de Octavian Racu
Ideea eurasianistă nu este una nouă. Originile ei le regăsim în perioada interbelică, când intelectualii ruși din exil încercau să identifice o nouă idee națională pentru conaționalii lor, care să se opună atât ideologiei comuniste a Uniunii Sovietice, cât și promovării ideilor liberale. Părintele-fondator al eurasianismului poate fi considerat kneazul Nikolai Trubețkoi (1890-1938), care publică în anul 1920 un eseu, întitulat „Europa și umanitatea”, unde încearcă să analizeze natura civilizației europene și a ceea ce numește el „civilizație eurasiatică”.
Ulterior, noului curent s-au alăturat istoricul Gheorghii Vladimirovici Vernandskii (1886-1967), geograful Piotr Nikolaevici Savițkii (1895-1968), filosoful Gheorghe Vasilievici Florovskii (1893-1976), Lev Gumilev (1912-1992). Mai târziu, eurasianismul a pătruns sub diferite forme și în gândirea europeană. Una din manifestările sale extreme, spre exemplu, a fost cea a belgianului Jean-François Thiriart, care a promovat ideea Imperiului Eurasiatic „de la Vladivostok la Dublin”, care ar cuprinde Europa și Uniunea Sovietică, și s-ar opune imperialismului american.
După căderea URSS, cel care a readus primul subiectul eurasianismului în mediul academic al Rusiei a fost academicianul Andrei Saharov, care a propus înființarea a unei Uniuni ai Statelor Europene și Asiatice. În plan intelectual, ideea a fost dezvoltată mai profund de către Aleksandr Dughin, adâncindu-se în domenii ca filosofia, sociologia, antropologia și geopolitica. În plan politic, ideea a fost înaintată şi promovată de către președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev, apoi de către președintele Bielorusiei, Alexandr Lukașenko. Cei doi au propus în anul 1994 crearea unei Uniuni Eurasiatice în spațiul Comunității Statelor Independente. Proiectul presupunea includerea în noua structură a cinci republici ex-sovietice: Federația Rusă, Bielorusia, Kazahstan, Kîrgîzstan și Tadjikistan.
În anul 2011, în ajunul campaniei electorale, prim-ministrul rus Vladimir Putin publică în ziarul Izvestia un articol prin care relansează ideea Uniunii Eurasiatice. Momentul nu a fost ales întâmplător:
• pe plan intern, în condițiile unei apatii generale, electoratul rus are nevoie de o idee care să-l mobilizeze pentru participarea la alegerile prezidențiale
• pe plan extern, Uniunea Europeană trece printr-o criză financiară și politică, care pune sub semnul întrebării existența acestei structuri, situație care permite Rusiei să adopte o poziție avantajoasă în dialogul cu Vestul și statele din “cordonul sanitar”.
Uniunea Eurasiatică – nou imperiu rus sau o uniune a egalilor?
Ideilor expuse de Vladimir Putin au urmat articolele președinților Nazarbaev și Lukașenko, în care aceștia își expun poziția față de proiectul Uniunii Eurasiatice. Ei insistă asupra garantării egalității subiecților noii structuri și asupra respectării suveranității statelor care ar intra în componența Uniunii. Trebuie să atragem atenția că în expunerea lui Putin nu sunt întâlnite expresii ca „suveranitate” sau „egalitate a părților”.
În viziunea lui Putin, Uniunea Eurasiatică urmează să dea naştere unei oportunităţi pentru crearea unui spațiu economic unic, „de la Lisabona până la Vladivostok”. În componența noii structuri, ar urma să se integreze nu doar statele din spațiul ex-sovietic, ci și cele din spațiul economic al Uniunii Europene.
Uniunea Eurasiatică – uniunea celor cinci Europe?
Astăzi, pentru Uniunea Europeană se întrevăd două căi: fie accelerează procesul unificării economice și politice, știrbind din suveranitatea statelor-membre, fie adoptă strategia unei reformări fundamentale. În cazul în care scenariul va urma cea de-a doua cale, creșterea rolului regiunilor este inevitabilă, deoarece tocmai incompatibilitatea dintre diferite regiuni, nu state, a provocat crize financiare și politice. Dintr-o structură centralizată, Europa s-ar putea transforma într-o structură cu mai multe centre de putere. Iată că falimentul Uniunii Europene ar putea crea o oportunitate pentru reconfigurarea și reconceptualizarea unei noi structuri continentale, mult mai flexibile și diversificate.
Despre inevitabilitatea regionalizării Europei, vorbește și profesorul american Joel Kotkin într-un eseu publicat în NewsWeek, cu titlul „Noua Ordine Mondială” . În opinia lui, în viitorul apropiat, legăturile de rasă, etnie, religie vor deveni mult mai importante decât frontierele politice, ceea ce va determina alte criterii de asociere a oamenilor și a comunităților umane. Problemele economice vor determina statele de periferie să solicite mai multă autonomie de la centrele de putere, provocând destrămarea structurilor politico-economice mari. Acesta face următoare clasificare a centrelor regionale care urmează să apară în Europa:
– Noua Hansă: Danemarca, Finlanda, Germania, Olanda, Norvegia, Suedia
– Zone de graniță: Belgia, Cehia, Estonia, Islanda, Irlanda, Letonia, Lituania, Marea Britanie, Polonia, România, Slovacia, Ungaria
– Republicile măslinilor: Bulgaria, Croația, Grecia, Italia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Portugalia, Slovenia, Spania
– Imperiul Rus: Belarus, Federația Rusă, Moldova, Ucraina
– Orașe stat: Londra și Paris
– Autonomele: Franța și Elveția
Alternativ, o altă clasificare ar fi posibilă dacă urmărim desfășurarea diferitelor proiecte geopolitice pe parcursul ultimelor două secole. Analiza acestor proiecte este foarte importantă, deoarece ele pornesc de la anumite necesități regionale și locale (nu de la ambiții și planuri ale unor lideri continentali), ceea ce le-ar conferi mai multă durabilitate în noile contexte economice, politice și geopolitice.
Așadar, se disting următoarele proiecte europene care vizează anumite regiuni ale continentului:
• Fondatorii Uniunii Europene – grupul statelor care au stat la baza Uniunii Europene: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg. În 1949, aceste state pun bazele Consiliului Europei. În perioada următoare, sunt semnate un șir de tratate cu o importanță crucială pentru crearea unei noi structuri continentale:
o 18 aprilie 1951 – tratat prin care se urmăreşte plasarea producţiei de cărbune şi oţel sub o autoritate comună. În acest fel, niciuna dintre ele nu îşi mai poate fabrica arme pentru a se întoarce împotriva celorlalte, cum se întâmplase în trecut;
o 25 martie 1957 – Tratatul de la Roma, prin care este creată Comunitatea Economică Europeană (CEE), sau „piaţa comună”.
• Intermarium (Międzymorze) – a reprezentat un proiect propus după Primul Război Mondial de liderul polonez Józef Piłsudski, prin care urma să fie creată o federație a statelor din Europa Centrală și de Est sub egida Poloniei. Această nouă formațiune regională urmau să includă statele baltice (Lituania, Letonia, Estonia), Finlanda, Bielorusia, Ucraina, Ungaria, România, Iugoslavia și Cehoslovacia. Proiectul a devenit imposibil din cauza presiunii exterioare a Rusiei bolșevice, a Germaniei și a neînțelegerilor cu statele vecine, pe de o parte și, pe de altă parte, din cauza presiunii naționaliștilor polonezi, care doreau păstrarea „unei Polonii etnic pure”. Cehoslovacia și Lituania s-au poziționat ostil față de acest proiect, astfel că unicul aliat al Poloniei a rămas România.
• Uniunea Europeană de Nord – este un proiect alternativ al Marii Britanii, care a fost lansat în luna noiembrie a anului 2010, în cadrul unei întrevederi dintre premierul Marii Britanii, David Cameron, și premierul Suediei, Fredrik Reinfeldt. În luna ianuarie a anului 2011, la Londra a avut loc o reuniune a șefilor guvernelor Islandei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Finlandei, Lituaniei, Letoniei și Estoniei. Potrivit observatorilor, statele care fac parte din noua inițiativă regională europeană reprezintă, în mod special, statele care sunt nemulțumite de dominația franco-germană, precum și de expansiunea Rusiei în regiunea Mării Baltice.
• Confederația Balcanică – a fost un proiect inițiat în mai multe rânduri în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către revoluționarii europeni, care vedeau în această construcție un instrument de stabilizare a zonei în urma slăbirii Imperiului Otoman. A doua tentativă a avut loc la începutul secolului XX, când partidele comuniste din regiune au încercat crearea unei Confederații Balcanice Socialiste. După revoluţia bolşevică de la Petrograd, din 1917, este înfiinţată Federaţia Comunistă din Balcani, care îşi propunea unificarea sub umbrela Moscovei a Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Acceptarea României în acest proiect se condiţiona cu dezmembrarea statului român, spre a exclude orice risc de dominaţie românească în Balcani. La 9 februarie 1934, Iugoslavia, România, Grecia și Turcia au semnat un tratat care a pus bazele Înțelegerii Balcanice, prin care se spera crearea unor mecanisme de menținere a securității în regiune. După destrămarea Iugoslaviei, subiectul Confederației Balcanice nu a mai fost pus pe agenda politică a statelor din regiune, unica opțiune fiind integrarea în spațiul european. Cu toate acestea, în condițiile crizei sistemice din UE, o astfel de opțiune ar putea deveni absolut reală. O eventuală Uniune Balcanică ar putea include: Republica Moldova, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Muntenegru și Grecia. În opinia geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, anume România este statul care trebuie să joace rolul central în formarea unui bloc al statelor balcanice în colaborare cu Germania.
• Uniunea Rusia-Belarus-Kazahstan – ideea înființării acestei structuri aparține oficial președintelui bielorus Alexandr Lukașenko. La 2 aprilie 1996, este semnat tratatul de înființare a Comunității Ruso-Bieloruse, iar un an mai târziu, la 2 aprilie 1997, tratatul creării Uniunii Rusia-Bielorusia. La 8 decembrie 1999, este semnat acordul cu privire la crearea Statului Unional, care ar urma să devină o confederație. Începând cu 1 ianuarie 2012 a început să funcționeze Spațiul Economic Unic, care include Rusia, Bielorusia și Kazahstan. Vladimir Putin a urmărit apoi crearea bazelor unei Uniuni Economice Eurasiatice, care în viitor ar evolua într-o Uniune Eurasiatică.
Proiectul enunțat de premierul rus Vladimir Putin ar putea deveni unul de perspectivă dacă ar presupune realizarea unor proiecte regionale, evitând principalele greșeli pentru care a fost și este criticată Uniunea Europeană: centralizarea și birocratizarea excesivă. O Uniune Eurasiatică ar putea deveni nu atât o uniune a statelor, cât o „uniune a uniunilor regionale” a celor cinci zone geopolitice ale Europei. Acest fapt ar permite dezvoltarea liberă a statelor, ținând cont de specificul local, cu condiția respectării suveranității naționale. Criza Uniunii Europene este un moment oportun pentru puterile regionale de a-și realiza propriile proiecte, care ar feri continentul de pericolul unui colaps economic. Sub această formă, Uniunea Eurasiatică ar deveni o soluție perfectă pentru dilemele geopolitice, economice și identitare cu care se confruntă micul stat Republica Moldova.
Comentează