.
Extrase din cartea profesorului universitar doctor Corvin Lupu, Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024 – partea a noua
*
Nicolae Ceaușescu și problema drepturilor românești asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Insulei Șerpilor și a Tezaurului României
Problematica drepturilor României asupra teritoriilor ocupate de Rusia Sovietică/URSS a fost o preocupare de interes a regimului socialist de stat. Încă din prima parte a deceniului al șaptelea al sec. al XX-lea, Ion Popescu-Puțuri, care a fost director al Institutului de Istorie al PCR din 1961 în 1989, membru al CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, a recomandat patrioților români din Basarabia, prin intermediul lui Pantelimon Halippa, să redacteze memorii documentare istorice privitoare la Unirea Basarabiei cu România, în ideea de a rezulta din aceste memorii legalitatea actului unirii și drepturile românești asupra Basarabiei.[1]
Chestiunea condamnării răpirii teritoriilor românești de către Rusia/Uniunea Sovietică, a Tratatului Molotov-Ribbentrop și a urmărilor sale a fost ridicată și în cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989. În cadrul acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu a prezentat conducerii colective a țării proiectul său de a condamna Tratatul Molotov-Ribbentrop în cadrul apropiatului congres al partidului care urma să aibă loc. Nicolae Ceaușescu a spus: „Am convocat această ședință, tovarăși, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în fața Congresului al XIV-lea… Vreau să ridic, în fața Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar față de care trebuie să adoptăm o poziție mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Ați citit cu toții informațiile și ce se întâmplă acolo. Am atras atenția tovarășilor că trebuia să le publice în presă și va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziție în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună și problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluționeze, în mod corespunzător, problema Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hrușciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Și, între alte probleme, legate de relațiile cu China, am discutat și problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegațiile celor două partide – și s-au întâlnit – dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hrușciov[2] și nu s-a făcut nimic. Asta a fost.
În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev[3], am discutat, de asemenea, problema aurului și a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică și despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparține poporului român și că va fi restituit atunci când în România va fi puterea muncitorilor și țăranilor. Am întrebat, sunt și stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor și a țăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziție favorabilă Șeleapin (sic!)[4], care a spus că tovarășii români au dreptate, dar trebuie să analizeze și să vedem cum să soluționăm această problemă. Ceilalți, inclusiv Brejnev, au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”… În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu „albii”. Este adevărat că nu am mai reluat această discuție.[5]
În anul 1967, anul aniversărilor dedicate împlinirii a 50 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, la Chișinău, conducătorii sovietici Brejnev și Kosîghin au afirmat că Basarabia este definitiv încorporată în comunitatea spirituală a naționalităților sovietice.[6]
Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă și cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiții și am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta, va trebui să reluăm și problema Basarabiei. Trebuie oricum să ridicăm problema populației din Republica Moldovenească (sic!), în concordanță cu constituția sovietică și cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înșiși spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români și nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei și, cel puțin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova și România… soluționarea acestei probleme trebuie gândită și trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm pozițiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică și să avem în lunile următoare o discuție specială pe această problemă.
De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuții cu secretarul cu problemele internaționale de atunci – Katușev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor. În programul partidului avem o referire generală și am spus că nu vom putea să recunoaștem. Una este problema granițelor, ca rezultat al forței, dar alta este să recunoaștem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă.
Sigur, punându-se problema anulării înțelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine și aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuție pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situație și felul cum ei acționează. Vin și fac o plenară și anunță că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut și continuă să-i împiedice să-și pună în valoare problemele lor… Aici nu este vorba de existența unei naționalități sau a unor oameni care sunt de origine română și se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm și noi. S-au publicat și în Uniunea Sovietică. I-am spus și lui Matei [Ilie] și lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat și de partea internațională – i-am chemat pe amândoi pentru că, și din punct de vedere internațional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea [Sovietică] manifestă interes față de Basarabia și Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov și Ribbentrop și unde se spune că Germania nu are interes și nu are obiecțiuni față de acest lucru.” Nicolae Ceaușescu a întrebat: „Deci sunteți de acord?”, iar stenograma consemnează: „Toți tovarășii sunt de acord.”[7]
Trebuie menționat că în acea informare făcută de Nicolae Ceaușescu în ședința CPEx, el nu a menționat faptul că predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale cărui merite le-a minimalizat în anumite momente, a realizat importante recuperări din tezaurul României. Astfel, în august 1956, URSS a restituit României o parte din tezaurul depus la Moscova în anii primului război mondial, cuprinzând opere de o mare valoare artistică și materială. Este vorba despre 33 de kg de aur, 690 kg de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde, 1.350 de picturi, gravuri și desene, dintre care 120 de Nicolae Grigorescu, pe lângă altele de Aman, Luchian, Andreescu, Szathmary, 35.000 de monede rare, 39.320 de alte piese de mare valoare.[8]
În cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”[9]
În 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de înțelegeri moarte și îngropate pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor ca fiind „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza socialismului, ori că au eșuat.[10]
În după-amiaza aceleiași zile, Ceaușescu a convocat întregul CPEx (33 de membri) la care s-au mai adăugat Radu Constantin și Vasile Bărbulescu, secretari ai CC al PCR. Ședința a durat 30 de minute. Ceaușescu le-a spus membrilor conducerii colective să citească mesajul trimis de Gorbaciov despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu Bush. Apoi l-a pus pe Constantin Olteanu să le citească răspunsul lui. Ceaușescu i-a scris lui Gorbaciov că la întâlnirea cu Bush nu se poate discuta situația din țările socialiste „sub nici o formă.” El scria că acesta este un subiect care nu poate fi discutat decât între conducerile țărilor socialiste.
De fapt, Ceaușescu amintea de Pactul Molotov-Ribbentrop pentru a avertiza Moscova și, deopotrivă, celelalte țări socialiste, că un nou pact de redistribuire a sferelor de influență ar putea avea efecte catastrofale. Chiar Gorbaciov, în rândurile scrisorii pe care i-a trimis-o lui Ceaușescu, spunea că se va întâlni cu președintele George Bush pentru a discuta probleme de interes mondial.
Nicolae Ceaușescu nu avea în vedere doar Tratatul Molotov-Ribbentrop, ci și Acordul de la Potsdam, încheiat în cadrul Conferinței de la Potsdam, prin care URSS-ului i s-au conferit drepturi și privilegii asupra României, care au fost menținute pe întreaga perioadă a Războiului rece. În mare parte ele au fost motivate de faptul că România a „ocupat” Basarabia în 1918 și în 1941, teritoriu care ar aparține „de drept” URSS. Aceste drepturi și privilegii, inclusiv dreptul de intervenție în problemele interne ale României, au fost consemnate în legislația internațională și încorporate în Carta ONU. Acesta este motivul pentru care de-a lungul anilor Nicolae Ceaușescu a susținut pe față reunificarea Germaniei, care ar fi însemnat năruirea Acordului de la Potsdam, cu toate prevederile sale oneroase față de România.[11]
Problematica Acordului de la Potsdam a fost discutată și cu prilejul vizitei președintelui și a secretarului de stat ai SUA, Gerald Ford și Henry Kissinger, în România, în anul 1975 și inclusă într-un memorandum al convorbirilor.[12]
În anul 1976, la un an după încheierea Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa de la Helsinki și a semnării Actului Final al conferinței, ministrul de Externe al României, George Macovescu, în discuțiile pe care le-a purtat la Casa Albă cu președintele Gerald Ford, a abordat și probleme referitoare la Basarabia. El a declarat: „Știți că suntem în favoarea menținerii integrității teritoriale a statelor din Europa, în favoarea respectării tratatului din 1947 și a acordurilor de la Helsinki pe care le-am semnat. Considerăm că RSS Moldovenească este parte a URSS. (…) președintele nostru a declarat public că recunoaștem că RSS Moldovenească este parte integrantă a URSS, dar nu putem accepta ideea că moldovenii nu sunt români, când cea mai mare parte a Moldovei face parte din România.”[13]
În același sens, Nicolae Ceaușescu i-a declarat secretarului general al PC al URSS și președinte al Sovietului Suprem, Leonid Ilici Brejnev, că nu putea „în nici un caz să accepte teza, care contravine flagrant adevărului istoric, că românii și moldovenii sunt două popoare diferite, că limba română și moldovenească sunt două limbi diferite”.[14]
Securitatea din România nu a încurajat nici demersurile patrioților basarabeni pe lângă autoritățile române și nici unele manifestări pe care refugiații basarabeni din România au dorit să le organizeze. Acest fapt reiese din mulțimea de documente și rapoarte ale Securității către decidenții politici din perioada ceaușistă. În mod deosebit rezultă aceasta dintr-un raport semnat chiar de Președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu (Szilágy), din rapoartele privitoare la trimiterea de către Pantelimon Halippa și colaboratori ai săi a unui memoriu generalului Charles De Gaulle, cu prilejul vizitei acestuia în România, din mai 1968. Memoriul a fost trimis Ambasadei Franței la București prin scrisoare recomandată și a fost interceptat și reținut definitiv, „în interesul muncii”, din ordinul generalului maior de securitate Constantin Stoica, vicepreședinte al Consiliului Securității Statului. Memoriul confiscat se află în arhiva CNSAS. Prin rapoartele sale, Securitatea încerca să dovedească faptul că activitatea patrioților basarabeni, în frunte cu Pantelimon Halippa, pentru conștientizarea ideii apartenenței Basarabiei la România ar dăuna raporturilor țării cu URSS și politicii PCR și RSR, chiar dacă ei nu reprezentau un pericol pentru securitatea statului, după cum se recunoștea într-unul din rapoarte.
În anul 1969, în preajma vizitei președintelui Richard Nixon la București, Pantelimon Halippa intenționa să-i trimită și acestuia un memoriu privitor la situația Basarabiei, cu toate că fusese avertizat de Securitate să înceteze activitatea de propagare a drepturilor românești asupra Basarabiei. Ca urmare, șeful Direcției a I-a, col. Dumitru Borșan, a propus CSS ca Pantelimon Halippa să fie din nou chemat la Securitate, admonestat și să i se atragă atenția asupra „atitudinii și comportării sale”. Ulterior, Securitatea a trecut la operațiuni mai ample, de preluare a tuturor scrierilor, documentelor și materialelor aflate în posesia lui Pantelimon Halippa, sub pretextul prevenirii înstrăinării lor și asigurării securității personale a patriotului basarabean. Pe de o parte, acest demers a fost conceput a fi realizat prin influențarea lui Pantelimon Halippa de către ofițerii de securitate cu care acesta stătea de vorbă, iar pe de altă parte, Securitatea a inițiat trimiterea unei scrisori anonime de atenționare a unui „iminent” pericol de moarte în care s-ar afla, pentru a-l intimida.[15]
Nu există nici o dovadă că aceste măsuri ale Securității erau cunoscute la partid. Cel mai probabil, ele au fost operațiuni inițiate de Securitate, care slujeau în primul rând intereselor sovietice de reprimare a oricăror forme de promovare a ideii apartenenței Basarabiei la România. De altfel, este dovedit în istoriografie că Securitatea acționa duplicitar, afișând loialitate totală față de conducerea de partid și de comandantul suprem, dar promova și o agendă paralelă cu cea a PCR, colabora în secret și împotriva ordinelor decidenților politici cu serviciile secrete sovietice și uneltea împotriva conducerii României, pentru răsturnarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu și înlocuirea lui cu un conducător socialist devotat Moscovei.[16]
Conducerea de partid era mulțumită de activitatea lui Pantelimon Halippa, pe care Securitatea o reprima. Ca urmare, în anul 1973, prin Decret al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu, lui Pantelimon Halippa i s-a mărit pensia, aceasta fiindu-i aproape dublată, de la 1.880 lei, la 3.500 lei. Pentru acei ani, era o pensie cu putere de cumpărare mare. De asemenea, în 1972, când Pantelimon Halippa a predat statului român arhiva sa personală privitoare la Basarabia, multe dintre ele relevând drepturile istorice ale românilor asupra provinciei, el a fost chemat la conducerea Ministerului de Interne, de care aparțineau Arhivele Naționale și a fost recompensat cu suma de 30.000 lei.[17]
În 1990-1991, când s-a proiectat încheierea unui tratat bilateral de bază între România și URSS, recunoașterea de către România a apartenenței la URSS a teritoriilor ocupate de aceasta în 1812 și 1940 a fost inclusă în proiectul care a fost respins de Parlamentul României, în iunie 1991.
După dezmembrarea URSS, Ucraina a continuat această preocupare și, profitând de slăbiciunile și de lipsa extremă de patriotism a conducerii României, aservită unor interese străine, antiromânești, a reușit să obțină Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 2 februarie 1997, prin care conducerea de atunci a României recunoștea apartenența la Ucraina a nordului Bucovinei, a Ținutului Herța, a sudului Basarabiei și a Insulei Șerpilor[18]. Ceea ce au refuzat categoric conducătorii regimului socialist de stat, inclusiv în perioada ocupației militare sovietice a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, au acceptat cu sânge rece conducătorii trădători din 1997, respectiv Emil Constantinescu, președinte, Victor Ciorbea, prim-ministru, Petre Roman, președinte al Senatului, Adrian Severin, ministru de Externe și majoritatea parlamentarilor care s-au supus dispozițiilor politice de la partide și au acceptat legalizarea în dreptul internațional a unor rapturi teritoriale în dauna poporului român.[19]
Revenind la perioada de acum un secol, afirmăm că relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări, iar imposibilitatea gestionării lor de către guvernele regale române au condus la dispute și conflicte, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, care au escaladat și au împins România la reorientarea către Germania și la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944.
De-a lungul perioadei de peste un secol care a trecut, această realitate a proastei gestionări a relației României cu Rusia Sovietică a fost recunoscută doar cu un sfert de gură și arareori de către reprezentanți ai clasei politice românești, care s-a cantonat în facila și comoda poziție de acuzatoare a Rusiei, dar motivația obiectivă a vinovăției rusești pentru raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța nu absolvă clasa politică românească și Casa Regală de propriile ei greșeli și de propria ei vinovăție. Acesta este unul din motivele care au condus la zicala, adeseori vehiculată, că „am pierdut Basarabia pentru că nu am fost demni de ea”.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Surse bibliografice
[1]Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, p. 149. Conform procedurilor cunoscute și a modului în care se luau deciziile în cadrul PCR, Ion Popescu-Puțuri nu putea să facă o asemenea recomandare fără să aibă aprobare în acest sens de la conducătorul partidului. Problemele sensibile ale raportului României cu puterea suzerană, le decidea doar Nicolae Ceaușescu.
[2]Ceaușescu se referea la lovitura de palat din octombrie 1964, prin care N.S. Hrușciov a fost înlocuit cu L.I. Brejnev.
[3]Este vorba despre prima întâlnire dintre cei doi lideri politici în calitatea lor de șefi ai partidelor comuniste din URSS și România, din septembrie 1965.
[4]Alexandr Nicolaevici Şelepin a fost prim-viceprim-ministru al URSS, membru cu drepturi depline al Biroului Politic și președinte al KGB, din decembrie 1958 până în noiembrie 1961 și principalul consultant al președintelui KGB, Vladimir Yefimovich Semichastny, din 1961 până în 1967.
[5]În cadrul discuțiilor din septembrie 1965 privitoare la restituirea de către URSS a ceea ce nu fusese încă restituit din tezaurul României depus la Moscova în anii primului război mondial, dintre delegația română condusă de Nicolae Ceaușescu și cea a Uniunii Sovietice, condusă de Leonid Ilici Brejnev, conducătorul sovietic a declarat că nu știe nimic despre existența unui asemenea tezaur: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!” Brejnev a cerut o pauză de documentare. Ulterior, după ce delegația României i-a prezentat lui Brejnev documentele din operele complete ale lui Lenin, în care acesta face referire la tezaurul României și la obligația Rusiei Sovietice de a-l restitui, conducătorul sovietic a solicitat ca această problemă să fie discutată „mai târziu”. Vezi Paul Niculescu-Mizil, Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11 (63), 2001, p. 36.
[6]La puțin timp după această declarație, cu ocazia înmormântării lui Ghiță Pop, ultimul secretar general al PNȚ, în prezența unei asistențe foarte numeroase, a luat cuvântul Pantelimon Halippa, care, autorizat în prealabil de forurile de partid, a evocat într-un mod iredentist drepturile românești asupra Basarabiei, numindu-le „dreptul de totdeauna”. Pantelimon Halippa a declarat că este reprezentantul românilor basarabeni și vorbește în numele lor. El a îndemnat românii la luptă pentru recuperarea Basarabiei de către România. Vezi Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 101-103. În discursul său, Pantelimon Halippa a menționat și numele lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, evidențiindu-le meritele în lupta națională a românilor. Privitor la acea zi, de 28 octombrie 1967, în care a fost înmormântat Ghiță Pop, legionarul Tudor Voinea și liberalul Amedeo Bădescu au declarat că reprezintă un moment important al restaurării democrației în România. În acea perioadă, Nicolae Ceaușescu a susținut promovarea adevărurilor istorice și reabilitarea unor personalități ale României care fuseseră în dizgrația regimului cominternist. Pantelimon Halippa a fost doar unul dintre ei. Securitatea, având dublă comandă, sovietică și românească, nu a văzut cu ochi buni această linie politică și a subminat-o, în întreaga perioadă ceaușistă. De asemenea, această linie politică nu a fost agreată de Elena Ceaușescu, care, după 1972, a preluat extrem de importanta funcție de șefă a cadrelor CC al PCR.
[7]Protocolul și stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 13 noiembrie 1989, Arhiva Comitetul Central -Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, Nr. 3240 Nr. 1840 22 XI 1989, Protocol nr. 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 noiembrie 1989.
[8]Vezi Pavel Țugui, Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, p. 58. Autorul a menționat că nu a putut stabili dacă restituirile din tezaurul României făcute de sovietici în 1956 au fost solicitate de conducerea PMR, sau au fost făcute din inițiativa guvernului URSS.
[9]Nicolae Ceaușescu, Raport politic prezentat Congresului al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989, în „Scânteia” din 21 noiembrie 1989.
[10]Arhiva sonoră a Radio Europa Liberă, Buletin de știri, 27 noiembrie 1989, https://romania.europalibera.org/a/buletin-de-%C8%99tiri-27-noiembrie-1989/30293397.html. Astăzi, după deconspirarea de către col. CIA Richard Cummings, fostul șef al unității de protecție a posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, a existenței unei rețele a Securității în cadrul Radio Europa Liberă, este evident că informațiile din interiorul CPEx făcute publice la Europa Liberă proveneau de la agentura Securității, care acționa la ordinul KGB, pentru subminarea lui Nicolae Ceaușescu, pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989 și readucerea României sub controlul politico-militaro-informativ al URSS. În acest sens, vezi și Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, pp. 91-95.
[11]Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013, pp. 30-31.
[12]Vezi și Constantin Moraru, 2-3 august 1975: Convorbirile Ceaușescu-Ford, în „Historia”, https://www.historia.ro/sectiune/general. Pe 2 august 1975, la București, la Palatul Consiliului de Stat, au avut loc convorbirile dintre Nicolae Ceaușescu și președintele SUA, Gerald Ford. Pe lângă Nicolae Ceaușescu și Gerald Ford au participat la convorbiri Manea Mănescu, prim-ministru, George Macovescu – ministrul Afacerilor Externe și Henry Kissinger secretarul Departamentului de Stat al SUA.
Discuțiile s-au axat pe aspectele relațiilor bilaterale dintre cele două țări, problematica europeană pe marginea Acordurilor de la Helsinki (1975), necesitatea încheierii unui Tratat de Pace cu Germania, care „să pună pe picior de egalitate toate statele, inclusiv Germania”, problema Iugoslaviei – după moartea lui Tito, Doctrina Brejnev (a suveranității limitate) etc.
[13]Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, p. 251.
[14]Ibidem, p. 251.
[15]Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 153-154, 170-171, 194-205, 210, 213, 226, 236 și 318-320.
[16]În acest sens, vezi, printre altele, lucrările Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, Corvin Lupu, Ioan Bâlbă, Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2019, Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2018.
[17]Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 350 și 353l.
[18]Insula Șerpilor a fost ocupată de flota URSS în octombrie 1940.
[19]Cu ocazia dezbaterilor din Parlamentul României, ocazionate de votul privitor la proiectul Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 1997, interpelat, ministrul de Externe Adrian Severin a declarat că România trebuie să contribuie la stabilitatea Ucrainei.