.
Articolul este extras cu permisiunea autorului, profesorul universitar doctor Corvin Lupu, din cartea sa Confruntare și cooperare în relațiile României cu Rusia, China și SUA, Editura Paul Editions, București, 2024
Gânduri ale autorului
Textele pe care le propun cititorului în prezenta carte au fost scrise în perioade diferite, pentru a fi prezentate sau publicate cu ocazia unor manifestări științifice. Secvențial, disparat, aceste texte creează doar clișee. Am considerat că adunându-le, determinându-le și clasificându-le, într-un tot unitar ele pot fi mai expresive.
Primele rânduri din cuprinsul acestei cărți au fost scrise în anul 2002, pentru un studiu dedicat problematicii pierderii Basarabiei de către România, pe care l-am publicat într-unul din volumele dedicate unui congres mondial de istorie și l-am prezentat într-una din secțiunile acestuia. În anul 2002, subsemnatul am fost delegat al Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires. Am abordat un subiect pe care istoriografia românească nu l-a clarificat și l-a ocolit, respectiv problematica pierderii Basarabiei în 1940 și din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României. În general, fără să ne propunem să enumerăm cărți, studii și articole, menționez că vinovăția pierderii Basarabiei de către România, în vara anului 1940, a fost aruncată, în cea mai mare parte, pe seama agresiunii Uniunii Sovietice. Acest fapt este incontestabil pe fond, dar necesită, după părerea noastră, o privire mai atentă asupra ansamblului acțiunilor și atitudinii guvernului regal al României față de Rusia Sovietică, în perioada imediat următoare preluării puterii în Rusia de către bolșevici și în alte momente istorice. Pentru a clarifica această problemă, am abordat problematica de la începuturile ei, respectiv de la 1812.
Cu prilejul Congresului Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires (2002) m-am referit și la aceste aspecte, dar privindu-le în cadrul mai larg al influenței apartenenței statale a Basarabiei asupra ansamblului relațiilor dintre Rusia Sovietică/Uniunea Sovietică și România.[1]
În rândurile prezentei cărți am reluat o parte dintre aceste idei și le-am completat cu alte rezultate ale cercetării și cu o perspectivă formulată prin prisma unor puncte de vedere rezultate din actualele relații internaționale și din necesitatea unor proiecte politice și geostrategice ale Republicii Moldova racordate la realitățile zilelor noastre, realități privite în afara intereselor internaționale de dominație, din vest și din est și în afara unor tipare create și întreținute vreme îndelungată de diverse forțe interne și externe interesate în a fractura cât mai adânc relația României cu marele ei vecin de la Răsărit.
Fără să doresc să dau verdicte, punându-mi mereu semne de întrebare, dând voie îndoielii să mă frământe, apreciez ca necesară o revedere a problematicii și prin includerea în cercetare și în analiză a unor măsuri și atitudini politico-diplomatice românești, care, privite din anumite perspective, pot fi apreciate și ca erori, unele dintre ele grave. În orice caz, discuția specialiștilor pe aceste probleme nu poate fi decât benefică. De aceea, rememorez o serie de evenimente în fața cărora guvernul României a acționat lipsit de prevedere, poate și fără tactul necesar și animat doar de resentimente, fie ele și obiective. Raportând aceste erori la situația din epoca post-sovietică din Republica Moldova și din regiune, se pot contura unele idei care pot fi folosite în practica politică de la Chișinău și de la București.
La ora scrierii acestor rânduri, proiectele naționale românești din Basarabia au eșuat în demersurile de implementare și este neproductiv a se continua pe liniile politice perdante promovate până în prezent.
Abordând cadrul relațiilor româno-sovietice/ruse din ultimii aproape o sută de ani, în paginile prezentei cărți am abordat și problematica relațiilor dintre România și China, de după anul 1949, relații care au influențat decisiv relația României cu Uniunea Sovietică, în perioada Războiului rece. Pe aceeași linie de gândire, relațiile foarte bune ale României cu China au trezit interes major și au catalizat relațiile României cu SUA, cu deosebire în perioada în care România a fost mijlocitor al relațiilor SUA cu China, SUA cu URSS, SUA cu Vietnamul și al relațiilor Israelului cu unele state arabe și cu palestinienii. În acea perioadă, exercitând acest rol de mijlocitor de cel mai înalt nivel mondial, România a devenit o importantă putere diplomatică a Lumii și a acumulat cel mai înalt prestigiu din întreaga sa istorie. Contestarea acestor realități și propaganda politică a regimului iudeo-euro-atlantic căruia îi este arondată România la ora scrierii acestor rânduri, nu pot anula realitatea afirmațiilor din rândurile de mai sus, în ciuda unor eforturi intense în acest sens.
Este cert că de-a lungul timpului, România a avut relații importante cu toate cele trei cele mai mari puteri ale lumii de astăzi și aceste relații nu au fost importante doar pentru România, ci, indiscutabil, în anumite momente istorice, au fost importante și pentru cele trei state la care ne referim, URSS/Rusia, China și SUA și pentru mediul politic internațional din acele perioade.
Relații ruso-române, până la formarea statului național român
Pe măsură ce Imperiul Otoman, cel alături de care s-au cristalizat statele feudale românești, a intrat într-o lungă criză generală, Rusia a jucat un rol din ce în ce mai mare în spațiul românesc. Rusia avea să devină moștenitoarea din sud-estul Europei a unei importante părți din influența de jumătate de mileniu a Imperiului Otoman, pe care acesta o pierdea încet, teritoriu după teritoriu, pe măsură ce criza generală a imperiului s-a accentuat.
Domnitorii români au înțeles de timpuriu că rolul Rusiei este în creștere și că acest rol nu trebuie nici desconsiderat, nici neglijat. Domnitorii Țărilor Române, cu deosebire cei ai Moldovei, au văzut în creșterea puterii Rusiei din sec. al XV-lea, pe de o parte, apariția unui rival al Poloniei și al Imperiului Otoman, puterile în cleștele cărora erau ele nevoite să existe și să se dezvolte, pe de altă parte, apariția acelei forțe capabilă să alunge puterea tătarilor, cei care au jefuit sute de ani teritoriile românești.
Ștefan cel Mare este cel care a gândit și a realizat o alianță matrimonială cu Cnezatul rusesc al Kievului, căsătorindu-se cu Evdochia, fiica marelui cneaz al Kievului, Simion Olelcovici.[2] Ulterior, decăderea Kievului și creșterea puterii rusești în jurul cnezatului rus al Moscovei, va scădea pentru o perioadă interesul românesc față de Kiev.
Tot Ștefan cel Mare a căsătorit-o pe fiica sa Elena cu Ivan cel Tânăr, fiul cneazului Rusiei Ivan al III-lea, în anul 1483. Această legătură de rudenie a fost importantă. Întrucât Ivan cel Tânăr a murit în anul 1490, fiul său și al Elenei, Dimitri, a devenit moștenitor al tronului Rusiei. El nu a a ocupat acest tron, pentru că Ivan al III-lea s-a mai căsătorit ulterior și a avut un fiu, Vasile, care, după lupte interne pentru moștenirea puterii, a fost declarat moștenitor. Cele două țări s-au sprijinit reciproc în situații importante. Legătura lui Ștefan cu Ivan al III-lea a fost și o componentă a eforturilor de aliere a creștinătății împotriva Imperiului otoman.[3]
Petru Rareș și țarul Moscovei, Vasili Ivanovici, au făcut schimb de ambasade. De asemenea, Mihai Viteazu a întreținut bune relații cu țarul uzurpator Boris Godunov, căruia îi face o serie de propuneri pentru proiecte politice comune de mare anvergură în estul Europei.[4]
Dar, implicarea Moldovei în spațiul de la est și nord-est de Nistru a făcut ca să existe o influență românească în acea zonă. La aceasta s-a adăugat așezarea în acest spațiu a numeroși oieri ajunși acolo prin transhumanță și stabiliți acolo în număr mare.
În sec. al XVII-lea, Panait Radu și David Corbea sunt numiți rezidenți permanenți la Moscova[5], unde se afla deja o comunitate românească, redusă ca număr, dar cuprinzând valori intelectuale. Între aceștia, strălucea spătarul Nicolae Milescu, care, fiind foarte apreciat de țarul Petru I cel Mare, a fost numit ca șef al „Departamentul Soliilor” (Posolskii Prikaz), care era Cancelaria diplomatică de la Moscova.
Brașoveanul David Corbea a fost inițial, în 1701, trimis de Constantin Brâncoveanu ca rezident pe lângă hatmanul ucrainean Mazepa, care încerca să întemeieze, un stat ucrainean de sine stătător împotriva Moscovei. Curând, însă, el a plecat la Moscova și s-a pus în slujba țarului Petru I. De la acesta, David Corbea a obținut garanția că, în cazul în care se va afla în pericol din partea turcilor, domnitorul Constantin Brâncoveanu va primi azil în Rusia. În 1706, David Corbea a revenit în țara Românească, în calitate de consilier imperial al lui Petru I și, în același timp, de diplomat al lui Constantin Brâncoveanu. A îndeplinit misiuni diplomatice în Ungaria și în Polonia. A fost un important agent al lui Brâncoveanu și al țarului Petru I.
Panait Radu și David Corbea au fost lăsați mai mulți ani ca rezidenți permanenți la Moscova, s-au familiarizat cu mediul politic de acolo, cu mentalitățile politicienilor ruși și cu cultura rusă. Din această cauză, Mircea Malița aprecia că ei au fost printre primii noștri diplomați în sensul modern al termenului.[6]
O personalitate de anvergură europeană care a marcat raporturile Rusiei cu spațiul românesc a fost Dimitrie Cantemir. Apropierea sa de Rusia s-a datorat într-o anumită măsură unor factori subiectivi. În tinerețea sa a fost capuchehaie pe Insula Prinkipo și la Istanbul. A fost un mare învățat. A cunoscut bine și a iubit cultura turcă și a avut legături trainice în rândul turcilor. În anul 1697, trimis fiind însă ca însoțitor al armatei otomane condusă de marele vizir Elmas Mehmed pașa, a asistat la bătălia de la Zenta și a văzut înfrângerea totală a otomanilor de către prințul Eugeniu de Savoia. Tarele societății otomane, pe care le cunoștea foarte bine, precum și tactica învechită de luptă a oștirii otomane, înapoierea economică a imperiului, i-au creat lui Dimitrie Cantemir convingerea că Imperiul otoman se va prăbuși curând, iar puterea care va domina spațiul sud-est european, inclusiv Țările Române, va fi Rusia. Viziunea sa a fost una corectă, doar că prăbușirea totală a Turciei se va produce doar peste două secole.
Dimitrie Cantemir a fost pus în scaunul Moldovei de turci, în 1710, cu misiunea de a-l supraveghea pe domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, suspectat de turci că ar trăda obligațiile stabilite prin capitulații și ar avea înțelegeri secrete cu rușii. Cantemir se căsătorise cu Casandra, fiica domnitorului Șerban Cantacuzino, având legături strânse cu boierimea din Țara Românească. El nu și-a îndeplinit misiunea dată ce turci, ci a încheiat un tratat secret cu Rusia, la Luțk, în aprilie 1711.[7] Conform acestui tratat cuprinzând 17 puncte, Rusia a garantat integritatea teritorială a Moldovei, iar teritoriile Buceac și Tighina, cu cetățile Chilia și Cetatea Albă urmau a fi retrocedate Moldovei. Tratatul a fost semnat de Petru cel Mare și de contele Golofkin, în calitate de ministru. Se stipula că tratatul își pierde valabilitatea doar dacă Moldova s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie.[8]
Recunoașterea de către Rusia lui Petru cel Mare a integrității teritoriale a Moldovei are o importanță specială în istoria României. Câțiva ani mai târziu, după ce turcii au preluat din nou suzeranitatea asupra Moldovei, Dimitrie Cantemir, savant istoric de primă mărime, membru al Academiei din Berlin, a conștientizat acest fapt și a publicat și difuzat tratatul, cu toate prevederile sale, în spațiul german, pentru a fi cunoscut și a produce efecte în conștiința politică europeană. Dar, Moldova „s-a lepădat” de Rusia ca urmare a înfrângerii militare a Rusiei și Moldovei, în bătălia de la Stănilești (1711), dar acest fapt nu poate anula semnificația recunoașterii de către Petru cel Mare a existenței unei Moldove suverane, în integritatea ei teritorială. Acest argument a fost puțin folosit de diplomația românească în perioada eforturilor românești de recunoaștere internațională, inclusiv de către Uniunea Sovietică, a apartenenței Basarabiei la România.
Pe parcursul prezentei lucrări se vor face referiri la drepturile istorice ale românilor asupra unor teritorii care au fost anexate de Rusia/Uniunea Sovietică și Ucraina, de-a lungul istoriei. Din acest motiv, nu abordăm în aceste rânduri semnificația și precedentul creat în cursul Păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) prin acceptul dat de Turcia și de Rusia, două dintre puterile garante ale Moldovei, ca Imperiul habsburgic să ocupe o parte din nordul Moldovei, pe care ulterior l-a numit Bucovina, pentru a acredita ideea că acel spațiu geografic nu ar fi parte componentă a Moldovei, ci un ținut separat asupra căruia habsburgii au dorit să-și instituie drepturi istorice de deținere. Nu mai este cazul să insist asupra nulității de drept a cedării de către Imperiul Otoman și Rusia a unui teritoriu care aparținea Moldovei, a cărei integritate teritorială sultanii se angajaseră să o apere.[9]
La sfârșitul sec. al XVIII-lea, Imperiul rus își întinsese stăpânirea până în preajma Țărilor Române și era interesat de creșterea influenței asupra acestora. Din acest motiv, când s-a negociat Pacea de la Kuciuk-Kainargi și s-a încheiat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia a cerut și a obținut dreptul de a numi un consul general în Țările Române.[10] Importanța strategică și economică a Principatelor Române a condus la lupta marilor imperii, în special a Rusiei și Turciei, pentru influența asupra spațiului românesc.
Primul consul general al Rusiei în Principatele Române a fost Serghei Lazarovici Lașcariov, de etnie georgiană. În ciuda tratatului dintre Rusia și Imperiul Otoman, turcii nu acceptau ca Lașcariov să aibă sediu la Iași sau la București, pentru a nu fi în preajma domnitorilor români și a nu-i influența în direcția apropierii de Rusia. Rusia nu accepta un alt sediu pentru consulul său general decât capitalele Principatelor Române. Situația a generat încordări atât de mari încât la 1780, țarina Ekaterina a II-a a trimis o navă militară în Bosfor pentru a intimida Turcia. În această dispută a intervenit și Franța, care a determinat Turcia să-i permită lui Lașcariov să-și stabilească consulatul general la București, fapt care s-a realizat doar după opt ani de la încheierea tratatului ruso-turc, în 1782.[11] Ulterior, s-au înființat și consulatele altor puteri europene în Principatele Române.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a regimului oprimator habsburgic din Transilvania și Banat, un număr de aproximativ 32.000 de etnici români, cifră importantă pentru populația de atunci, au părăsit Transilvania și au emigrat în Rusia, cu acceptul țarinei Ekaterina a II-a. Emigranții, așezați în zona Kievului, au întemeiat un număr de aprox. 40 de sate noi, cărora le-au dat nume similare celor din Transilvania, de unde plecaseră emigranții.
Un moment istoric important pentru Principatele Române l-a constituit negocierea sferelor de influență asupra Europei între Franța și Rusia, de la începutul sec. al XIX-lea. În anul 1808, împăratul Napoleon I și-a dat acordul ca Finlanda, Țara Românească și Moldova să facă parte din Imperiul rus.
După anul 1800, numărul boierilor români filo-ruși, care vedeau în Rusia speranța de eliberare de sub dominația otomană, fără să identifice încă partea negativă a unei viitoare stăpâniri rusești, a crescut. Rusofilia s-a extins mult în Țările Române. Ea va fi temperată de ocuparea abuzivă a Basarabiei de către Rusia, la 1812. La începutul sec. al XIX-lea, unii dintre filorușii influenți au fost Costache Ghica, mare ban și vicepreședinte al Divanului Valahiei între 1810-1812 și consilier rus, Constantin Varlaam, mare vistier și membru al primului Divan al Valahiei, care era și general rus, Constantin Samurcaș, mare vistier și membru al Divanului, Constantin Bălăceanu, mare vornic etc.[12]
Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 a pricinuit Principatelor Române pagube importante. În mod deosebit a suferit Dobrogea și Moldova, teatrul unor confruntări dintre armatele ruse și turce. Constanța, Tulcea, Medgidia, Măcin, Hârșova, Isaccea și alte localități au fost distruse în foarte mare parte. În Constanța nu au mai rămas decât 60 de case. La sfârșitul războiului, armata rusă care a acționat în sudul Dunării împotriva turcilor aliați cu albanezii, a revenit la nord de Dunăre și a ocupat integral Principatele Române, i-a obligat pe domnitorii Ioniță Sandu Sturza și Grigore al IV-lea Ghica să se retragă și a instituit o administrație rusească, avându-l în frunte pe contele Fiodor Petrovici Pahlen, în calitate de președinte al Divanurilor celor două principate. Administrația rusă a Principatelor Române a durat până la încheierea Păcii de la Paris (1856), care a pus capăt Războiului Crimeii. Puterile europene au acceptat această situație, fiind preocupate, în special Franța și Marea Britanie, să obțină acordul Rusiei pentru a prelua influența asupra altor teritorii pe care Imperiul Otoman, „omul bolnav” al Europei, cum l-a numit țarul Nicolae I, le pierdea continuu.
Rusia a încercat să își asigure stăpânirea deplină asupra Principatelor Române, oferind în acest sens Imperiului Otoman suma de 36 de milioane de franci aur în schimbul renunțării acestuia la drepturile sale de suzeranitate.[13]
Ocupația militară rusă a principatelor Române a fost una dură și a creat nemulțumiri în rândul populației.
Cei 27 de ani de administrație rusească a Principatelor Române au accentuat amprenta răsăriteană asupra civilizației și mentalităților din spațiul românesc. Acest fapt avea să fie interpretat politic în sens negativ de către susținătorii necondiționați ai apartenenței românilor la spațiul occidental. Într-o abordare neutră, se poate afirma că amprenta răsăriteană nu a fost nici mai bună și nici mai rea decât cea occidentală, ambele având contribuții culturale și de civilizație pozitive și, desigur, ambele promovând și fenomene negative în societatea românească.
Pe de altă parte, apartenența românilor la spațiul ortodox, sub influență bizantină, a fost un factor care a oferit un numitor comun al românismului cu cultura și civilizația rusă. Din rațiuni de interese politice și de conflicte legate de ocuparea abuzivă de către Rusia a unor teritorii românești, legăturile dintre Țările Române și Rusia au fost mereu afectate și sabotate politic, ceea ce a favorizat pătrunderea în spațiul românesc a altor interese central și vest-europene, care nu s-au dovedit cu nimic mai favorabile dezvoltării pe multiple planuri a poporului român. În paralel, concomitent, nedorind ca influența occidentală și central europeană să se apropie de fruntariile Rusiei, guvernele țariste și apoi cel sovietic au acționat împotriva curentului occidental și a susținătorilor săi din spațiul românesc, născând și apoi accentuând adversități.
Țările Române, așezate la marginea de est a spațiului occidental, așa cum s-a configurat el încă de pe vremea romanilor, la marginea de sud-vest a zonei de influență a Imperiului rus și la marginea de nord-vest a Imperiului Otoman, au trecut de mai multe ori dintr-o mână în alta. În funcție de crizele inerente tuturor puterilor, periodic, acestea își abandonează periferiile. Aceasta a devenit o adevărată regulă, care face ca și teritoriile românești să treacă periodic dintr-o stăpânire într-alta. În toată istoria românilor, perioadele de cea mai importantă dezvoltare economică și social-culturală s-au produs în momentele în care statul a fost mai puternic și a reușit să-și asigure un grad cât mai ridicat de suveranitate națională. Autoritatea statului și suveranitatea sa au fost factorii care au condus la progres în spațiul românesc.
În timpul Războiului Crimeii, ultimul război izbucnit din rațiuni religioase, ca urmare a respingerii de către turci a unor solicitări imperiale ruse privitoare la administrarea Locurilor Sfinte din Ierusalim, în anul 1853, țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și în Țara Românească, acestea fiind în acel moment istoric principate autonome sub suzeranitatea otomană. Rusia era considerată și recunoscută în mare parte ca un apărător special al bisericii ortodoxe. De acest motiv s-a prevalat țarul ca să invadeze Principatele Române după eșecul rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Țarul Nicolae I a crezut că puterile europene vor tolera ocuparea unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană și nu vor considera aceasta un atentat la regula echilibrului/„concertului” european, instituită de Congresul de la Viena (1815). În plus, țarul spera ca puterile occidentale să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene de la 1848, încă proaspete în memoria monarhilor europeni.
Ocuparea Basarabiei de către Rusia la 1812, a rănit spațiul românesc, iar această rană nu s-a mai vindecat. La 1812, pentru un moment istoric de câțiva ani, populația Basarabiei nu a resimțit duritatea regimului țarist, ci, din contră, populația românească dintre Prut și Nistru, încă zdrobitor majoritară, s-a bucurat de unele favoruri care au fost acordate de regimul țarist, în scopul atragerii ei și din interesul ca populația românească să nu se refugieze în regiunile din dreapta Prutului. Populația Basarabiei a fost scutită de fiscalizare și de serviciul militar.[14] Aceste facilități foarte importante au catalizat supunerea Basarabiei în cadrul Imperiului Rus. Ulterior, aceste privilegii au fost retrase.
Către jumătatea secolului al XIX-lea, masoneria a declanșat un proces de stimulare a conștiinței naționale a popoarelor, ca prim pas pentru declanșarea luptei popoarelor din interiorul marilor imperii, luptă care era prevăzută de planificatorii masoni a conduce la dezmembrarea acestor imperii și la crearea de state naționale mai mici și mai ușor de penetrat de către interesele masonice, în special de către interesele din Europa ale evreimii internaționale, afectată de antisemitismul din marile imperii rus, german, austriac, turc, care nu permiteau în măsura dorită de evrei pătrunderea acestora la vârful politicii, administrației, economiei și finanțelor. Obiectivul avea să fie atins la sfârșitul primului război mondial.
La sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856), prin Tratatul de la Paris (1856), marile puteri europene au retrocedat României sudul Basarabiei, respectiv județele Cahul, Ismail și Bolgrad, regiune cunoscută sub numele de Buceac. Această regiune românească a rămas în componența României timp de 22 de ani. În timpul războiului ruso-româno-turc (1877-1878), armata rusă a ocupat Dobrogea și a smuls-o de la Imperiul Otoman. România, dornică de a-și face o ieșire importantă la Marea Neagră, a acceptat să cedeze Rusiei sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei.
După realizarea Unirii de la 1859, prima convenție internațională încheiată de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei a fost Convenția telegrafică („Aranjamentul telegrafic”) între România și Rusia, semnată la București în toamna anului 1860.[15]
Relațiile României cu Rusia au fost afectate în anul 1863 de faptul că domnitorul A.I. Cuza a sprijinit material lupta revoluționarilor polonezi care au declanșat o insurecție împotriva regimului ocupației țariste, în scopul de a obține scutirea tinerilor polonezi de a sluji în armata rusă.
În timpul războaielor ruso-austro-turce de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din secolul al XIX-lea, Țările Române au fost de mai multe ori ocupate de armata rusă, care a folosit resursele acestor țări pentru războaiele duse de Rusia împotriva Imperiului Otoman.
Consulatele străine din Principatele Române, inclusiv cel rusesc, au avut un impact negativ asupra autonomiei interne a Principatelor Române, datorită amestecului consulilor marilor puteri în deciziile politice, administrative și economice locale.[16]
Ajuns domnitor al României, principele Carol a promovat o politică de apropiere față de Rusia, în speranța obținerii recunoașterii sale ca domnitor de către țar, care nu era mulțumit de urcarea pe tronul României a unui prinț din Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, care aducea puterea Germaniei la fruntariile Rusiei. În acest scop a fost trimisă la Petersburg o misiune diplomatică formată din Vasile Boerescu și Gheorghe Costa-Foru. Misiunea s-a încheiat cu succes, Rusia recunoscând firmanul de investitură emis de Poartă prințului Carol, în calitatea oficială a acestuia de domn al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei. În acest sens, cancelarul Gorceakov a trimis la Constantinopol o scrisoare oficială la 9 noiembrie 1866.[17] Recunoașterea firmanului de investitură ca domn al Principatelor Unite Române emis de Turcia pentru prințul Carol, a reprezentat un moment de consolidare a promovării unor relații directe între România și Rusia. (Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Referințe bibliografice
[1] Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, pp. 175-190.
[2] Occidentalii îl numeau pe marele cneaz „principe”. Cronicarul Grigore Ureche spune că Evdochia era sora lui Simion, iar un cronicar polonez spune că era fiica lui Simion. Vezi Constantin Calmuschi, Relațiunile Țărilor Române cu Rusia, Galați, Tipografia „Buciumul român” P.P. Stănescu, 1911, p. 5.
[3] Ibidem, pp. 6-7.
[4] Ibidem, p. 10.
[5] Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomației românești, Editura politică, București, 1966, p. 179.
[6] Mircea Malița (coordonator), Reprezentanțele diplomatice ale României, volumul I, 1859-1917, Editura politică, București, 1967, p. 15.
[7] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p.173.
[8] Această prevedere a fost introdusă într-o perioadă în care, în spațiul românesc, papalitatea exercita mari presiuni asupra Bisericii Ortodoxe, determinând o parte din românii din Transilvania să adopte religia greco-catolică, prin convingere și promisiuni, pe de oparte și, pe de altă parte, prin acțiuni de distrugere prin bombardare și incendieri a unor biserici și mănăstiri ortodoxe din Transilvania și prin uciderea și prigonirea clerului și călugărimii ortodoxe.
[9] Domnitorul Moldovei Grigore I Ghica s-a opus cu determinare cesiunii teritoriale ilegale făcută de Turcia pe seama Moldovei, motiv pentru care a fost executat în anul 1774.
[10] Constantin Șerban, Înființarea consulatelor ruse în Țara Românească și în Moldova, în „Studii și cercetări de istorie medie”, I, ianuarie-iunie 1952, p. 61.
[11] Gheorghe Bezvikoni, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până în 1854), București, 1958, p. 154.
[12] Vezi și Emanuel Bălan, Principatele Române scapă de turci ca să înfrunte ocupația rusă, în Historia.ro.
[13] Ibidem.
[14] Armata Rusiei țariste avea o prevedere prin care în fiecare unitate militară trebuia să cuprindă în majoritate militari de etnie slavă. Nu puteau să fie încorporați decât maximum 30% minoritari etnici, cu excepția evreilor, care nu erau admiși decât în număt foarte mic și fără să li se acorde nici un fel de funcții de comandă, întrucât trădau. Acest fapt a catalizat decizia de a nu încorpora moldoveni în armată, temporar. Vezi și Andrei Pogăciaș, De la Armata țaristă la Armata Roșie, în Historia.ro.
[15] Dan Berindei, Din începuturile diplomației românești moderne, Editura Politică, București, 1965, pp. 164-165.
[16] Gheorghe Cazan, Înființarea Reprezentanței Diplomatice a României la Petersburg, în Mircea Malița (coordonator), Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. I, Editura Politică, București, 1967, pp. 187-188.
[17] Andrei Alexandru Căpușan, Istoria relațiilor diplomatice româno-ruse. Misiunile speciale și crearea agențiilor diplomatice ale Rusiei și României (1868, 1874), în „Caiete Diplomatice”, Anii IV-V, 2016-2017, nr. 4-5, pp. 7-8.