagă și să accepte și ceea ce nu-i convine, datorită situației proprii, sau de familie, sau de grup de interese. Dau un exemplu. Am constatat că foștii deținuți politici și unii dintre urmașii lor, care au fost torturați în gulagul instituit de regimul judeo-bolșevic în România și au suferit mult din această cauză, după al doilea război mondial, nu acceptă să recunoască uriașele realizări economico-sociale și culturale pe care le-a avut regimul care i-a torturat pe ei. Se pot da și alte exemple. Dar noi, istoricii, nu avem voie să judecăm istoria cu sufletul, cu dragoste sau cu ură față de regimuri politice, fenomene politice sau personalități politice. Noi trebuie să ne poziționăm pe un piedestal, să îmbrăcăm roba de judecători imparțiali și să evidențiem atât „binele”, cât și „răul” din diverse timpuri istorice, pentru că toate regimurile politice din istorie, din antichitate și până astăzi au cuprins și „bune” și „rele”, pentru că societatea este formată din oameni, care se nasc și cu trăsături „bune”, dar și cu „rele”. Societatea este oglinda oamenilor. De aceea, ne cerem scuze de la telespectatorii care nu vor auzi de la noi totdeauna ceea ce le convine sau ceea ce le place să audă, în conformitate cu părerile și aspirațiile lor.
În numeroasele emisiuni anterioare am vorbit despre felul în care Securitatea din România a încălcat legislația după care funcționa și ordinele decidenților politici, promovând o agendă paralelă, ilegală și neconformă cu politica generală a statului român de suveranitate și independență națională la care a reușit să ajungă România și să o păstreze timp îndelungat, peste un sfert de secol.
Unii telespectatori pot să-și pună întrebarea „De ce a făcut Securitatea aceste acte de trădare?” Să spunem pe scurt că Securitatea a fost o creație a KGB și KGB-ul nu a încetat niciodată să dețină un control ascuns asupra unor șefi importanți din instituție. Ordinele date de conducerea colectivă politică a României, începând cu anul 1962, de a se interzice colaborarea individuală a cadrelor de securitate cu agentura sovietică, au fost încălcate permanent. Conducerea politică ar fi dorit ca toate legăturile cu Uniunea Sovietică să fie întreținute doar de aparatul de partid și de cel diplomatic. Afirmația mea, bazată pe studiu îndelungat, naște următoarea întrebare: „De ce și-au riscat numeroși ofițeri superiori de securitate raporturile cu conducerea României și au încălcat consemnul și au continuat să se pună la dispoziția KGB-ului?” KGB-ul oferea o protecție de nivelul mondial cel mai înalt. Conducerea țării a cerut Securității să protejeze România de agentura sovietică de spionaj. A și creat, încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej colectivul devenit ulterior unitate autonomă de contraspionaj pe spațiul statelor socialiste, unitate cunoscută după anul 1989 ca fiind „unitatea anti-KGB”. Acest lucru însemna practic ca Securitatea să execute ordinul partidului de a se opune KGB-ului, de a lupta împotriva lui. Era un lucru foarte greu de realizat, cu deosebire în domeniul securității externe, unde ofițerii de securitate și diplomații (care erau și ei ofițeri de securitate acoperiți) acționau în spații pe care acționau și rețelele sovietice, mult mai puternice. Fiecare ofițer știa că dacă va acționa contra KGB, sau dacă instituția va intra în conflict cu KGB, situația lor ar deveni extrem de complicată și chiar viața lor ar fi în pericol.
Din alt punct de vedere, fenomenul politic internațional cunoscut astăzi sub numele de „globalizare” a început cu multe decenii în urmă și primele instituții care au început să se globalizeze au fost serviciile de informații. Vreme îndelungată culegătorii de informații externe ai statelor, adică spionii, erau nevoiți să adune informațiile care li se solicitau în condiții de riscuri sporite. Acțiunile de pătrunderi prin efracție, de încercări de mituire a unor demnitari, de fotografiere a unor obiective de interes operativ, de recuperare de la diverse căsuțe poștale a informațiilor pe care le furnizau agenturile din statele străine, încercările de fotocopiere a unor înscrisuri de mare importanță, toate acestea, ca și altele se făceau cu riscuri majore. Foarte adeseori acești spioni erau capturați și ajungeau în camerele de tortură ale serviciilor de informații, unde în foarte multe cazuri își și sfârșeau zilele. Din această cauză, serviciile secrete au început să prefere colaborarea cu serviciile similare din alte state și să prefere să facă schimburi de informații, decât să încerce să fure informațiile cu riscuri uriașe. Așa a început globalizarea serviciilor. Spionii și adeseori șefii lor au început să prefere să se așeze la masă și să coopereze, fiecare parte solicitând celeilalte informațiile de interes. Acest model de cooperare a serviciilor de informații a ridicat o altă problemă foarte delicată, des întâlnită și în România. Decidentul politic solicita Securității o serie de informații secrete din altă țară. De cele mai multe ori partidul, chiar Ceaușescu personal, solicita informații tehnologice necesare dezvoltării României. Dar serviciul secret cu care colabora Securitatea pentru obținerea informației solicita la rândul său informații din țara noastră și le primea, fără ca decidentul politic, de regulă Ceaușescu, să știe cu ce preț s-a obținut informația. Securitatea nu raporta faptul că oferea informații secrete de stat la schimb, astfel că decidentul politic nu putea să evalueze dacă România câștigă sau pierde din aceste tranzacții. Acestea erau colaborări instituționale, ordonate și aprobate de șefii Securității.
Apoi mai erau și colaborările directe ale ofițerilor noștri din străinătate, de pe lângă ambasade, consilieri economici, angajați ai agențiilor românești din străinătate, ofițeri deplin conspirați etc. care colaborau fără aprobarea și știrea șefilor lor cu alți agenți străini pentru a-și duce la îndeplinire misiunile, de multe ori în alte moduri decât cele care au fost ordonate pe linie ierarhică. Toate aceste operațiuni fac parte din ceea ce noi astăzi numim „statul paralel”. În România, statul paralel nu a cuprins doar Securitatea, ci și o parte însemnată a conducerii superioare de partid, care nu a mai fost loială lui Ceaușescu, care nu i s-a împotrivit pe față, dar care l-a înconjurat alcătuind un cerc care să-l izoleze de popor și de informații importante și să-i influențeze deciziile.
Unii telespectatori își vor pune din nou o întrebare: „De ce au ales acești oameni să acționeze contrar liniei generale a țării și deciziilor lui Nicolae Ceaușescu?”
Când conducerea colectivă României a ales să promoveze o politică de suveranitate și independență națională față de puterea dominantă a sferei de influență în care am fost arondați de marii decidenți mondiali, nu tot aparatul de partid era de acord cu această politică. Tacit, foarte mulți membrii ai conducerii politice și administrative, centrale și locale, nu erau de acord cu această linie politică. Cei care au decis această linie politică au fost în primul rând Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Grigore Preoteasa, Ion Gh. Maurer, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica. După anul 1965 s-a ridicat o altă pleiadă de naționaliști socialiști de stat, compusă din Vasile Patilineț, Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Ștefan Andrei, Dumitru Popescu și alții. Dar, în paralel, în discuțiile neoficiale dintre mulți membrii ai CC al PCR, se punea întrebarea: „Ce vor acești naționaliști cu politica de independență a României?”, „Unde vor să ne ducă?” România fără sprijinul și umbrela de protecție pe care o asigura URSS, nu putea rezista și ar fi fost acaparată și jefuită de Occidentul colonialist, ceea ce avea să se întâmple după ce Moscova și-a închis umbrela de protecție. În ianuarie 1992, la Kremlin, președintele Boris Elțîn i-a spus direct în față lui Ion Iliescu că Rusia nu ne va mai ocroti și Occidentul va veni peste noi. „Vă va lua totul!”, a spus Boris Elțîn și a avut dreptate perfectă.
Apoi au mai fost niște detalii foarte importante care au făcut ca aparatul de partid să se îndepărteze de Nicolae Ceaușescu.
Prima decizie a fost aceea de a o promova pe Elena Ceaușescu în conducerea partidului, în postul de cea mai mare influență, acela de șefă a cadrelor pe întreaga țară. Nimeni nu s-a opus. Nu avea capacitatea intelectuală pentru nivelul deciziilor pe care a ajuns să le ia, în schimb avea pretenția de a fi respectată la maximum și tratată ca și când ar fi fost un mic geniu.
Până la apariția Elenei Ceaușescu la vârful puterii din România, Maurer și Bodnăraș au fost principali sfătuitori ai conducătorului țării. Și au făcut-o bine. Dar Maurer și Bodnăraș se simțeau probabil și ei „cu musca pe căciulă”, pentru că și ei l-au sfătuit pe Nicolae Ceaușescu s-o aducă pe Elena în CC, pentru ca să aibă un sprijinitor de bază în ea, fără să-și închipuie ce va face ea după ce a acces la o putere atât de mare.[1]
Un demnitar important al României, Ilie Verdeț, prim-ministru în perioada 1979-1982, l-a rugat pe Dumitru Popescu, secretar cu propaganda al CC al PCR, să nu-l mai ajute pe Ceaușescu cu cuvântări elaborate cu care să iasă în lume și să nu-i mai acopere slăbiciunile intelectuale, confirmând nemulțumirea foarte mare a unora din conducătorii României față de rolul nefast al Elenei Ceaușescu: „Lasă-l să se descurce de unul singur. Să bată câmpii prin discursurile ălea (sic!) improvizate. Nevastă-sa îi spune că astea sunt cele mai bune. El a început s-o creadă. Lasă-l să se facă de râs. Să se vadă cizmarul din el.”[2]
Un al doilea moment care a contribuit decisiv la fractura dintre Ceaușescu și ceilalți conducători ai României a fost sugestiv semnalat și comentat de fostul secretar al CC al PCR, principal ideolog al partidului, Dumitru Popescu. În 1977, la sfârșitul unei ședințe a CPEx, la punctul „diverse”, Ceaușescu a ridicat o problemă care a născut fiori la toți membrii conducerii României. El s-a arătat preocupat de securitatea individuală a fiecăruia în parte dintre membrii CPEx și, într-un lung discurs a arătat utilitatea și plăcerea de a avea tot timpul un om credincios lângă tine. Adică să ai un securist care să te apere și să fie permanent lângă tine. El și-a încheiat discursul cu propoziția: „Trebuie să ajungi să simți că el face parte din propria ta familie”.[3]
Prin această mișcare Ceaușescu a pus conducerea țării sub controlul Securității și a pierdut dragostea foarte mare pe care o aveau pentru el până atunci colegii din conducerea țării. Capătul sforilor întregii conduceri a României a ajuns în mâna Securității, „pohta ce au pohtit și pohtesc”. Înalții demnitari ai țării, puși sub controlul permanent al Securității, au fost total dezamăgiți. Atunci a început singurătatea lui Ceaușescu, cea care îl va duce la pieire și alături de el, după puțin timp, se va prăbuși întreaga Românie suverană și independentă și va eșua în statutul colonial de astăzi.
(VA URMA)
Note bibliografice:
[1] Constantin Boștină precizează și el că Maurer și Bodnăraș i-au propus lui Ceaușescu să o aducă pe soția lui în politică, neintuind ce urmări va avea această decizie. Vezi Alice Barbu, Sorin Roșca Stănescu, În ochiul ciclonului: Constantin Boștină – „Am fost secretarul personal alo lui Nicolae Ceaușescu”, București, 2021, p. 175.
[2] Ibidem, p. 157.
[3] Dumitru Popescu, op. cit., vol. II, p. 230.