.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea 11
*
Problema unității românești de pe ambele maluri ale Prutului subminată de regimurile politice post-comuniste
Perspectivele de reunificare cu România a teritoriilor din nordul și centrul Basarabiei, care compun astăzi, împreună cu Transnistria, Republica Moldova au fost frânate de la Moscova, de la Chișinău și de la București.
La 5 aprilie 1991, la Moscova, președinții Mihail Gorbaciov și Ion Ilici Iliescu au semnat Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție între România și URSS, care înlocuia vechiul tratat, încheiat în 7 iulie 1970 pentru 25 de ani. Conform noului tratat, România și URSS se considerau, în relațiile lor reciproce, precum și în ansamblul comunității internaționale, în orice situație, drept state prietene (art.1). Erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială (art.3), semnatarele obligându-se să nu participe la nici o alianță îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terț în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părți, să nu pună la dispoziția unei terțe țări căile și mijloacele de comunicație și să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).
Tratatul nu făcea nici o referire la Tratatul Molotov-Ribbentrop, la Protocolul adițional secret al tratatului și nici la partea din tezaurul României care nu a fost restituită României. Tratatul asigura centura de securitate a Uniunii Sovietice în zona României, prin angajamentele acesteia de a nu adera la NATO și a nu permite folosirea teritoriului ei de către posibili adversari ai URSS. Interesele României nu au fost menționate în tratat. În luna iunie 1991, în ultima ședință a sesiunii Parlamentului României dinaintea vacanței parlamentare, tratatul a fost respins prin vot și nu a devenit lege. În cursul verii aceluiași an, în 19-21 august, a avut loc puciul de la Moscova, în urma căruia secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, a fost arestat, iar evenimentele aveau apoi să se succeadă într-un ritm alert, să aducă modificări geopolitice importante, încât problema unui tratat româno-sovietic/rus nu s-a mai pus timp de peste un deceniu.
În 27 august 1991, Republica Moldova și-a proclamat independența de stat. Situația era foarte asemănătoare cu cea din perioada noiembrie-decembrie 1917, când Sfatul Țării de al Chișinău a votat autonomia Republicii Moldovenești Democratice.
În rândul populației românești din Republica Moldova exista un puternic curent patriotic românesc, adept convins al necesității unirii cu România.
În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră așa numitul „pod cu flori”, președintele minoritar etnic al României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite, cu frontieră între ele și s-a descurajat decisiv posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară, care era „la modă” și, pentru o scurtă perioadă de timp, susținută atât de Occident, cât și de regimul Gorbaciov din URSS, în etapa schimbării regimurilor politice socialiste de stat autoritare, cu regimuri socialiste perestroikiste.
În anul 1992, după prăbușirea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.
În decembrie 1991, imediat după dezmembrarea controlată a URSS, a izbucnit războiul de pe Nistru. El a slujit Federației Ruse să dovedească necesitatea prezenței militare rusești în Republica Moldova și obținerii însărcinării internaționale oficiale de menținere în Republica Moldova a unor forțe militare „de pace” de către Federația Rusă. Patrioții români care au luptat pe Nistru, atât cei reali, cât și agentura rusească infiltrată printre ei, au făcut de fapt, conștient, inconștient, sau cu rea-credință, jocul Moscovei.
În cursul conflictului de pe Nistru, în raporturile dintre România și Moldova, s-a ajuns și la acuze ale Chișinăului împotriva guvernului de la București, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că a desfășurat activități informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran și independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii ’90, „guvernul” de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forțele care luptau împotriva separatiștilor transnistreni conduși de generalul Smirnov și a desfășurat activități informative ilegale în Republica Moldova. Toate acestea au oferit Rusiei argumente temeinice în plus, în fața opiniei publice internaționale și a organismelor internaționale, de a-și păstra armata de ocupație din Republica Moldova.
În perioada premergătoare includerii României în structurile euro-atlantice, începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, în acel an, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.[1]
Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat: „În legătură cu Tratatul de bază (cu Federația Rusă n.a.) și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.[2]
Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse, minimalizând aspirațiile istorice românești. De asemenea, în vederea încheierii unui tratat bilateral cu România, guvernul de la Moscova a încercat să negocieze propunând concesii în schimbul neaderării României la NATO. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.
După aderarea României la NATO și la UE, îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. Într-o primă etapă euro-atlantică a României, guvernanții de la București, la cererea noilor diriguitori occidentali, au ermetizat frontiera cu Basarabia și au deschis-o total pe cea de la Vest, cu dușmanii istorici ai etnicilor români, ungurii. Paradoxurile istoriei… În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să-și securizeze frontierele cu frații lor din Basarabia și să-și deschidă total frontiera cu Ungaria, eternul adversar din istorie.
În timpul președinției lui Traian Băsescu, România a decis să acorde cetățenia română, la cerere, cetățenilor Republicii Moldova. O decizie aparent patriotică, utilă, care ar ajuta pe frații noștri. Urmarea a fost că sute de mii de români din Republica Moldova au obținut cetățenia română, au devenit cetățeni ai UE și au plecat în Occident. Și duși au fost. Fibra românească din Basarabia s-a slăbit și mai mult și a pierdut elemente de calitate genetică ridicată. Rusofonii nu părăsesc Basarabia, chiar dacă mulți dintre ei merg la muncă în Federația Rusă, unde sunt plătiți la nivelul din Occident. Majoritatea românilor care pleacă din Basarabia nu mai revin în fosta lor patrie.
În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul unionist românesc din Basarabia a fost convertit la globalismul euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului basarabean.
În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat public, în cadru oficial, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”[3]. Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul singurei puteri din lume care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1]„Curentul”, nr. 250/1.221, 24 octombrie 2001, p. 2.
[2]„Adevărul”, nr. 3.533, 25 octombrie 2001, p. 2.
[3]Alina Neagu, Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016.