de Calistrat Atudorei
Conflictul din Ucraina, aflat actualmente în curs de derulare, este cu mult mai plin de semnificații și consecințe decât ne apare la prima vedere. La o analiză mai aprofundată constatăm că nu este nici pe departe vorba despre un simplu conflict local, așa cum au mai fost atâtea altele după Războiul Rece. Asistăm în realitate la o confruntare majoră de interese între susținătorii ordinii internaționale unipolare (axată pe America) și susținătorii ordinii multipolare, care pare să se ridice tot mai hotărâtă pe an ce trece, prin intermediul Federației Ruse și Chinei.
Poziția Ucrainei este decisivă în toată această confruntare strategică de ordin militar, politic și economic. Tabăra care va reuși să preia controlul deplin al Ucrainei va înclina în mod net balanța raporturilor de forțe în favoarea sa. Această afirmație se sprijină în mod evident pe vechile principii de bază ale geopoliticii, care afirmă că:
Cine controlează Europa de Est controlează Inima Lumii (Heartland, sau centrul Eurasiei).
Cine controlează Inima Lumii controlează Insula Lumii (Eurasia și nordul Africii)
Cine controlează Insula Lumii controlează întreaga lume.
Ucraina este a doua cea mai mare țară din Europa (după Rusia) și este situată exact în mijlocul zonei sensibile a Europei de Est. Încă din anii 1990 strategii americani afirmau că fără Ucraina, Rusia nu are capacitatea de a-și exercita o suficient de mare influență pentru a domina Eurasia. Tocmai de aceea Occidentul nord-atlantist a urmărit imediat după destrămarea URSS să scoată definitiv Ucraina de pe orbita Rusiei. Stau mărturie în acest sens informațiile publice despre eforturile Pentagonului de a înarma Ucraina imediat după despărțirea acesteia de Uniunea Sovietică.
Sub semnătura unuia dintre cei mai importanți strategi ai Pentagonului, Zbigniew Brzezinsky, apărea în 1995 în Foreign Affairs articolul Un plan pentru Europa: cum să expansionăm NATO. Intenția expansiunii NATO era ferm exprimată, în pofida asigurărilor date lui Gorbaciov în anul 1990 că alianța nord-atlantică nu se va extinde spre este „niciun inch”.
În 1997 sub semnătura aceluiași Brzezinski apărea tot în Foreign Affairs, articolul O geostrategie pentru Eurasia, în care Ucraina era deja considerată un obiectiv primordial pentru SUA, care în niciun caz nu trebuia să rămână în sfera de influență a Rusiei.
În 2013 Victoria Nuland, secretar adjunct al Apărării SUA, afirma în cadrul unui discurs susținut la National Press Club că America „a investit mai mult de cinci miliarde de dolari” pentru „a ajuta Ucraina” să devină „prosperă și democratică”.
Pentru a consolida viziunea americană despre „democrație” în Ucraina, SUA au sprijinit și înarmat mișcările de opoziție din Ucraina astfel încât „revoluția portocalie” din 2014 l-a răsturnat de la putere pe președintele pro-rus Viktor Ianukoci și l-a adus la conducere pe președintele pro-american Victor Poroșenko.
Mai mult decât atât, îndemnul Pentagonului lansat prin revista Atlantic Council era în iulie 2014 acela că „Vestul trebuie să înarmeze Ucraina”, inclusiv pentru un război de gherilă urbană. În viziunea strategilor de la Pentagon era încă de pe atunci clar că Rusia va reacționa și că Ucraina „trebuie pregătită”.
În anul 2014, conform explicațiilor date în Foreign Affairs de eminentul politolog american John Mearsheimer (co-director al Programului pentru Politici de Securitate Internațională din Washington), SUA se pregătea să instaleze o bază NATO în peninsula Crimeea. Acesta a fost unul dintre motivele principale pentru care Rusia a considerat că nu are altă alternativă decât să anexeze Crimeea, care oricum era un vechi teritoriu rusesc, locuit în continuare în majoritate de etnici ruși. Mearsheimer afirmă că reacția lui Putin de ocupare a Crimeii „nu ar trebui să surprindă. La urma urmei Vestul s-a mutat spre ograda Rusiei și i-a amenințat interesele strategice, punct de vedere pe care Putin l-a tot repetat în mod vehement”. Politologul american consideră că Putin a numit „pe bună dreptate” răsturnarea de la conducerea Ucrainei a președintelui pro-rus Yuscenko, ales democratic, ca fiind „lovitură de stat”. „Rădăcina problemei este extinderea NATO”, este de părere Mearsheimer, iar această strategie implică „scoaterea Ucrainei de pe orbita Rusiei și integrarea acesteia în Occident”. Alt element decisiv pe care analistul american îl identifică în explicarea crizei este cel al generării de către Occident a mișcărilor de opoziție din Ucraina, „începând cu Revoluția Portocalie”. Concluzia sa este că în privința violențelor din Ucraina „Statele Unite și aliații săi europeni împărtășesc cea mai mare parte a responsabilității”.
După anul 2014 Federația Rusă a fost supusă la sancțiuni foarte dure de către Vestul liberal, iar Ucraina a fost și mai mult înarmată de SUA. Ucraina a devenit înțesată de mercenari străini, de batalioane de tip Azov (neo-naziști), de laboratoare ce pregăteau arme chimice sub coordonare americană și de baze subterane coordonate de asemenea din Vest. În același timp, a fost operată o drastică „purificare etnică” în special a zonei Donbass, din estul Ucrainei, populată mai ales de etnici ruși. Din 2014 până în 2022 au fost uciși peste 14.000 de ucraineni de etnie rusă de către extremiștii ucraineni. Genocidul a fost atent documentat de Rusia, dar dovezile nu sunt luate în considerare de Vest.
Dimpotrivă, ignorând tot acest context prezentat mai sus, narațiunea oficială difuzată în prezent în toate țările cuprinse în ordinea liberală euro-atlantică – între care și România – este aceea că Federația Rusă ar fi recurs în data de 24 februarie 2022 la un atacat nejustificat (neprovocat) asupra Ucrainei.
Cronologia tratativelor oficiale dintre Federația Rusă și SUA/NATO
Pentru a înțelege cât mai obiectiv și documentat parcursul relației dintre Rusia și Occident după 1991, este útil să punctăm cele mai importante repere consemnate de acte statutare oficiale. Această consemnare, ce poate fi foarte ușor verificată din surse publice, are un dublu rol: ne ajută să identificăm baza pe care a fost construită relația Est-Vest și totodată demască cine și cum a încălcat reglementările stabilite de común acord.
O linie esențială ce este necesar să fie înțeleasă este cea referitoare la extinderea NATO. Care au fost motivele pentru care alianța nord-atlantică nu s-a destrămat după ce contra-partea sa, Pactul de la Varșovia, s-a dizolvat în 1991? NATO fusese înființată în 1945 pentru a îngrădi expansiunea Uniunii Sovietice. Dar în 1991 URSS nu mai exista. Ce rol mai avea atunci NATO? Răspunsul, pe scurt, ar fi acela că NATO a devenit un fel de armată colectivă a Occidentului, menită să asigure sub coordonarea SUA securitatea întregii lumi. Lume care părea că în urma globalizării se aranjează după axa unipolară asigurată de America. Să urmărim așadar succint câteva dintre evenimentele ce configurat relația dintre Occident și Rusia.
Observăm că extinderea NATO s-a desfășurat până acum în șase etape (valuri). Primele trei valuri au avut loc înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice: în 1952 au fost integrate Grecia și Turcia, în 1955 a intrat RFG-ul, apoi în 1982 a intrat și Spania. În octombrie 1990 a avut loc reunificarea Germaniei. Cu acordul URSS, și RDG a fost integrată în NATO.
În perioada 1989-1991 au fost stabilite mai multe acorduri verbale între liderii URSS și cei ai țărilor vestice. Gorbaciov și alți lideri sovietici au primit multiple asigurări că „NATO nu se va extinde niciun inch”. Era o garanție oferită de liderii vestici atunci când se sconta acordul Rusiei pentru unificarea RFG cu RDG.
Stenogramele discuțiilor la cel mai înalt nivel politic din acea perioadă atestă că astfel de promisiuni au fost făcute de numeroși lideri occidentali ai vremii. Printre aceștia se numărau președintele american George H.W. Bush, Secretarul de Stat James Baker, ministrul de externe al Germaniei de Vest Hans-Dietrich Genscher, cancelarul vest-german Helmut Kohl, directorul CIA Robert Gates, președintele francez Francois Mitterrand, premierul britanic Margaret Thatcher, ministrul britanic de externe Douglas Hurd, premierul britanic John Major sau secretarul general al NATO Manfred Woerner… În imaginea de mai jos puteți vedea o captură de ecran de pe site-ul Arhivei Naționale a SUA în care se menționează explicit că secretarul apărării SUA James Baker a fost unul dintre cei care l-au făcut pe Gorbaciov să creadă că SUA nu are nicio intenție ca NATO să se extindă spre Rusia.
Cu toate acestea, pe actuala pagină web a NATO putem vedea o cu totul altă interpretare a faptelor. Ca răspuns la acuzația că „NATO a promis, la momentul reunificării Germaniei, că Alianța nu se va extinde către Est”, răspunsul oficial este: „Nu există nicio înregistrare a faptului că o astfel de decizie a fost luată de NATO. Asigurările personale, de la liderii NATO, nu pot înlocui consensul Alianței și nu constituie un acord oficial al NATO”. Cu alte cuvinte, rușii sunt caracterizați ca naivi pentru că au crezut ceea ce li s-a spus de către cei mai importanți oameni politici din toate țările NATO. În opinia liderilor NATO rușii ar fi trebuit să își dea seama că toate acele asigurări nu fost decât vorbe în vânt. Mai mult, NATO nu apare deloc deranjată de situație, totul pare cât se poate de firesc.
Un alt reper important este semnarea în 1994 a Memorandumului de la Budapesta, tratat care se referă la dezarmarea nucleară a Ucrainei și oferirea în schimb a unor garanții de securitate pentru independența sa. Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, arme care au fost transferate către Federația Rusă. În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au obligat în conformitate cu principiile Actului final al CSCE să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei. Și totuși, în data de 19 februarie 2022 președintele ucrainean Volodimir Zelenski a avertizat în cadrul celei de-a 58-a Conferințe de Securitate de la München că, întrucât Rusia alege să încalce Memorandumul de la Budapesta (privind independența și suveranitatea Ucrainei), Ucraina se consideră îndreptățită să facă același lucru. Mai exact Ucraina anunța oficial că este orientată să își refacă în parte arsenalul nuclear și apoi să îl utilizeze împotriva Rusiei. Este cât se poate de evident că aceasta a fost o amenințare ce a constituit un motiv în plus pentru demararea de către Federația Rusă a operațiunii militare ce a început cinci zile mai târziu.
Să remarcăm de asemenea că în data de 27 mai 1997 a fost semnat la Paris de către reprezentanții NATO și Rusiei Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce dintre NATO și Federația Rusă. La pagina 12 a acestui tratat putem lectura următoarea decizie ce fusese asumată de NATO:
Statele membre ale NATO reiterează că nu au nicio intenție, niciun plan și niciun motiv de a desfășura arme nucleare pe teritoriul noilor membri, că nu au nicio nevoie de a schimba vreun aspect al poziției sau politicii nucleare a NATO și nu prevăd nicio necesitate viitoare în acest sens. Aceasta implică faptul că NATO a decis că nu are nicio intenție, niciun plan și niciun motiv să înființeze locuri de depozitare a armelor nucleare pe teritoriul noilor membri, fie prin construirea de noi depozite nucleare, fie prin adaptarea celor vechi.
Faptele ne arată însă că în scurt timp acest tratat a fost încălcat de NATO/SUA prin amplasarea de armament nuclear la bazele de pe teritoriul noilor membri, integrați după 1997. Anume din acest motiv Rusia insistă asupra faptului că dorește revenirea la situația convenită prin acordul din 1997. Trebuie subliniat că publicul larg din statele membre NATO nu este informat și nu înțelege de ce invocă insistent Rusia că dorește revenirea la situația existentă în anul 1997. Iată deci cam despre ce este vorba, dar strategia Occidentului, așa cum vedem, este de a evita o dezbatere asupra deciziilor luate de comun acord și de a considera că pretențiile Rusiei ca NATO să își retragă facilitățile nucleare la statutul din 1997 ar fi pur și simplu absurde.
În 1999 a fost semnată la Istanbul Carta pentru Securitate și Cooperare Europeană
A fost afirmat în mod repetat principiul „indivizibilității securității”, adică securitate pentru toți, în mod proporțional. Aceasta înseamnă că nu poate fi acceptabil ca o parte să se înarmeze masiv, iar cealaltă să accepte pasivă și să nu reacționeze. Principiul nu a fost respectat deoarece NATO s-a extins sistematic și s-a tot înarmat, amplasând numeroase baze militare tot mai aproape de Rusia.
Pentru a fi mai clar, este util să menționăm că etapele următoare de extindere a NATO au decurs astfel:
În 1999 a avut loc valul 4 de extindere, fiind cuprinse Polonia, Ungaria și Cehia ;
În 2004 a urmat valul 5, adică au intrat în NATO Letonia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Bulgaria și Slovenia.
În aprilie 2008, la Summitul de la București, oficialii NATO au afirmat destul de încâlcit că: „Suntem de acord că Ucraina și Georgia vor deveni membre NATO”. Observăm că expresia „vor deveni” este mai concludentă decât simpla încuviințare a unei solicitări sau posibilități. În scurt timp, în august 2008, regimul pro-american din Georgia se și pregătea deja să facă pasul către NATO, dar intervenția Rusiei a stopat acest proces și a rupt din Georgia două republici separatista: Osetia și Abhazia.
Extinderea NATO a continuat în 2009 prin al șaselea val, ce a cuprins Albania și Croația.
Acordurile de la Minsk din 2015 între Rusia și Ucraina reprezintă o altă bornă de reper ce este necesar să fie foarte bine cunoscută și înțeleasă. Esența acordului era ca regiunea Donbass a Ucrainei, populată majoritar de etnici ruși, să beneficieze de un gen de autonomie administrativă pentru a fi astfel stopate abuzurile săvârșite de ultra-naționaliștii ucraineni. Acordurile au fost garantate de Germania și Franța, în ceea ce se numește „formatul Normandia”, sub umbrela ONU.
Însă la distanța de șapte ani de la semnare (în 2022) era clar că cele mai importante prevederi ale acordului au rămas neimplementate.
Iată câteva puncte din șirul celor convenite la Minsk:
- Încetarea imediată a focului de către ambele părți.
- Iniţierea negocierilor pentru autoguvernarea provizorie în regiunile Doneţk şi Lugansk, în conformitate cu legislaţia ucraineană, în scopul recunoaşterii de către parlamentul de la Kiev a unui statut special pentru aceste regiuni.
- Reforma constituţională care prevede descentralizarea administrativă pentru regiunile Doneţk şi Lugansk.
- Organizarea alegerilor în Doneţk şi Lugansk în condiţii convenite.
Nu numai că acordul nu a fost respectat, dar atrocitățile asupra civililor din Donbass au atins cote dramatice. Uciderea sau maltratarea de femei, copii, bătrâni a devenit un fapt curent. Singurul loc din lume unde există un cimitir al copiilor este în Donetsk (cimitir denumit pe bună dreptate de localnici „Aleea Îngerilor”.
La finele anului 2021 Federația Rusă a înaintat două Propuneri de Acord către SUA și NATO. Kremlinul a anunțat clar că situația a atins o limită ce nu mai poate fi tolerată și că dacă în 30 de zile nu va vedea o remediere, va recurge la măsuri militare. Iată câteva selecții din propunerile rușilor:
Să subliniem câteva elemente din Acordul propus de către Rusia pentru SUA. Ar fi de remarcat de exemplu Articolul (4):
Statele Unite ale Americii nu vor înființa baze militare pe teritoriul statelor care făceau parte anterior din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și nu sunt membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, nu își vor utiliza infrastructura pentru desfășurarea oricăror activități militare în aceste state și nu va dezvolta cooperarea militară bilaterală cu ele.
A fost această propunere respectată? Nicidecum! Ucraina este exemplul cel mai clar pentru că NATO și-a permis încă din anii 1990 să o înarmeze și să facă acolo un avanpost pentru bazele sale orientate împotriva Rusiei. Să vedem și articolul 7:
Părțile exclud desfășurarea de arme nucleare în afara teritoriului național și returnează pe teritoriul național aceste arme deja dislocate în afara teritoriului național imediat după momentul intrării în vigoare a prezentului tratat. Părțile elimină toate infrastructurile disponibile pentru desfășurarea armelor nucleare în afara teritoriului național. Părțile nu instruiesc personalul militar și civilii din statele care nu dețin arme nucleare să utilizeze astfel de arme.
Comentariile sunt aproape de prisos. Liderii SUA au luat efectiv în derâdere propunerea de a-și retrage armamentele nucleare dinafara propriei țări.
Să observăm și câteva dintre prevederile propuse pentru un eventual Acord cu NATO. Se distinge mai întâi articolul 4:
Federația Rusă și toate părțile care la 27 mai 1997 erau state membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord nu își vor mai disloca forțele armate și armamentul pe teritoriul tuturor celorlalte state europene suplimentar față de forțele dislocate pe acest teritoriu la 27 mai 1997.
Ar fi vizate aici pentru retragerea forțelor NATO: Cehia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, România, Estonia, Lituania, Letonia, Croația, Albania, Muntenegru. Evident, Rusia un are armament nuclear în aceste state. Dar SUA, da, și consideră că așa e și normal. Iată și articolul 7:
Participanții care sunt state membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord renunță la desfășurarea oricărui tip de activități militare pe teritoriul Ucrainei, precum și în alte state din Europa de Est, Transcaucazia și Asia Centrală.
Nici vorbă de așa ceva. SUA și alte state membre NATO au trimis masiv sute de tone de armament în Ucraina, au creat baze militare în această țară care nu e membră NATO și au alimentat (finanțat) un puternic antagonism față de Rusia.
Să analizăm pe scurt auspiciile de drept internațional referitoare la intervenția militară a Federației Ruse în Ucraina. Conform declarațiilor oficiale ale lui Putin, Lavrov și altor oficiali ruși, intervenția în Ucraina fost decisă pe baza Articolului 51 din Carta ONU și a Doctrinei Atacului preemptiv emisă de administrația George Bush în anul 2001.
Articolul 51 din Carta ONU statuează că:
Nicio dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Intervenția în Donbass a fost făcută la solicitarea regiunilor autonome Donetsk și Luhansk. Cele două regiuni au calitatea de state suverane pentru că au fost recunoscute ca atare de către un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, și anume Federația Rusă, chiar dacă nu sunt recunoscute de statele euroatlantice. Să ne amintim că tot pe baza solicitării de ajutor din partea unui stat independent a fost efectuată de Rusia și intervenția din Siria, la cererea președintelui democratic ales, Bashar al-Assad. Este adevărat că Siria este membră ONU, iar Donetsk și Luhansk nu sunt. Dar aici intervine nuanța de drept la „autoapărare colectivă” din articolul 51. Pentru că în acest colectiv sunt cuprinse și interesele de securitate ale Rusiei, care este membru ONU. Donetsk și Luhansk sunt în acest caz state aliate cu un membru ONU care face parte chiar și din Consiliul de Securitate al ONU.
Intervenția din restul Ucrainei, adică din afara Donbass-ului, poate fi privită ca fiind perfect similară cu intervenția preemptivă a SUA în Irak, în 2003. SUA a susținut că a efectuat un atac preemptiv la informațiile (certe, ziceau ei!) că Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă și s-ar fi pregătit să atace America. În oglindă, Ucraina a devenit după înarmarea febrilă din partea Occidentului, încă din anii 1990, o anti-Rusie, pregătită masiv de atac. Avea batalioane naziste, care manifestau o imensă ură împotriva etnicilor ruși (dar și împotriva etnicilor români, așa cum geopolitika.ro a indicat în mai multe articole). Există informații că Ucraina avea deja arme nucleare. Reamintim că președintele Zelenski a afirmat oficial la Munchen în 19 februarie 2022 că este dispus să treacă la utilizarea armelor nucleare împotriva Rusiei. Ce dovadă mai oficială ar mai fi necesară? Cum ar fi reacționat SUA dacă Saddam Hussein ar fi spus în 2002-2003 că intenționează să atace nuclear SUA? Ar fi rămas indiferentă? Evident că nu. SUA a invadat Irak-ul chiar dacă Hussein spusese în mod repetat că nu are arme nucleare și a invitat toate comisiile internaționale posibile să vină să verifice și să se convingă de aceasta. Să nu uităm că în Ucraina au fost înființate și zeci de biolaboratoare militarizate ce au dezvoltat un imens potențial de arme chimice. Ar fi trebuit ca Putin să aștepte să vadă concret că e atacat nuclear sau biologic și după aceea să acționeze militar? Iată din nou dublele standarde: pentru America a fost justificat, pentru Rusia nu este. Ce să mai spunem despre faptul că deși în Irak nu au fost descoperite arme de distrugere în masă, acțiunea SUA apare în continuare ca legitimă în concepția „corectitudinii politice” liberal-globaliste.
Să observăm și că însuși Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, a recunoscut public faptul că „Armata ucraineană este de tip NATO pentru că i-am antrenat ani de zile”.
Cum de este posibil așa ceva din moment ce Ucraina nu era și nu este stat membru al NATO?! Potrivit discursului oficial a strategilor americani, care nu-și ascund aroganța și pretențiile hegemonice, SUA ar dispune de tot dreptul să încalce securitatea Federației Ruse, pentru că SUA este o democrație și vrea să ajute democrația din Ucraina, iar Rusia ar fi în schimb o continuă amenințare pentru Ucraina și chiar pentru pacea întregii lumi.
În pofida înarmării la cele mai înalte cote NATO a Ucrainei, se pare că Rusia obține pe ansamblu un succes militar decisiv în Ucraina. Generali NATO de cetățenie americană sau franceză au fost deja capturați de Rusia. Aviația și radarele ucrainene au fost paralizate din primele două zile de către ruși. Depozitele ucrainene de combustibil au fost distruse. Liderii batalioanelor neo-naziste din Ucraina au fost în cea mai mare parte lichidați sau capturați. În lipsa unei generalizări a conflictului, care să implice pe față și trupele NATO, învingerea trupelor ucrainene este o chestiune de timp (cel mai probabil două-trei săptămâni).
De asemenea, Rusia nu a putut fi îngenuncheată oricâte sancțiuni economice au emis liderii de la Washington sau Bruxelles. Dimpotrivă, alianța Rusia – China se întărește, rubla și yuanul, sprijinite pe aur, cresc tot mai mult în timp ce dolarul, o monedă fiat (lipsită de corespondență în standardul de aur), a intrat în colaps. Mai mult, marile puteri industriale din Europa (Germania, Franța, Italia, Polonia) sunt amenințate de faliment fără resursele rusești. Toate semnalmentele indică o iminentă reașezare a raporturilor de forțe pe scena lumii.
Prin prisma celor expuse mai sus devine evident că actualul conflict ce se desfășoară pe teritoriul Ucrainei are drept combatanți reali Occidentul liberal (pe de o parte) și Federația Rusă (de cealaltă parte). În aceste condiții, având în primul rând în vedere succesul militar (destul de lent, dar sigur) al Federației Ruse, putem conchide fără nici o exagerare că războiul prin intermediari ce se încheie pe teritoriul Ucrainei reprezintă ultimul episod din capitolul dominației mondiale a SUA. Conceptul de Pax Americana, cu un centru global unic la Washington a eșuat definitiv. Noile realități geopolitice și geo-economice care s-au profilat și mai evident începând cu ziua de 24 februarie 2022 încheie „momentul unipolar” al supremației globale a SUA și afirmă cu putere o nouă ordine internațională, de data aceasta bazată pe multipolaritate.