de Octavian Dimarescu
Notă preliminară: Pentru a evita orice echivoc, este esențial să precizăm că analiza critică din acest articol vizează exclusiv conceptul de republică liberală, în forma sa oligarhică. Ne referim la modelul de stat thalassocratic (Puterea Mării), unde, în spatele unei fațade de alegeri libere și instituții democratice, puterea reală este exercitată de o oligarhie financiară, comercială sau corporatistă. Un exemplu modern elocvent ar fi Coreea de Sud, unde un conglomerat precum Samsung deține o influență covârșitoare asupra politicii și economiei naționale.
Această analiză nu se extinde și nu reprezintă o critică la adresa altor forme de republici, în special a republicilor socialiste (precum Republica Socialistă România sau Republica Democrată Germană), care, deși non-monarhice, operau pe principii fundamental diferite, adesea în opoziție directă cu oligarhia capitalistă globală. De asemenea, alte state suverane non-monarhice care au promovat un model de dezvoltare independent, precum Iranul, Iraqul sub conducerea lui Saddam Hussein sau Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară Socialistă a lui Muammar Gaddafi, reprezintă fenomene distincte, care nu se încadrează în critica adusă aici modelului liberal-oligarhic.
Trăim într-o epocă a confuziei deliberate, în care conceptele politice fundamentale sunt folosite nu pentru a clarifica, ci pentru a ascunde. Poate niciun cuvânt nu este mai încărcat de această ambiguitate perfidă decât republica. În imaginarul colectiv modern, „republica” este un far luminos, un sinonim absolut al „libertății”, al „binelui” colectiv și al opusului „tiraniei”. Ea este prezentată ca fiind culmea evoluției politice, un sistem bazat pe consens, pe domnia legii și pe demnitatea individului.
Dar dacă această percepție nu este doar o naivitate, ci o iluzie fundamentală, o inginerie socială magistrală, concepută pentru a masca o formă de putere mult mai subtilă, mai eficientă și mai durabilă? Dacă „republica”, în esența sa istorică și geopolitică, nu este mama libertății, ci matricea perfectă a celei mai desăvârșite forme de tiranie: oligarhia comercială?
Pentru a pătrunde acest adevăr, trebuie să abandonăm terminologia sterilă și înșelătoare a științelor politice moderne – dihotomiile superficiale „democrație vs. autocrație”, „stânga vs. dreapta” – și să adoptăm un limbaj geopolitic mai profund. Istoria umană nu este o progresie liniară către o „libertate” abstractă, ci un conflict ciclic, o bătălie existențială între două principii civilizaționale ireconciliabile: Tellurocrația (Puterea Pământului) și Thalassocrația (Puterea Mării).
Tellurocrația, Puterea Pământului, este civilizația spațiului fix. Este arhetipul Imperiului, lumea Romei, a Bizanțului și a Rusiei Moscovite. Este o civilizație a rădăcinilor, definită de continent. Valorile sale sunt cele ale Pământului: tradiția, onoarea, loialitatea, credința, comunitatea și o ierarhie verticală. Spațiul este calitativ; pământul nu este o marfă, ci este Patria. Puterea este centralizată, vizibilă și asumată în persoana Regelui, Țarului sau Împăratului, văzut ca un apărător al credinței și al poporului său. Tellurocrația este, prin natura sa, conservatoare, continentală și tinde spre o viziune spirituală.
Thalassocrația, Puterea Mării, este civilizația spațiului fluid. Este lumea rețelelor, a coastelor și a insulelor. Este arhetipul comerțului, lumea Tirului, a Cartaginei și a Atenei antice. Valorile sale sunt cele ale mării: comerțul, contractul, individualismul, materialismul, raționalismul și fluiditatea. Nu are rădăcini sau patrie, ci are doar interese și gândește in termeni oligarhici. Spațiul este cantitativ; pământul este o marfă, un activ imobiliar. Legea este bazată pe contract și profit. Puterea este, în mod ideal, descentralizată, ascunsă și difuză. Aici nu există un Rege care să stea în calea capitalului, ci o oligarhie – un consiliu de bancheri, comercianți și armatori.
Aici ajungem la cheia problemei: republica este forma politică preferată a Thalassocrației. De ce? Pentru că un monarh tellurocratic, prin însăși natura sa, este o piedică ontologică în calea dominației totale a banului. El reprezintă un principiu superior capitalului. Într-o republică, însă, unde „toți sunt egali” și puterea este teoretic a „poporului”, puterea reală nu dispare; ea devine doar invizibilă. Ea se mută din palatul vizibil al regelui în birourile de contabilitate, în lojile masonice și în consiliile de administrație ale băncilor și corporațiilor. Republica este sistemul perfect care permite capitalului să guverneze direct, folosind retorica „libertății” ca pe o perdea de fum ideologică.
Pentru a vedea acest mecanism în forma sa cea mai pură, pentru a-i înțelege ADN-ul, trebuie să ne întoarcem la prototipul perfect al lumii moderne, la laboratorul unde a fost distilată esența acestei ideologii: Republica Sereină a Veneției.
Veneția nu a fost un simplu oraș-stat; a fost un experiment civilizațional pur. Născută nu din pământ, ci literalmente din mare, pe o mână de insule nisipoase, Veneția nu avea agricultură, nu avea rădăcini în sensul tellurocratic. Întreaga sa existență era o funcție a comerțului, a finanțelor și a navigației. Era o Thalassocrație absolută, un stat-corporație. Și, bineînțeles, își spunea „republică”. Nu era condusă de un monarh uns de Dumnezeu, ci de un Doge ales, el însuși un prizonier virtual al marilor familii oligarhice și al consiliilor comerciale care dețineau puterea reală.
Sufletul Veneției, adevărata sa „constituție” nescrisă, nu era un document, ci un ritual public: Sposalizio del Mare, sau Căsătoria cu Marea. În fiecare an, de Înălțare, Dogele, reprezentând statul, urca pe o navă ceremonială magnifică, Bucintoro. Nava nu era doar o ambarcațiune, ci un templu plutitor al puterii venețiene. Urmat de o flotilă impresionantă, Dogele naviga în largul Adriaticii și, rostind formula „Te luăm în căsătorie pe tine, Mare, ca semn al stăpânirii noastre adevărate și perpetue”, arunca un inel de aur în ape.
Să analizăm acest ritual pentru a înțelege mai bine semnificația. La suprafață, sensul public era o demonstrație de forță: Veneția, prin rațiune și tehnologie, „îmblânzea” marea „haotică”. Aceasta este narațiunea pentru mase. Sensul ascuns este însă mult mai profund. În primul rând, ideea că natura (marea) este „haotică” este o minciună. Venețienii știau cel mai bine că marea este ordonată de legi fizice. Adevăratul „haos” pe care îl dominau era altul.
„Haosul” erau, în primul rând, masele ignorante. Adevăratul haos de care oligarhia republicană se temea și căuta să îl controleze era poporul de rând. Dovada se află chiar în mecanica navei Bucintoro: aceasta era pusă în mișcare de sute de vâslași care reprezentau ceremonial sclavi. Semnificația este fundamentală: Nava Statului Republican este pusă în mișcare de munca sclavilor (fie ei literali, fie salariali). Sclavia, sub o formă sau alta, este motorul necesar al ordinii republicane oligarhice.
„Haosul” erau, în al doilea rând, celelalte popoare, cele „inferioare”, popoarele terestre pe care Veneția le exploata, în special slavii din Balcani. Aceștia erau considerați „barbari” ce trebuiau controlați, echivalați de venețieni cu marea – informi, iraționali și sălbatici. Este germenele ideologiei colonialiste: popoarele tellurocratice sunt o resursă naturală „haotică” pe care civilizația thalassocratică (republican liberală) are datoria să o domine. Nu este surprinzător că Papa Alexandru al III-lea a binecuvântat acest ritual păgân, având nevoie de flota și banii Veneției în lupta sa geopolitică împotriva imperiilor terestre (Bizanțul și Sfântul Imperiu Roman).
Structura simbolică a ritualului este o gramatică a puterii republicane. Avem un triumvirat de simboluri: Orașul, Marea și Nava. Orașul este casa elitei, a oligarhiei, a cunoașterii tehnice și financiare (Banca). Marea nu este haos, ci simbolul globului, al spațiului fluid care conectează totul, autostrada comerțului. A te căsători cu marea înseamnă a revendica dreptul de a impune forma oligarhică asupra întregului glob – este un manifest al guvernului global. În fine, Nava este punctul culminant, instrumentul care unește și face posibilă dominația. Este locul unde Orașul (Elita) întâlnește și domină Marea (Globalismul). Nava este Tehnologia. Este Știința și Capitalul combinate, care permit elitei să domine natura. Cu cât nava este mai rapidă (adică, tehnologia mai avansată), cu atât oligarhia devine mai puternică.
Întreaga navă era un manifest plutitor. Culorile dominante, Roșu, Alb și Albastru, prefigurau profetic stindardele viitoarelor imperii thalassocratice și republicane: Olanda, Marea Britanie, Franța revoluționară și Statele Unite. Prezența Sfinxului Egiptean simboliza elita care deține cunoașterea secretă (în acest caz, finanțe și tehnologie), pe care masele nu o pot rezolva. Aceasta este adevărata „constituție” a republicanismului: o oligarhie, bazată pe sclavie și finanțe, care folosește tehnologia pentru a obține dominația totală asupra piețelor globale și a maselor, totul ascuns sub un ritual public al „libertății”.
Acest model de civilizație nu este doar o curiozitate mediteraneană. Este un pol de atracție, un virus ideologic și geopolitic care apare oriunde comerțul devine mai important decât pământul și credința. Cel mai tragic și mai elocvent exemplu s-a petrecut nu pe coastă, ci adânc în inima celei mai mari Puteri a Pământului: Rusia. Ne referim la exemplul crucial al Republicii din Novgorod.
Dacă Rusia Moscovită, sub conducerea marilor cneji și, ulterior, a țarilor, se contura ca centrul emergent al Tellurocrației pure – a Treia Romă, un imperiu sacru, continental, bazat pe credința ortodoxă și pe slujirea Autocratului – Novgorodul reprezenta antiteza sa absolută. Novgorodul era „Veneția Nordului”. Era, în mod explicit, o republică. Puterea nu aparținea țarului de la Moscova, ci adunării cetățenești (Vece), care era, în realitate, complet dominată de o oligarhie de boieri comercianți extrem de bogați. Puterea acestor oligarhi nu provenea din slujirea militară a pământului rus, ci din profit.
Geopolitic, Novgorodul era un pol thalassocratic. Fiind cel mai estic membru al Ligii Hanseatice – o vastă rețea comercială thalassocratică (o altă „republică” de orașe-port) ce lega Marea Baltică de Marea Nordului – Novgorodul era conectat la rețeaua de capital vestică. Economia sa nu era bazată pe agricultura sacră, ci pe comerțul cu blănuri, ceară, miere și sclavi. Era un pol civilizațional alternativ, un „cal troian” al Puterii Mării plantat adânc în corpul Tellurocrației ruse.
Nu este deloc surprinzător, așadar, că exact în acest mediu – un oraș-republică oligarhic, materialist și conectat la rețelele comerciale externe – a înflorit cea mai periculoasă erezie din istoria Rusiei: erezia iudaizatorilor (Jidovstvuiușcih). Apărută la sfârșitul secolului al XV-lea, adusă din exterior, această erezie a prins rădăcini fulgerător exact în elita din Novgorod, de unde s-a răspândit apoi ca un cancer la Moscova. Dogmele ei erau arma ideologică perfectă a Thalassocrației: un raționalism extrem care respingea Sfânta Treime și divinitatea lui Hristos ca fiind „ilogice”; respingea monahismul (motorul spiritual al Tellurocrației); respingea icoanele (legătura vizibilă dintre Cer și Pământ); și transforma credința dintr-o taină mistică într-un contract rațional cu o divinitate distantă.
Această erezie este ideologia perfectă pentru o republică comercială. Ea „răcește” credința, o desacralizează, o face compatibilă cu logica profitului. Dacă ar fi triumfat, Rusia ar fi încetat să mai fie a Treia Romă și ar fi devenit o simplă federație comercială oligarhică, o „Rusie de Novgorod”.
Aici intervine figura crucială, tragică și monumentală a lui Ivan cel Groaznic. Este fundamental să înțelegem corect supranumele său. Termenul rusesc Grozny (Грозный) nu se traduce prin „groaznic” în sensul modern de „rău” sau „malefic”. Semnificația sa corectă este „Formidabilul”, „Cel de Temut”, „Cel care inspiră venerație și teroare”. Este un atribut al puterii suverane absolute, teroarea pe care statul o inspiră dușmanilor săi. Iar Ivan a văzut clar cine sunt acei dușmani: nu doar puterile externe, ci și oligarhia internă. Conflictul său cu boierii oligarhi (atât din Novgorod, cât și trădătorii de la Moscova) nu a fost un simplu conflict politic intern pentru putere, așa cum îl prezintă istoriografia liberală. A fost un război civilizațional total.
Ivan, ca țar Tellurocratic, ca Autocrat uns să apere spațiul sacru al celei de-a Treia Rome, a înțeles perfect că Rusia nu poate avea două suflete. Nu putea fi simultan și Moscova (Imperiul Pământului), și Novgorod (Republica Mării). Brutalul masacru de la Novgorod din 1570 a fost actul chirurgical, „exorcizarea” geopolitică prin care Țarul Pământului (Ivan și a sa Oprichnina) a epurat cu foc și sabie polul thalassocratic din corpul național. A fost distrugerea fizică a oligarhiei comerciale și a ereziei pe care o nutrea, pentru a salva destinul imperial și sacru al Rusiei. Ivan, Grozny, a fost „Formidabilul” și „De Temutul” tocmai pentru această oligarhie republicană.
Deși Ivan a reușit să salveze destinul tellurocratic al Rusiei, modelul thalassocratic pe care Novgorodul îl importa era mult prea puternic pentru a fi eradicat. Adevărata putere a Mării este mobilitatea sa. Dacă este învinsă într-un loc, ea pur și simplu își mută centrul de comandă. Astfel, istoria modernă poate fi citită ca o ștafetă a puterii thalassocrate, un foc rece predat de la o elită la alta. Când puterea Veneției a apus, ștafeta a fost preluată de Republica Olandeză – o altă oligarhie pură, bazată pe bănci și comerț global. Când Olanda a fost depășită, ștafeta a fost preluată de Imperiul Britanic. Marea Britanie este arhetipul venețian la scară globală: o insulă, condusă de o oligarhie financiară (City of London), protejată de o „republică” deghizată în monarhie constituțională. Puterea sa nu stătea în pământul britanic, ci în dominația absolută a mărilor.
În secolul al XX-lea, Marea Britanie a predat ștafeta moștenitorului său natural: Statele Unite ale Americii. America este cea mai recentă și mai puternică încarnare a Thalassocrației. Este o civilizație definită de comerț, finanțe (Wall Street) și o putere navală globală incontestabilă. Și, bineînțeles, forma sa de guvernare este republica, iar ideologia sa este „libertatea”, „democrația” și „piața liberă” – noile dogme raționaliste pe care le exportă pentru a deconstrui civilizațiile terestre tradiționale.
Dar, spre deosebire de Veneția, care s-a născut pură din mare, tragedia Americii este că ea a purtat în sine, de la început, sămânța ambelor civilizații. A existat un conflict fondator, un război civil geopolitic ascuns pentru sufletul Americii. Pe de o parte, polul Tellurocratic era reprezentat de Thomas Jefferson. Viziunea sa era o republică a Pământului: o națiune de mici fermieri independenți, proprietari de pământ, virtuoși și non-dependenți. Jefferson ura băncile și oligarhia financiară. El știa că dependența economică este sclavia. Dacă lucrezi într-o fabrică sau pentru un stăpân, ești dependent și, prin urmare, nu ești cu adevărat liber. Pe de altă parte, polul Thalassocratic era reprezentat de Alexander Hamilton. Viziunea sa era una pur venețiană/britanică: o națiune bazată pe o bancă centrală puternică, pe datorie publică, pe industrie, pe comerț internațional și pe o elită financiară urbană care să conducă masele „ignorante”.
Istoria Americii este povestea victoriei totale a lui Hamilton asupra lui Jefferson. La sfârșitul vieții sale, Jefferson era un om învins. El a admis că experimentul a eșuat, avertizând profetic că „institițiile bancare… sunt mai periculoase decât armatele permanente” și că oligarhia financiară va distruge republica. El nu a înțeles pe deplin: oligarhia financiară este republica. Prin definiția lui Jefferson – bazată pe non-dependență – aproape nimeni din America modernă (sau din lume) nu mai este liber, deoarece aproape toată lumea este dependentă de un salariu, de un angajator, de o bancă.
Prin urmare, când auzim astăzi cuvintele „republică”, „democrație” sau „piață liberă”, trebuie să le deconstruim. Trebuie să vedem dincolo de retorica seducătoare a „libertății” și să identificăm mecanismul de putere pe care îl maschează. „Republica”, în sensul său istoric dominant – Veneția, Novgorod, Olanda, Marea Britanie, SUA – este sistemul de operare al Thalassocrației. Este sistemul care permite dominația oligarhiei comerciale, a bancherilor și a rețelelor globale, ascunzându-se în spatele măștii votului popular și a „drepturilor omului”. Retorica „libertății” și a „egalității” este însăși arma ideologică pe care Puterea Mării o folosește pentru a dizolva legăturile organice, tradiționale și ierarhice ale societăților Puterii Pământului, făcându-le astfel vulnerabile la cucerirea economică.
Adevărata bătălie a istoriei, bătălia timpului nostru, nu este între „democrație” și „tiranie”. Aceasta este propaganda pe care Puterea Mării o folosește pentru a demoniza și a submina Puterea Pământului. Adevărata bătălie este între civilizația Pământului (Tellurocrația), bazată pe spațiu, tradiție, suveranitate și credință, și civilizația Mării (Thalassocrația), bazată pe rețele, bani, materialism și oligarhie financiară. Este bătălia eternă dintre două blocuri civilizaționale diametral opuse, cu mize metafizice. A înțelege acest conflict înseamnă a înțelege cu adevărat miza lumii în care trăim.
Comentează