de Calistrat Atudorei
Rivalitatea legendară dintre Sparta și Atena, ca poli principali de putere ai Greciei antice, a fost adeseori studiată și interpretată de-a lungul ultimilor 2.400 de ani. Prin modul în care au decurs relațiile dintre cele două cetăți-stat, istoria Greciei antice a oferit lecții deosebit de valoroase nu doar istoricilor din lumea întreagă, ci și strategilor, politicienilor, sociologilor sau altor categorii de cercetători. Momentul în care Sparta s-a confruntat cu Atena este unul de apogeu al lumii greceşti, dar constituie și un reper important pentru istoria întregii lumi. Dincolo de tensiunea momentului în sine, relația Sparta-Atena exemplifică atât confruntarea dintre două sisteme sociale fundamentale (oligarhia și democrația), cât și germenele specific problemelor esențiale care apar inerent în relațiile internaționale. La diferite niveluri ale dezvoltării civilizației umane, putem sesiza că același tip de provocări și dileme întâmpinate de Grecia antică s-au transmis până în zilele noastre.
Prezentare generală
Sparta și Atena au jucat multă vreme rolurile cele mai importante printre cetățile grecești. Tocmai de aceea, în calitate de poli principali de putere, cele două state au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei.
Este interesant că la începutul secolului al V-lea î. Hr., Atena și Sparta fuseseră aliate și cooperaseră magistral pentru a învinge (în 480 î.Hr.) vastele armate ale Imperiului Persan, ajunse la porțile Eladei. După confruntarea cu perșii, Sparta – un stat conservator, orientat spre munca agrară – s-a întors spre interior pentru a își conserva puterea. Atena s-a orientat însă mai mult către negoț și afacerile pe mare, devenind după război o forță preponderent expansivă. Atena a beneficiat atunci de aproape 50 de ani de prosperitate, care au condus la dezvoltarea unui mic imperiu atenian.
Apare aici o situație tipică pentru problema securității statelor: când un stat devine mai puternic, statele din jur se simt amenințate. Echilibrul de putere care exista până atunci se modifică. Este momentul în care jocurile se resetează, vechi alianțe se desfac pentru a face loc altor alianțe. Este vorba despre dilema clasică a securității, aspect asupra căruia voi reveni.
În analiza disputei pentru putere din vechea Eladă, este necesar să observăm nu doar rivalitatea dintre Sparta și Atena, ci mai degrabă evoluția spre o confruntare a două blocuri politico-militare. Sparta conducea „Liga Peloponesiacă”, iar Atena conducea „Liga de la Delos”.
Cu privire la marele război care a urmat, istoricul Tucidide ne oferă o analiză preţioasă a primilor 20 de ani de conflict în „Istoria războiului peloponesiac”[1]. Opera sa (neterminată) a fost continuată de Xenofon în volumele intitulate „Helenicele”[2]. Plutarh[3] completează și el tabloul, dar descrierile sale insistă mai mult asupra personalităților marcante din acea perioadă, cu accent pe calităţile lor morale.
De remarcat că Tucidide face un pas important în analiza relațiilor inter-statale din acea perioadă. El trece de la maniera pur descriptivă, de ordin general, a evenimentelor (așa cum obișnuiau istoricii de până la el), la o evidențiere a cauzelor principiale și o interpretare a dinamicilor de putere.
Cadrul social-istoric al întemeierii polis-urilor
Studiul Greciei antice reprezintă un domeniu extrem de prolific. Grecii sunt cei care practic au „inventat” politica, dar și multe alte categorii pe care astăzi se fundamentează civilizația occidentală. Să ne gândim în primul rând la democrație (demos-kratos), la conducerea reprezentativă, apoi la regulile de justiție/drept.
Din punct de vedere istoric, o remarcabilă transformare apare în secolul VIII î.Hr., când pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a constituit în vechea Grecie forma de organizare numită „Polis”, cetatea-stat. Polis-urile erau structurate în jurul cetății propriu-zise, care era înconjurată de teritorii agricole.
Întreaga viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanție a drepturilor civile, a averii și integrității persoanei fizice. Clasele sociale fundamentale ale Greciei arhaice erau aristocrația și demosul (poporul).
În legătură cu cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunități de tradiții, valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc. Polisul era în esență o formă de împărtășire a vieții sociale, civice.
În ceea ce privește sistemele politice din orașele (cetățile) grecești, acestea au cunosct o mare diversitate, trecând prin forme oligarhice, democratice, monarhice sau diarhii.
Rivalităţile dintre polisuri şi dintre grupările politice au împiedicat în perspectivă constituirea unei „mari puteri” greceşti. La un moment dat, această tendinţă părea să fie stimulată din exterior de ameninţarea persană. În faţa ei, Atena şi Sparta, urmate de majoritatea cetăţilor elene, şi-au pus în comun resursele militare. Unite, au reușit marea perfoemanță de a învinge imensa armată persană în aşa-numitele „războaie medice” (490–479 î.Hr.), marcate de marile victorii de la Marathon (490 i.Hr.) şi Salamina (480 i.Hr.). A rămas, de asemenea, legendar evenimentul de la Termopile, din anul 480 î.Hr., când un mic contingent format din aproximativ 300 de spartani, 700 de tespieni și 400 de tebani, conduși de regele spartan Leonidas, a înfruntat o uriașă armată persană în bătălia de la Termopile[4], provocând mari pierderi oștii ahemenide. Tradiția antică spune că cei 300 de spartani au reușit să țină în frâu mai mult de 1.000.000 de persani timp de 3 zile și 3 nopți. Curajul lor a fost un exemplu pentru ceilalți greci. În plus, armamentul, tacticile și armurile de bronz, de calitate superioară, ale grecilor și-au spus cuvântul în bătălia de la Plateea, unde o armată grecească îi spulberă pe persani și totodată planurile lor de expansiune în Grecia și Europa.
Dintre multele cetăți (polisuri) ale lumii greceşti, după războiul cu perșii s-au evidenţiat în special două, foarte diferite între ele: Atena şi Sparta, având modele foarte diferite de conducere și organizare.
Diferențele specifice de organizare între Sparta și Atena
Conform Encyclopaedia Britannica[5], cetatea Sparta a fost întemeiata în secolele VIII-VII î.Hr. de cuceritorii dorieni, pe valea râului Eurotas, ce străbate peninsula Peloponez. Dorienii au unit cinci cetăţi mai mici din câmpia Laconiei, aflată în sud-estul Peloponezului, în mijlocul unei populaţii străine şi ostile. Locuitorii regiunii cucerite au fost transformaţi în sclavi (denumiți hiloţi). Spartanii aveau ca principal obiectiv supravegherea prin mijloace militare a hiloţilor, care susţineau întregul edificiu aristocratic şi militar al Spartei.
Istoria acestor secole a decis destinul Spartei: ea a rămas o cetate agrară, ostilă oricărei deschideri spre exterior, orientată spre a menţine controlul asupra regiunii cucerite. Regimul ei politic s-a „pietrificat” în forma sa aristocratică din veacul al VII-lea î.Hr. Tocmai de aceea organizarea Spartei a fost comparată cu o „cetate pietrificată”. Sparta a devenit un stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională.
Organizarea statului se baza pe legile atribuite de tradiție conducătorului mitic Lycurg (care a trăit în secolul IV î.Hr.). Aceste legi conțineau elemente monarhice, aristocratice și democratice. Printre altele, Lycurg a impus folosirea monedei de fier, în locul celor de aur, argint sau bronz, pentru a împiedica clasa negustorilor să se dezvolte, așa cum se petrecuse în Atena sau Milet. Sparta nu a lăsat posterității artiști, filozofi, arhitecți, oameni de știință. Ea a devenit o imensă cazarmă militară, fiind mereu gata de război. Spartanii sfidau confortul, mâncarea bună, hainele fine, ideile novatoare și discuțiile prea lungi, pe care le considerau fără rost.
Instituțiile politice ale Spartei erau următoarele:
O conducere monarhică prin intermediul a doi regi (Diarhia) care aveau puteri egale și care aparțineau familiilor Agizilor si Eurypontizilor. Cei doi regi aveau totuși puteri limitate: erau lideri religiosi, conducătorii armatei și prezidau Curtea Supremă. În toate celelalte activități erau subordonați Senatului (Gerusia sau Sfatul Bătrânilor). Senatul era elementul aristocratic care domina în conducerea Spartei. Era constituit din 28 de membri, toți mai în vârstă de 60 de ani. Funcția de senator era acordată pe viață. Senatul avea funcții legislative, juridice și politice.
Adunarea poporului (Apella) era singura concesie făcută democrației în Sparta. Ea era formată din toți cetățenii bărbați. Aceștia erau cunoscuţi sub denumirea de sparţiaţi („egalii”, „cei asemenea”). Adunarea poporului era departe de a fi reprezentativă pentru populația Spartei, pentru că avea doar 8-9.000 de membri, dintr-o populație de peste 350.000.
„Colegiul celor cinci supraveghetori” (cei cinci efori) aveau atribuții foarte largi. Ei controlau activitatea publică și privată și vegheau la respectarea tradițiilor și legilor. În timp, aceștia vor dobândi puterea supremă în stat.
„Egalii” nu desfăşurau activităţi economice. Principala ocupaţie a lor era războiul. Se distingeau prin faptul că purtau o mantie roșie și barbă stufoasă.
Restul locuitorilor Spartei erau supuși dominaţiei absolute a minorităţii războinice, care constituia doar 10% din populaţie. Aceştia se ocupau numai cu războiul şi cu antrenamente zilnice şi trăiau într-o disciplină strictă, încă de la naştere. Numai ei aveau dreptul de a participa la viaţa politică şi erau singurii care aveau cetăţenie spartană. Restul, adică mai mult de 90% dintre locuitori, nu aveau niciun drept politic sau cetăţenesc. Hiloţii, 70% din populaţie, erau sclavi, munceau pământul împărţit în loturi şi îi întreţineau pe spartani. Periecii erau străini stabiliţi în Sparta. Nici ei nu aveau drepturi politice, însă erau oameni liberi. Se ocupau cu negoţul şi meşteşugurile.
În Sparta educația avea caracter militar. Dacă la naștere copilul avea vreun defect, era aruncat într-o prăpastie. Dacă nou-născuții băieți erau normal dezvoltați, erau lăsați în grija mamei până la 7 ani, după care erau luați definitiv de stat, care îi pregătea până la 20 de ani în arta de a lupta prin metode aspre. După 20 de ani deveneau cetățeni-soldați, iar după 30 de ani aveau voie să se căsătorescă, însă nu puteau să stea cu familia decât în anumite zile. La 60 de ani se termina serviciul militar și până la această vârstă trăiau în comun în cazărmi. Fetele erau antrenate pentru alergare, aruncarea discului și suliței pentru ca „plămada copiilor să prindă rădăcina zdravănă în corpuri zdravene și să crească bine”[6].
Educația intelectuală era limitată: spartanii nu învăţau decât puţin citit şi scris şi studiau cântatul coral şi poeţii naţionali ai Spartei.
Sparta se baza în mod fundamental pe armata sa, care – datorită educaţiei şi pregătirii militare pe care o primeau toţi cetăţenii – era cea mai puternică din Grecia. Astfel, după mai multe războaie, Sparta a impus polisurilor din Pelopones o alianţă numită „Liga Peloponesiacă”, prin care căuta să își mențină puterea, având în mod preponderent un caracter defensiv. Totuși, la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr. Sparta a obținut o vremelnică hegemonie în Grecia, prin Războiul Peloponesiac (431-404 î.Hr.), în detrimentul Atenei.
*
Conform Ancient History Encyclopedia[7], Atena s-a constituit ceva mai la nord față de Sparta, în regiunea Attica, a cărei populație era formată din triburi de ionieni. S-a dezvoltat ca putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, meșteșugărești, financiare, fiind condusă de o aristocrație cu deosebită putere financiară.
În primele secole ale istoriei sale, Atena a avut la conducere un rege şi era dominată politic de aristocraţie. Abia după înlăturarea regalităţii, la începutul secolului al VII-lea î.Hr., aristocraţia gentilică (eupatrizii, în greacă „cei bine născuţi”, „nobili”) monopolizează întreaga putere. Cetatea era condusă de nouă arhonţi, care aveau puterea executivă și erau aleşi anual din rândul eupatrizilor. Arhonţii, după terminarea mandatului, intrau în Areopag, organism ce deținea puterea judecătorească, fiind astfel instrumentul suprem de control al cetății. Mai exista şi Ecclesia, Adunarea Poporului, dar ea avea la început, ca şi în Sparta, un rol secundar.
În timpul acestui regim aristocratic au început să apară unele tensiuni economice şi sociale între clasa aristocraților, care se îmbogățea tot mai mult, și cetățeni. Pe la sfârşitul secolului al VII-lea î. Hr., Atena era în prag de revoluţie din cauza inegalităţii imense dintre bogaţi şi săraci. Starea conflictuală era amplificată de faptul că fiind deschisă contactelor cu lumea exterioară, în Atena se forma o tot mai numeroasă categorie de mijloc, formată din negustori bogaţi şi patroni de ateliere.
Democratizarea Atenei începe cu opera reformatoare a lui Solon, ajuns în anul 594 î.Hr. arhonte şi „arbitru” al vieţii politice ateniene. El a fost ales arhonte eponim, adică avea toate puterile dictatoriale, pentru a preveni războiul social, care era pe punctul de a începe. Solon este cel care a dat prima constituţie a Atenei. Între primele sale măsuri s-au numărat ștergerea datoriilor și interzicerea vânzării atenienilor datornici ca sclavi; eliberarea pământurilor ipotecate; răscumpărarea sclavilor atenieni existenţi în afara cetăţii; limitarea marii proprietăţi a eupatrizilor.
După ce Solon s-a retras din viaţa politică au urmat o serie de lupte între partidele din Atena. Echilibrul fragil dintre eupatrizi şi păturile active ale cetăţii, stabilit de Solon, nu s-a menţinut multă vreme. De aceea, și secolul al VI-lea î.Hr. este dominat de conflictele dintre cele două grupări sociale. Evoluţia vieţii economice ateniene înclină gradat, tot mai mult, balanţa în favoarea păturilor meşteşugăreşti şi comerciale ale populaţiei.
Ulterior, Pisistrate a ajuns noul conducător suprem (tiran) al cetății. Sub conducerea lui şi a fiilor săi, Atena a prosperat şi a ajuns să joace un rol important în lumea greacă. Tirania a destructurat complet aristocraţia şi a pus capăt regimului eupatrizilor.
Dar tirania a fost la rândul ei înlăturată în anul 510 î.Hr., când la conducerea Atenei ajunge Clistene. Clistene a restabilit constituţia lui Solon și a instituit adoptarea unor importante reforme politice ce pot fi considerate „actul de naştere” al democraţiei ateniene. Preocupat de „binele public”, acesta împarte populaţia Atenei pe criterii teritoriale, şi nu după origine. Atena şi regiunea rurală din Attica, ce constituie spaţiul cetăţii, sunt împărţite în 100 de circumscripţii (deme). Fiecare nou trib numea unul dintre cei zece strategi şi alegea cincizeci de membri în Bule. Așa s-a ajuns la „Consiliul celor Cinci Sute”, care îl înlocuia pe cel al lui Solon. Clistene a lărgit Ecclesia prin admiterea de noi cetăţeni, dintre străini. Acum, Ecclesia avea și o seamă de puteri judiciare, exercita funcţii administrative şi avea, de asemenea, în subordine toţi funcţionarii publici.
Democraţia ateniană va fi desăvârşită în timpul guvernării lui Pericle (443-429 i.Hr.), secolul V î.Hr. fiind considerat „secolul de aur la Atenei”. Pericle a fost ales de 15 ori consecutiv ca strateg. El a stabilit că puterea aparţine Adunării Poporului, formată din totalitatea cetăţenilor, în număr de 40.000. Adunarea decide în chestiuni de pace şi război, are putere legislativă şi desemnează principalii magistraţi prin tragere la sorţi. Pe vremea lui Pericle democraţia ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Democraţia dădea toate puterile: legislativă, juridică şi executivă, ce erau conferite adunării populare şi unui consiliu reprezentativ format din cetăţeni. Democraţia ateniană este așadar una directă, nu reprezentativă. Ea este exercitată de toţi cetăţenii, nu prin reprezentanţii lor.
În Atena educaţia copiilor era îndatorirea civică a părinţilor. Până la 7 ani copiii erau în îngrijirea mamelor, după care fetele rămâneau cu ele să înveţe să scrie, să citească, să danseze, să cânte, să coasă şi să aibă grijă de casă. Băieţii începeau şcoala la 7 ani și până la 14 ani educaţia lor era preponderent intelectuală. Ei urmau cu pedagogii scrisul, cititul, socotitul, gramatica şi muzica. La 16 ani, educaţia băieților era în general terminată. Cei cu posibilităţi urmau studii filosofice în Academie sau Liceu. Între 18 şi 20 de ani, tinerii făceau o şcoală militară, efebia, după terminarea căreia deveneau cetăţeni cu drepturi depline ai Atenei. Fiecare tânăr putea să-şi alegă viitorul. Tânărul ideal atenian era tăcut şi timid. Tinerii nu trebuiau să vorbească tare sau neîntrebaţi şi trebuiau să fie respectuoşi faţă de cei mai în vârstă. Spre deosebire de spartani, atenienii puneau accent şi pe educaţia spirituală în scopul formării de cetăţeni pregătiţi să poată participa la dezvoltarea cetăţii şi la implicarea în viaţa politică. În educația tuturor, băieți sau fete, foarte importantă era studierea poemelor homerice Iliada şi Odiseea..
Atenienii considerau că gândirea deosebește omul de animale și îi dă omului capacitatea de a se organiza și evolua. Ei mai spuneau că civilizațiile sunt creația conștiinței umane pe baza politicii. Iată punctul de vedere al lui Aristotel, prezentat în lucrarea Politica: „Este lesne de înțeles că trebuie să numim cetatea un așezământ al Firii; și pe om, potrivit aceleiași Firi, un animal politic (zoon politikon)”[8].
Din aceste principii decurg spiritul civic şi abnegaţia atenienilor, ce au mers până la sacrificiul suprem. Calitățile lor au fost dovedite admirabil în războiul împotriva perşilor, pe câmpul de luptă, la Maraton (490 i.Hr.), Salamina (480 i.Hr) şi Plateea (479 i.Hr).
Se pare că una dintre cauzele principale ale decăderii Greciei a fost până la urmă tocmai viața de lux și huzur în care se ajunsese să se trăiască în multe dintre cetăți. Într-unul dintre studiile sale despre Grecia antică Zoe Petre arăta că o teorie antică despre cauzalitatea în istorie susținea că „excesul de prosperitate al unei persoane sau colectivităţi stârneşte o reacţie în lanţ care se încheie, fatal, cu prăbuşirea: prea-plinul de bogăţie (ploutos) provoacă rafinamentul ostentativ (tryphe) şi excesul (koros), care, la rându-le, împing către aroganţă, trufie, transgresiune (hybris), pe care zeii nu o iartă niciodată, provocând distrugerea (poleia)”[9].
În anul 434 î. Hr. a izbucnit un război civil într-un mic oraș, periferic, numit Epidamnus. Ca un bulgăre de zăpadă care va conduce la o avalanșă, acest aparent neînsemnat conflict a declanșat totuși o serie de evenimente majore, care au condus în cele din urmă la Războiul Peloponeziac.
Desfășurarea războiului peloponesiac
Războiul peloponesiac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena şi Liga de la Delos împotriva Spartei şi a Ligii peloponeziace, a aruncat lumea greacă în haosul războiului civil. O analiză valoroasă a relațiilor dintre cetățile grecești în acea perioadă a fost realizată de Joseph Nye în lucrarea „Înțelegerea conflictelor internaționale”[10]. Nye arată că în orașul Epidamnus, democrații se luptau cu oligarhii disputându-și modul în care să fie condusă cetatea. Pentru a fi mai convingători, democrații au apelat la orașul-stat Corcyra, care contribuise chiar la întemeierea cetății Epidamnus, dar au fost refuzați. Apoi s-au întors către un alt oraș-stat, Corintul, iar corintenii au decis să îi ajute. Acest lucru i-a supărat însă pe cei din Corcyra, care au trimis o flotă să recupereze Epidamnus, fosta lor colonie. În această confruntare cei din Corcyra au învins flota corinteniană. Motiv pentru care Corintul s-a înfuriat și a declarat imediat război cu Corcyra. Corcyra, temându-se de atacul din Corint, s-a dus înspre Atena și a cerut ajutor. Dar și Corintul a trimis reprezentanți la Atena, cerând să fie sprijiniți.
Atenienii, după ce au ascultat ambele părți, se aflau într-o dilemă. Ei nu doreau să rupă armistițiul care dura de un deceniu cu Corintul, dar în situația în care corintenii (care erau foarte apropiați de spartanii din Peloponez) ar fi cucerit Corcyra și ar fi preluat controlul asupra marii sale flote, atunci echilibrul puterii din cadrul statele grecești ar fi înclinat împotriva Atenei.
Atenienii au considerat că nu pot risca să lase marina corcyraeană să cadă în mâinile corintenilor, așa că au decis să se implice.
În acel moment se crease o mare dezbatere în Sparta. Atenienii le-au cerut spartanilor să rămână neutri. Pe de altă parte, corintenii le-au cerut spartanilor să meargă la război și i-au avertizat asupra puterii în creștere a Atenei. Sparta era în dubii, dar până la urmă cetățenii săi au votat în favoarea războiului, deoarece, potrivit lui Tucidide, le era teamă că dacă puterea atenienilor va crește, Atena ar putea ajunge să controleze întreaga Grecie. Sparta a decis așadar să meargă la război, cu motivul principal de a menține echilibrul puterii între orașele-state grecești. Ca urmare, spartanii au trimis un ultimatum atenienilor, amenințându-i să își retragă armatele.
Atena a respins ultimatumul dat de Sparta, iar războiul a izbucnit în anul 431 î. Hr. Starea de spirit în Atena era una de măreție imperială. Atenienii erau plini de mândrie și patriotism față de orașul și sistemul lor social. Ei erau foarte optimiști cu privire la destinul războiului, pe care îl considerau deja încununat de victorie, așa cum au profețit zeii.
Cu toate acestea, în urma unui război care a durat 27 de ani (cu scurte perioade de armistițiu), în anul 404 î.Hr. Atena a fost obligată să accepte pacea. Sparta a cerut ca Atena să își dărâme lungile ziduri care o protejaseră de puterile terestre străine. Puterea Atenei a fost astfel înfrântă.
Evoluția Spartei și Atenei după războiul peloponesiac
Preţul plătit de Sparta pentru succesul său militar din anul 404 î.Hr. s-a dovedit a fi foarte scump. Victoria ei a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra sa şi, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.
Sparta a rămas o cetate agrară, refractară vieţii intelectuale. Statul a intrat în declin în secolul al IV-lea î.Hr., când numărul egalilor a coborât sub 1.000. Încercările de reformă ce au urmat nu au reușit să îi redea Spartei vechea putere.
Grecia va fi totuși mai târziu unificată, însă prin cucerire (în 336 î.Hr.) de către regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea şi Alexandru Macedon. Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia şi Africa de Nord avea să dea naştere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Dar Sparta şi Atena îşi vor pierde atunci definitiv importanţa politică. În secolul al II-lea î.e.n. (146 î.Hr.) Grecia a fost cucerită de generalul roman Lucius Mummius.
Concluzie
Confruntarea dintre Sparta și Atena este o poveste dramatică, dar plină de învățăminte. Să reflectăm puțin la o întrebare: ce anume a provocat în esență războiul? Răspunsul dat de Tucidide este foarte clar. După ce a relatat diferitele evenimente care avuseseră loc, el a afirmat însă că nu acestea au fost cauzele reale. El a explicat că ceea ce a făcut ca războiul să devină inevitabil a fost creșterea puterii atenienilor și îngrijorarea pe care aceasta o provoca în Sparta.
Ajungem aici la o situație cu care s-au confruntat toate marile puteri ce au urmat după Grecia, până în zilele noastre: dilema de securitate. Aceasta este legată de o trăsătură esențială a politicilor internaționale, și anume organizarea anarhică, absența unei guvernări superioare. Problema delicată este că sub anarhie, acțiunile independente efectuate de un stat anume pentru a-și spori securitatea pot face toate statele din jurul său mai puțin sigure. Dacă un stat își consolidează puterea pentru a se asigura că un altul nu îl va mai amenința, atunci un stat vecin, văzând că primul a devenit mai puternic, se simte în pericol și își va întări la rândul său puterea, pentru a se proteja împotriva primului. Rezultatul este că efortul independent al fiecăruia pentru a-și îmbunătăți securitatea, face ca ambele state să devină mai nesigure. Este un rezultat ironic, în pofida faptului că niciunul dintre state nu a acționat irațional.
Pe ansamblu, o observație importantă este aceea că rivalităţile dintre polisuri şi dintre grupările politico-militare au împiedicat în perspectivă constituirea unei „mari puteri” greceşti.
Dincolo de slăbirea ulterioară a puterii Eladei, Atena rămâne simbolul democraţiei în lumea greacă. Ea oferă istoriei exemplul unui sistem politic apropiat de nevoile omului şi ale cărui instituţii sunt apărate de cetăţenii lui, care se simt identificați cu destinele cetății.
La rândul său, Sparta rămâne un simbol al eroismului, al unei educații lipsită de compromisuri, în care sacrificiul suprem pentru prezervarea comunității reprezintă valoarea fundamentală a existenței.
Atena și Sparta rămân pentru posteritate două ipostaze civilizaționale fundamentale, ce au marcat peste veacuri gloria spiritului elen asupra nenumăratelor valuri ale istoriei.
Referințe bibliografice
[1] Thucydides, The History of the Peloponnesian War, Independent Publishing Platform, 2015
[2] Xenophon, Hellenica, Clarendon Press, 1888, exemplar original de la Universitatea Harvard, scanată la 27 aprilie 2007
[3] Plutarch, Plutarch’s Lives: Theseus.-Romulus.-Lycurgus.-Numa Pompilius.-Solon.-Publius Valerius Publica, Dent, 1908
[4] Stan Alexandru Bogdan, Bătălia de la Termopile – de pe câmpul de luptă în legendă, Historia.ro, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-termopile-de-pe-campul-de-lupta-in-legenda
[5] Sparta: History & Facts, Encyclopaedia Britannica, https://www.britannica.com/place/Sparta
[6] conform Plutarh, Viața lui Lycurg, în „Plutarch’s Lives: Theseus.-Romulus.-Lycurgus.-Numa Pompilius.-Solon.-Publius Valerius Publica”, Dent, 1908
[7] Joshua J. Mark, Athens, Ancient History Encyclopedia, 28 April 2011, https://www.ancient.eu/Athens/
[8] Aristotel, The Politics, University of Chicago Press, 15 feb. 2010
[9] Zoe Petre, Banchetele Greciei antice: Rafinament sau ostentație?, Historia.ro, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/banchetele-greciei-antice-rafinament-sau-ostentatie
[10] Joseph Nye, Understanding International Conflicts: An Introduction to Theory and History, Pearson Longman, 2007; vezi capitolul „Is There an Enduring Logic of Conflict in World Politics?”, în special pp. 13-17, https://www.pearsonhighered.com/assets/samplechapter/0/2/0/5/0205778747.pdf
Comentează