Vă prezentăm traducerea unui articol publicat de portalul The American Conservative, semnat de Daniel Larison, doctor în istorie al Universității din Chicago.
Acum 10 ani editorialistul Charles Krauthammer afirma într-un articol că “diminuarea influenței americane este o opțiune, nu o fatalitate”. În continuare, acesta afirma extrem de tendențios că președintele de atunci al SUA, Barack Obama, ar fi optat conștient în favoarea “declinului american”. Însă dacă aruncăm o privire asupra ultimului deceniu, devine destul de clar că declinul SUA era inevitabil, indiferent de dorința liderilor politici de la Washington.
Adevărul este că declinul este o realitate obiectivă, nu e o chestiune de opțiune, însă SUA ar putea decide cum să reacționeze la această realitate obiectivă. Am putea continua goana după o glorie expirată a “momentului unipolar”, rostind discursuri despre excepționalismul american. Am putea continua să ne insuflăm ideea falsă că forța militară ar fi capabilă să compenseze slăbiciunea noastră în alte domenii. Totuși am putea alege și o altă cale: să ne adaptăm la noua lume, gestionând cu grijă resursele noastre, pe care să le utilizăm în scopuri mult mai productive, în loc să continuăm să jucăm rolul de un jandarm al lumii.
A existat o perioadă scurtă în anii 90, începutul anilor 2000, când SUA puteau afirma că sunt o putere hegemonică a lumii. America nu avea nici pe departe concurenți, țara se afla în topul influenței la nivel mondial. Însă această stare de la bun început era una tranzitorie. Ea a fost pierdută foarte rapid datorită rănilor pe care SUA le-a lăsat în Irak, precum și datorită ascensiunii firești a altor puteri care au început să lupte pentru dreptul de a avea proprie influență. Chiar dacă America rămâne cea mai mare putere a lumii, ea nu mai domină pe plan mondial așa cum era acum 20 de ani. Nici nu va reuși să-și redobândească ceea e pierdut.
Alexander Cooley și Dan Nexon dezvoltă aceste subiect în noua lor carte “Ieșirea din hegemonie: dezintegrarea ordinii globale americane” (“Exit From Hegemony: The Unraveling of the American Global Order”). Cei doi autori prezintă un tablou convingător al diferenței dintre vechea ordine hegemonică și ordinea internațională mai mare din care care aceasta este doar o parte. Potrivit lor, “ordinea internațională nu reprezintă un sinonim al hegemoniei americane”. De asemenea, aceștia fac o diferență atentă între ceea ce se numește mai simplu “ordine internațională liberală”, anume între liberalismul politic, liberalismul economic și modelul relațiilor liberale interguvernamentale. În accepțiunea clasică, liberalismul politic reprezintă o protecție a drepturilor individuale, liberalismul economic s-ar referi la schimbul economic deschis, iar modelul liberal al relațiilor între guverne reprezintă o formă a ordinii internaționale care recunoaște statele egale și suverane. Cooley și Nexon menționează că în același timp criticii și apărătorii “ordinii internaționale liberale” sunt tentați să presupună că toate cele trei formează un fel de “înțelegere la pachet”. În realitate, menționează Cooley și Nexon, toate cele trei elemente nu întotdeauna se consolidează reciproc. Mai mult decât atât, ele nu coexistă întotdeauna și obligatoriu.
Chiar dacă autorii au o atitudine critică față de politica externă a lui Trump, ei nu îi atribuie decadența vechii ordini. Ei menționează că sfârșitul hegemoniei are loc în acel moment, când hegemonul pierde monopolul asupra patronajului, iar “tot mai multe state pot concura în oferirea unor servicii economice, diplomatice și de alt gen, inclusiv în domeniul securității”. SUA și-au pierdut pozițiile în decursul ultimilor 20 de ani. În cea mai mare parte era un lucru inevitabil, pentru că alte state au devenit în mod firesc mai bogate, încercând să exercite mai multă influență. Autorii arată destul de convingător că “ieșirea” SUA din hegemonie într-adevăr are loc și acest proces durează de mai mult timp.
Mulți dintre apărătorii hegemoniei SUA insistă asupra faptului că “ordinea liberală internațională” depinde în primul rând de SUA. Afirmația nu prea are mult sens. În primul rând, continuarea menținerii hegemoniei americane deseori încalcă normele dreptului international. Hegemonul își rezervă dreptul de a se implica oriunde ar pofti. Hegemonul încalcă suveranitatea și drepturile legitime ale altor state așa cum consideră de cuviință. În practică, în acțiunile Americii de menținere a “ordinii”, hegemonul acționează mai des ca un coțcar decât chiar statele pe care SUA preferă să le acuze de “coțcărie”. Cei mai vocali apărători ai hegemoniei Americii sunt de cele mai multe ori și cei mai fervenți oponenți ai ideii dreptului internațional. Nu e de mirare faptul că ei se pronunță împotriva dreptului international pentru că acesta îi limitează în acțiuni. Cooley și Nexon subliniază aceasta atunci când examinează rolul statelor care au o atitudine revizionistă față de lumea contemporană, care aspiră să schimbe lumea existentă.
Cel mai important punct, cu care ar trebui să fim foarte circumspecți, este tentația de a confunda “revizionismul” propriu-zis cu opoziția față de Statele Unite. Dorința de a submina hegemonia, substituind-o cu un sistem multipolar e o tentativă de a revizui raportul de forțe între statele lumii, însă acest lucru nu presupune obligatoriu un revizionism în raport cu elementele juridice ale arhitecturii internaționale și cu elementele infrastructurii sale.
Esența cărții acestor doi autori constă în analiza a celor trei surse ale declinului hegemoniei americane: ascensiunea noilor puteri, slăbirea statelor tradiționale în toată lumea și creșterea numărului statelor care se opun ordinii existente. Cooley și Nexon analizează cum Rusia și China devin tot mai eficiente în proiectarea puterii lor asupra statelor mai mici. În această privință este utilizat patronajul și sunt create în paralel cu aceste relații de “susținere paternalistă” proiecte de genul Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), Organizația Tratatului de Apărare Colectivă (OTSC), precum și inițiativa “Noul Drum al Mătăsii”. Cooley și Nexon evidențiază că tot mai multe state în curs de dezvoltare au ales să se alieze în comunități mai mari – precum SCO și Uniunea Economică Eurasiatică – pentru se apăra reciproc de riscurile economice și politice. În același timp, aceste state mici solicită asigurări nu doar din partea Chinei și Rusiei, dar și de la SUA.
Acolo unde Statele Unite aveau un monopol total asupra patronării statelor mici, acum activează și concurenții lor. De asemenea, Cooley și Nexon analizează rolul mișcărilor îndreptate împotriva ordinii existente. Aceste grupuri exercită tot mai multe presiuni asupra guvernelor naționale. Deseori se remarcă o coordonare dincolo de orice frontiere și alte bariere, aruncând mănușa instituțiilor internaționale. În afară de aceasta, respectivele grupuri indică foarte clar că SUA au contribuit la slăbirea propriei poziții printr-o politică iresponsabilă, inclusiv după invazia Irakului.
Răspunsul standard la erodarea hegemoniei americane, aici, în SUA, este fie refugierea în vise cu nostalgia după trecutul glorios și laude aduse “ordinii liberale internaționale”, fie o promovare a dominației mai dure prin sporirea bugetelor Apărării. Ambele abordări ignoră eșecurile recente ale SUA anume în perioada “momentului unipolar”. Este posibilă și îmbinarea acestor două răspunsuri, când nostalgia este completată cu sporirea bugetelor pentru apărare. Cooley și Nexon afirmă că administrația Trump a optat pentru a doua variantă.
Făcând trimitere la accentul pe care președintele îl pune pe susținerea unei supremații militare absolute, autorii afirmă:
Acest lucru sugerează o hegemonie mai dependentă de instrumentele militare și, deci, de capacitatea (și disponibilitatea) SUA de a cheltui extrem de mult pentru Apărare. În acest fel SUA speră să-și contrabalanseze pierderea infrastructurii hegemonice (cum ar fi plățile internaționale exclusiv în dolari) cu o forță militară fără nicio acoperire.
Toate acestea indică nu doar asupra creării în jurul SUA a unui sistem pe care Barry Posen îl numește “hegemonie iliberală”, dar și dictează Washingtonului o politică ce devine tot mai militaristă și vine în contradicție cu dreptul internațional.
Cooley și Nexon observă foarte atent că solicitarea lui Trump la adresa aliaților în privința sporirii bugetului apărării diferă de îndemnurile obișnuite de a partaja poverile financiare. De obicei adepții partajării cheltuielilor îndeamnă aliații să cheltuie mai mult pentru ca SUA să poată cheltui mai puțin. Însă asta nu este și poziția lui Trump. Administrația sa exercită presiuni asupra guvernelor aliate pentru ca acestea să cheltuie cât mai mult, fără a manifesta vreo dorință de a limita bugetul Pentagonului:
O economisire ar presupune o restrângere a angajamentelor internaționale de securitate și transferul sarcinilor de securitate aliaților și partenerilor. Acest lucru ar permite o restrângere a puterii și o redirecționare a cheltuielilor militare către prioritățile interne, în special către cele critice, care vizează productivitatea pe termen lung și creșterea economică. În contextul american actual, acest lucru ar presupune investiții în infrastructura de transport, creșterea cheltuielilor în educație, pentru dezvoltarea capitalului uman și mai mult sprijin pentru cercetare și dezvoltare. Însă astfel de măsuri sunt lipsite de sens dacă nu va avea loc o reducere semnificativă a cheltuielilor pentru Apărare. Iată de ce această presiune agresivă, publică și coercitivă a lui Trump este una destul de stranie. Reamintim că Trump și aliații săi își propun sporirea bugetului militar și în multe direcții au reușit deja acest lucru. Nu există niciun indiciu că administrația Trump și-ar reduce cheltuielile dacă, spre exemplu Germania sau Coreea de Sud și-ar spori bugetele militare sau ar subvenționa bazele militare americane.
Pandemia coronavirusului a arătat cât de false sunt prioritățile noastre ca națiune. Acum există o șansă de a schimba orientarea, însă pentru acest lucru va fi nevoie de o schimbare a modului de gândire a liderilor noștri. Hegemonia SUA este deja în curs de dispariție; acum americanii vor trebui să decidă cum va arăta noul nostru rol în lume. Lozincăria răsuflată și sterilă despre “liderism” nu este suficientă, iar irosirea banilor pe Pentagon ne va aduce într-un punct mort. Calea pe care trebuie să o urmăm este o strategie de retragere, reținere și reînnoire.
Comentează