de Octavian Dimarescu
Înțelegerea crizei din Venezuela necesită, în mod imperativ, o deconstrucție a aparatului informațional occidental, care funcționează astăzi nu ca un instrument de educație publică, ci ca o extensie sofisticată a intereselor financiare transnaționale. Într-o paradigmă anti-liberală, mass-media americană și europeană operează într-un regim similar cu divertismentul regizat (precum wrestling-ul profesionist), unde narațiunile sunt construite pentru a justifica obiective geopolitice, fără nicio obligație legală sau morală de a prezenta adevărul istoric sau contextul tehnic. Aceste entități nu au ca scop informarea cetățeanului, ci menținerea veniturilor din publicitate și promovarea liberalismului global prin etichetări ideologice menite să distrugă capacitatea publicului de a gândi în termeni sistemici. Pentru un observator neavizat, termeni precum „comunism” sau „fascism” sunt proiectați asupra regimului de la Caracas fără nicio rigoare politică, având rolul de a „otrăvi” percepția publică și de a justifica intervenția „umanitară” ca pe o necesitate morală urgentă. În realitate, acest proces reprezintă o manevră tehnocratică de acaparare a resurselor, unde etichetele fill-in pentru realitate servesc la mascarea unei agende imperiale de tip extractiv. Jurnalismul contemporan, adesea produs de absolvenți ai unor instituții precum Columbia University, a abandonat funcția critică în favoarea unei aderențe necondiționate la vocabularul ideologic liberal, transformând complexitatea economiei politice într-o telenovelă moralistă despre „dictatori” și „eliberatori”.
Popularitatea reală și durabilă a mișcării inițiate de Hugo Chávez nu a fost un accident statistic sau rezultatul unei simple manipulări carismatice, ci produsul aplicării consecvente a unei politici de tip naționalist și distributist. Între 1999 și 2012, Venezuela a demonstrat că naționalizarea resurselor strategice poate genera o transformare socială fără precedent în istoria Americii Latine, oferind o alternativă viabilă la modelul de exploatare neoliberal. Din punct de vedere educațional, programul de alfabetizare a fost atât de eficient încât UNESCO a declarat țara „teritoriu liber de analfabetism” în 2005, după ce peste 1,5 milioane de cetățeni fuseseră integrați în circuitul educațional de bază. Investițiile masive în capitalul uman au dus la creșterea numărului de copii înscriși în școli de la 6 milioane în 1998 la 13 milioane în 2011, atingând o rată de școlarizare de peste 93%. În domeniul sănătății, prin utilizarea veniturilor din petrol (naționalizate în 2003 prin controlul asupra PDVSA), s-au construit peste 8.000 de noi centre medicale și spitale. Numărul medicilor la 100.000 de locuitori a crescut de la 20 în 1999 la aproape 100 în 2010, o creștere de 400% care a permis accesul la servicii medicale pentru milioane de oameni care fuseseră anterior marginalizați de oligarhia locală.
Economic, modelul venezuelean a vizat reducerea inegalității printr-un coeficient Gini care a scăzut de la 0,46 la 0,39, devenind unul dintre cele mai scăzute din regiune. Sărăcia extremă a fost redusă de la 17% la 7%, iar salariul minim a crescut spectaculos, transformând puterea de cumpărare a clasei muncitoare. Această formă de suveranitate, care a inclus naționalizarea industriilor de telecomunicații, energie și oțel, a permis Venezuelei să devină un pol de putere regional. Prin inițiative precum Petrocaribe, Venezuela a subvenționat energia pentru 18 țări partenere, demonstrând că o națiune bogată în resurse își poate asuma un rol de lider moral și economic, contestând hegemonia dolarului și a instituțiilor precum FMI, care au fost în cele din urmă eliminate din circuitul financiar al țării. Ceea ce mass-media prezintă drept o „mișcare populară de opoziție” este, în realitate, o construcție tehnocratică și financiară coordonată de la Washington. Imperialismul american modern nu mai acționează doar prin invazii directe, ci printr-un proces de subminare internă, utilizând organizații paravan precum National Endowment for Democracy (NED) și USAID pentru a finanța și antrena o elită politică docilă intereselor străine.
Masa Rotundă a Unității Democratice (MUD) nu reprezintă o emanație organică a societății civile venezuelene, ci o coaliție bizară de forțe — de la comuniști la neoliberali — care nu ar coopera niciodată fără presiunea și finanțarea unei părți terțe. Aceste grupuri sunt antrenate în tehnici de propagandă și manipulare, folosind „societatea civilă” ca un cod pentru interesele marilor corporații și ale multimilionarilor locali. Juan Guaidó, propulsat de la anonimat la statutul de „președinte auto-proclamat” în 2019, este exemplul perfect de politician „de laborator”. Educat în Statele Unite și fără nicio bază electorală reală (fiind ales într-o circumscripție mică cu un număr nesemnificativ de voturi), Guaidó a fost recunoscut instantaneu de axa liberală nu pe baza constituției Venezuelei, ci pe baza utilității sale în procesul de repatriere a capitalului naționalizat către firmele americane. Această strategie de „regime change” vizează direct subminarea ordinii constituționale din 1999, o constituție pe care poporul venezuelean a apărat-o repetat, inclusiv în timpul loviturii de stat eșuate din 2002, finanțată tot de SUA.
Colapsul economic recent al Venezuelei, prezentat în mod obsesiv de mass-media occidentală drept rezultatul exclusiv al ineficienței interne, reprezintă, în fapt, consecința unui asediu economic fără precedent în epoca modernă. În cadrul sistemului liberal global, sancțiunile financiare nu sunt măsuri diplomatice benigne, ci instrumente de „război hibrid” menite să înfometeze o populație pentru a forța o schimbare de regim favorabilă intereselor transnaționale. Statele Unite au utilizat poziția lor dominantă în sistemul financiar global pentru a izola Venezuela de circuitele de capital, transformând dependența istorică a țării de piața americană într-o armă de strangulare. Fundamentul juridic al acestui asediu a fost pus în 2015, când administrația Obama a emis un ordin executiv declarând Venezuela o „amenințare neobișnuită și extraordinară la adresa securității naționale a SUA”. Această caracterizare este lipsită de orice fundament militar real, însă a servit drept justificare necesară pentru impunerea unei blocade financiare totale. Prin înghețarea conturilor deținute de entitățile de stat venezuelene în bănci străine, s-a blocat capacitatea guvernului de la Caracas de a achiziționa bunuri vitale, precum medicamente și alimente, generând o criză umanitară care este ulterior folosită ca pretext pentru intervenția externă. Această strategie este susținută de acțiuni de sabotaj intern, unde grupuri de interese coordonate din exterior deturnează transporturile de bunuri către Columbia pentru a alimenta piața neagră și a crea penurie în supermarketurile locale.
Unul dintre cele mai flagrante episoade de imperialism financiar contemporan îl reprezintă confiscarea activelor externe ale Venezuelei de către aliații occidentali. Cazul Băncii Angliei, care refuză returnarea a peste un miliard de dolari în rezerve de aur aparținând poporului venezuelean, constituie un act de piraterie modernă. Motivarea acestui gest sub pretextul că guvernul Maduro este „nelegitim” sau „fascist” ascunde o logică imperială cinică: negarea dreptului unei națiuni suverane de a-și gestiona resursele proprii în timp de criză. Această tactică nu este nouă; ea a fost utilizată anterior împotriva guvernului naționalist al lui Juan Perón în Argentina, unde resursele naționale au fost blocate pentru a forța subordonarea politică. Prin nerecunoașterea autorităților de la Caracas, instituțiile liberale își arogă dreptul de a „păstra” bogăția națiunii, pregătind terenul pentru transferul acestor resurse către marionete politice de tipul lui Juan Guaidó. Scopul final este repatrierea capitalului naționalizat de către statul venezuelean înapoi către corporațiile americane și britanice care au dominat anterior economia țării.
Contextul actual al persecuției juridice împotriva lui Nicolás Maduro reprezintă faza finală a demantelării suveranității Venezuelei prin intermediul „legii ca armă” sau lawfare. Punerea sub acuzare a unui șef de stat în funcție sub pretexte morale, cum ar fi narcotraficul, servește drept acoperire juridică pentru obiective materiale clare. John Bolton, o voce proeminentă a neoconservatorismului american, a admis deschis că miza reală este accesul marilor corporații americane la rezervele de petrol venezuelene. Petrolul venezuelean reprezintă o miză strategică imensă, fiind situat la doar 48 de ore de transport maritim de rafinăriile din Texas, spre deosebire de rutele de peste 40 de zile necesare din Golful Persic. Astfel, adevărata „crimă” a lui Maduro, în viziunea hegemoniei liberale, este refuzul de a permite privatizarea industriei petroliere și insistența de a folosi veniturile energetice pentru a finanța un stat social independent de dictatul Washingtonului. Prin criminalizarea liderului național, se urmărește delegitimarea întregului sistem politic care a îndrăznit să conteste supremația capitalului transnațional.
Pentru a înțelege de ce imperialismul american vizează cu atâta ferocitate Venezuela, trebuie analizat succesul intern al politicilor de stat care au prioritizat omul în fața profitului corporatist. Sub conducerea lui Hugo Chávez, Venezuela a implementat un model de dezvoltare care a sfidat dogmele FMI, demonstrând că o națiune bogată în resurse își poate asigura independența prin investiții masive în capitalul uman. Această transformare nu a fost doar una economică, ci una ontologică, redându-le venezuelenilor demnitatea de a fi stăpâni pe propriul pământ. Unul dintre cele mai impresionante succese a fost eradicarea analfabetismului. În timp ce sistemele liberale tratează adesea educația ca pe un privilegiu de piață, statul venezuelean a privit-o ca pe un drept inalienabil, reușind să învețe peste 1,5 milioane de cetățeni să scrie și să citească, fapt validat internațional de UNESCO în 2005. Mai mult, numărul tinerilor înscriși în sistemul de învățământ a explodat, rata de școlarizare în ciclul secundar crescând de la 54% la peste 73%, iar numărul studenților triplându-se până la peste 2,3 milioane în 2011. Această „revoluție a cunoașterii” a creat o bază socială conștientă, capabilă să înțeleagă și să reziste manipulărilor mediatice externe.
În domeniul sănătății, contrastul cu modelul american de asigurări private este izbitor. Prin crearea a mii de centre medicale de proximitate și spitale noi, statul a asigurat accesul gratuit la îngrijire de calitate pentru segmente ale populației care fuseseră anterior invizibile pentru oligarhia locală. Indicatorii tehnici confirmă succesul: numărul medicilor a crescut de la 20 la 100 per suta de mii de locuitori, iar speranța de viață a crescut constant. Aceste realizări au dus la o scădere istorică a sărăciei extreme, de la 17% la 7%, și a inegalității sociale, transformând Venezuela într-un model de echitate pentru întreaga Americă Latină. Miezul conflictului dintre Venezuela și imperialismul american rezidă în actul de naționalizare a industriei petroliere din 2003. Până în acel moment, resursele țării erau exploatate de entități private care trimiteau majoritatea profiturilor în afara granițelor, lăsând populația locală în mizerie. Prin preluarea controlului total asupra companiei PDVSA, statul venezuelean a transformat petrolul dintr-o marfă de schimb globală într-un instrument de dezvoltare națională. Naționalizarea nu a fost doar o schimbare de proprietate, ci o schimbare de viziune strategică. Veniturile rezultate au fost direcționate către „Misiunile Sociale”, finanțând programe de locuințe, hrană subvenționată și asistență medicală. Mai mult, Venezuela a folosit petrolul pentru a construi o arhitectură financiară regională alternativă, oferind energie subvenționată vecinilor săi prin inițiativa Petrocaribe. Acest gest de solidaritate a fost perceput la Washington ca o amenințare directă la adresa hegemoniei energetice și financiare a Statelor Unite.
Din punct de vedere tehnic, naționalizarea a inclus și sectoarele de electricitate și telecomunicații, eliminând monopolurile private care parazitaseră economia națională timp de decenii. Această consolidare a controlului statului asupra sectoarelor vitale a permis o creștere economică accelerată și o stabilitate internă pe care forțele liberale au încercat constant să o submineze prin sabotaje economice și manipulare valutară. Adevărata „crimă” a Venezuelei, în ochii sistemului liberal global, nu este o presupusă lipsă de democrație, ci succesul unui model care demonstrează că se poate trăi fără dictatul FMI și al marilor corporații. Sancțiunile și presiunile actuale sunt, în esență, pedeapsa aplicată unei națiuni care a îndrăznit să declare că resursele sale aparțin poporului, nu capitalului transnațional. Atunci când figuri precum John Bolton recunosc deschis interesul pentru controlul petrolului venezuelean, devine evident că discursul despre „drepturile omului” este doar o perdea de fum pentru o agendă imperială de tip extractiv. O componentă esențială a imperialismului modern, așa cum este aplicat în Venezuela, nu se manifestă prin invazii militare frontale, ci printr-un proces insidios de subminare a instituțiilor statului din interior, utilizând structuri paravan coordonate de serviciile de informații americane. Masa Rotundă a Unității Democratice (MUD) reprezintă, în această cheie anti-liberală, nu o mișcare politică organică, ci o construcție tehnocratică orchestrată de CIA prin intermediul USAID și al Biroului de Inițiative de Tranziție. Această coaliție bizară, care reunește forțe ideologice diametral opuse — de la elemente ale Partidului Comunist până la neoliberali fervenți — este menținută într-o stare de cooperare artificială doar prin presiunea și finanțarea masivă venită de la Washington.
Documentele tehnice și rapoartele oficiale ale USAID confirmă că, de la moartea lui Hugo Chávez, Statele Unite au pompat zeci de milioane de dolari în aceste structuri de opoziție cu scopul explicit de a răsturna ordinea constituțională. Între 2002 și 2014, sumele destinate acestor grupări ar fi atins pragul de 100 de milioane de dolari, fonduri utilizate pentru instruirea tinerilor lideri în tehnici de propagandă, manipulare socială și utilizarea rețelelor digitale pentru a simula o revoltă populară. Această strategie de „regime change” utilizează conceptul de „societate civilă” ca pe un cod pentru interesele marilor corporații și ale oligarhiei locale care dorește recuperarea privilegiilor pierdute după naționalizările strategice. Cazul lui Juan Guaidó reprezintă apogeul acestui efort imperial de a impune o conducere paralelă fără nicio bază electorală reală. Guaidó este prototipul politicianului „fabricat” în universitățile de elită americane, un produs de laborator propulsat în prim-planul politicii internaționale nu prin votul poporului venezuelean, ci prin decretul diplomatic al Casei Albe. Faptul că acesta a fost recunoscut instantaneu drept „președinte auto-proclamat” de către axa liberală globală — fără a fi participat vreodată la o cursă prezidențială — demonstrează natura pur imperială a demersului.
Legitimarea lui Guaidó a fost construită printr-un efort mediatic și diplomatic masiv, ignorând complet realitatea constituțională a Venezuelei. În timp ce președintele Nicolás Maduro a fost ales prin vot popular monitorizat internațional, Guaidó a fost instalat ca un instrument de repatriere a capitalului. Rolul său a fost acela de a oferi o fațadă de „legalitate” pentru acțiunile de confiscare a activelor externe ale Venezuelei, pregătind terenul pentru returnarea industriei petroliere și a altor sectoare strategice către corporațiile transnaționale care au dominat anterior economia țării. Această manevră evidențiază faptul că, pentru imperialismul liberal, „democrația” este un termen flexibil, aplicat doar atunci când rezultatul electoral servește interesele pieței unificate globale. Suportul tehnologic al acestui asediu este asigurat de marile firme de tehnologie americane, care acționează ca arbitri ideologici în serviciul hegemoniei liberale. Cenzurarea vocilor pro-naționaliste, precum ștergerea paginilor de informare ale guvernului de la Caracas sub pretexte birocratice, face parte dintr-un efort coordonat de a izola Venezuela de dialogul global. Într-o lume în care comunicarea este mediată de câteva corporații din Silicon Valley, suveranitatea informațională devine la fel de importantă ca cea energetică. Această cenzură sistemică urmărește să ascundă succesele sociale ale regimului venezuelean și să amplifice doar narațiunile despre criză, de multe ori cauzate chiar de sancțiunile americane, pentru a justifica intervenția „umanitară”.
Unul dintre cele mai bizare și, în același timp, revelatoare instrumente ale imperialismului contemporan este utilizarea limbajului securitar pentru a justifica agresiunea economică. În anul 2015, sub administrația Obama, Statele Unite au emis un ordin executiv care declara oficial Venezuela drept o „amenințare neobișnuită și extraordinară la adresa securității naționale și politicii externe a SUA”. Această caracterizare, reînnoită ulterior și sub administrația Trump, reprezintă un pilon fundamental al strategiei de tip lawfare (război juridic). Din punct de vedere academic și logic, ideea că o națiune sud-americană fără capacități de proiecție militară globală ar putea amenința supraviețuirea fizică a celei mai mari puteri militare din lume este absurdă. Totuși, în lexiconul liberal, „amenințarea” nu se referă la rachete sau invazii, ci la exemplul de nesupunere economică. Adevărata amenințare pe care Venezuela o reprezintă este de natură sistemică: ea demonstrează că un stat poate supraviețui și prospera (așa cum a făcut-o timp de un deceniu sub Chavez) prin naționalizarea industriilor strategice și prin utilizarea resurselor pentru binele comun, în loc să le cedeze monopolurilor private. Criminalizarea conducerii de la Caracas, prin punerea sub acuzare a lui Nicolás Maduro, este încercarea finală de a dizolva autoritatea statului național și de a-l transforma într-un teritoriu administrat de interesele extractive externe.
Imperialismul liberal se ascunde adesea în spatele unor pretexte morale precum „drepturile omului” sau „democrația”, însă fețele vizibile ale aparatului de securitate american, precum John Bolton, au admis uneori deschis mizele materiale. Interesul strategic al SUA în Venezuela gravitează în jurul celor mai mari rezerve de hidrocarburi din lume. Din perspectivă logistică, petrolul venezuelean este situat la doar 48 de ore de transport maritim față de rafinăriile din Texas, spre deosebire de cele peste 40 de zile necesare pentru transportul din Golful Persic. Această proximitate geografică, cuplată cu volumul imens al rezervelor, face ca orice guvern naționalist care refuză privatizarea PDVSA (compania petrolieră de stat) să fie considerat un inamic inacceptabil. Strategia americană urmărește, în esență, transformarea Venezuelei într-o stație de alimentare controlată corporatist, eliminând riscurile geopolitice asociate strâmtorii Ormuz sau altor puncte de tranzit globale. În acest context, arestarea sau înlăturarea lui Maduro nu este o măsură de justiție, ci o operațiune de eliberare a drumului pentru capitalul american în regiune. Cazul Venezuelei expune fractura fundamentală a secolului XXI: bătălia dintre oligarhia capitalistă pură și suveranitatea națională autentică. Liberalismul, în forma sa agresivă și globalistă, dorește o lume fără granițe politice, unde resursele pământului sunt simple intrări contabile într-un sistem de profit unificat. Pentru această ordine, națiunea este un obstacol, iar tradiția culturală sau religioasă este un factor de rezistență ce trebuie dizolvat prin consumerism și propagandă mediatică. Venezuela a reprezentat o formă de rezistență bazată pe „sânge și pământ” în sensul cel mai profund: o comunitate care a decis că bogăția solului său aparține copiilor săi, nu acționarilor de pe Wall Street. Succesul inițial al programelor sociale — alfabetizarea masivă, creșterea spectaculoasă a asistenței medicale și reducerea sărăciei extreme — a demonstrat viabilitatea naționalismului socialist. Asediul economic actual, sancțiunile și cenzura digitală sunt pedepsele aplicate unei națiuni care a îndrăznit să viseze la independență.
În final, lupta Venezuelei rămâne un simbol global al rezistenței împotriva Noii Ordini Mondiale a banului. Într-o lume în care democrația este adesea doar o etichetă goală pentru controlul oligarhic, efortul de a păstra controlul național asupra resurselor și destinului politic este actul suprem de rebeliune împotriva unei ordini care transformă ființa umană într-o unitate de consum, iar națiunea într-o simplă corporație administrată de la distanță.