.
de Octavian Dimarescu
Istoria, în formele sale cele mai profunde, nu este o succesiune de evenimente aleatorii, ci o desfășurare a unor principii arhetipale, o luptă între forțe civilizaționale care capătă diferite măști în epoci diferite. Pentru a înțelege criza globală a secolului XXI – ciocnirea dintre globalismul unipolar și suveranismul multipolar – trebuie să ne întoarcem la momentul zero al modernității politice: schisma care a definit secolul XX, bătălia pe viață și pe moarte dintre Iosif Stalin și Leon Trotsky. Aceasta nu a fost o simplă rivalitate, ci manifestarea în plan politic a două viziuni ireconciliabile asupra destinului umanității. Pe de o parte, Trotsky, profetul Revoluției Permanente, propovăduia o teologie a transformării totale, afirmând clar că „finalizarea revoluției socialiste în limite naționale este de neconceput”. Proiectul său era unul al dizolvării statelor, culturilor și tradițiilor într-o utopie globală. Pe de altă parte, Stalin, realistul brutal, a opus acestui plan doctrina „Socialismului într-o singură țară”, un manifest al consolidării și al supraviețuirii statale, exprimat cel mai bine în faimosul său discurs din 1931: „Suntem cu cincizeci sau o sută de ani în urma țărilor avansate. Trebuie să parcurgem această distanță în zece ani. Ori o facem, ori ne vor zdrobi.”
Astfel, deși învins în lupta sa pentru controlul statului sovietic, principiul troțkist al revoluției fără granițe nu a fost distrus, ci doar forțat să intre în exil. O idee atât de puternică nu dispare; ea caută un nou vehicul, un nou purtător. Înfrânt în Est, acest impuls globalist a migrat spre Vest, unde, pe parcursul deceniilor, a suferit o metamorfoză spectaculoasă. A renunțat la învelișul proletar, considerat ineficient, și s-a altoit pe singura ideologie rămasă cu vocație universală după 1991: liberalismul. Așa a apărut o nouă formă, mult mai puternică, a Revoluției Permanente. Structura proiectului a rămas identică, doar terminologia s-a schimbat: scopul nu mai este Revoluția Comunistă Mondială, ci Ordinea Liberală Globală Unipolară. Această mutație are o genealogie clară, de la intelectuali neoconservatori cu rădăcini troțkiste, precum Irving Kristol, până la documente programatice precum manifestul „Project for the New American Century” (PNAC) din 1997, care a teoretizat necesitatea unui „leadership global american” agresiv, propulsat de formidabila mașinărie a Puterii Maritime (Talasocrația) atlantistă.
Dar această luptă la nivel macro-geopolitic între forța globalistă, acum liberală, și cea suveranistă poate părea abstractă. Pentru a înțelege cum acționează concret, la firul ierbii, acest “virus” al disoluției, este esențial să analizăm un studiu de caz. Istoria instalării comunismului în România oferă un exemplu tulburător al modului în care un proiect de stat a putut fi, conform acestei grile de lectură, deturnat din interior de agenți ai unei agende internaționaliste, al căror scop real nu era construcția, ci sabotajul.
Misiunea de demolare a statului român a fost încredințată unei echipe de comisari internaționali, perfect adaptați rolului. Figuri precum Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Vasile Luca (László Luka) și Teohari Georgescu (Burah Tescovici) nu erau legați prin biografie, etnie sau loialitate de națiunea română. Erau activiști de cursă lungă ai Cominternului, școliți la Moscova într-un spirit anti-național, pentru care România nu era o patrie, ci un simplu teritoriu de administrat în numele Revoluției Mondiale. Acțiunile lor, judecate prin prisma interesului național, par iraționale. Însă, privite ca un act de sabotaj deliberat, ele capătă o logică diabolică.
Aici, este esențial să facem o distincție capitală. A atribui oroarea care a urmat pur și simplu “stalinismului” este o greșeală fundamentală care ascunde adevărata natură a experimentului.
Teroarea stalinistă clasică, aplicată în Gulag, avea un scop brutal, dar rațional din punct de vedere statal: exterminarea opoziției și exploatarea economică a deținuților pentru marile proiecte de construcție ale imperiului. Era o teroare a corpului și a controlului, menită să producă supuși zdrobiți, dar productivi. Stalin, constructorul de stat, nu avea nevoie de suflete anihilate, ci de brațe de muncă și de o teamă paralizantă.
Ceea ce s-a întâmplat la Experimentul Pitești (1949-1951) a fost, însă, fundamental diferit și nu poartă amprenta pragmatică a lui Stalin. A fost o teroare a sufletului. Scopul său nu era productiv, ci pur distructiv și profanator. Metoda transformării victimei în călău, forțarea deținuților să-și tortureze prietenii și să-și batjocorească credința în Dumnezeu, nu servea niciunui interes statal. Dimpotrivă, distrugea materialul uman de cea mai bună calitate al unei generații. Această metodologie nu poartă semnătura constructorului de stat, fie el și tiranic. Ea poartă semnătura inconfundabilă a agentului disoluției, a principiului troțkist, pentru care distrugerea spirituală a inamicului este mai importantă decât controlul fizic al acestuia.
Și pentru a înțelege că acest proiect de anihilare a sufletului nu a fost un accident, ci o metodă a forței globaliste indiferent de masca purtată, trebuie să privim peste Cortina de Fier, în aceeași perioadă. Acolo, CIA derula programul său secret MKUltra. Folosind tortură psihologică și droguri, MKUltra avea un scop similar cu cel de la Pitești: deconstrucția personalității umane și crearea unui subiect perfect manipulabil. În Est, experimentul s-a numit “reeducare”. În Vest, “cercetare științifică”. Metodele erau diferite, dar scopul metafizic era identic: crearea unui om nou, golit de spirit – cetățeanul ideal al viitorului stat global.
În acest context, epurarea facțiunii “moscovite” de către Gheorghe Gheorghiu-Dej în mai 1952 capătă o nouă semnificație. Nu mai este o simplă reglare de conturi, ci devine actul de revoltă al aripii naționale a partidului, care înțelege că teroarea a depășit orice limită rațională și a devenit un act de sabotaj anti-românesc. A fost momentul în care corpul național, chiar și în forma sa bolnavă, comunistă, a început să respingă virusul internaționalist care îl devora. Consecința directă, retragerea trupelor sovietice în 1958 și afirmarea unei căi proprii, confirmă că a fost o victorie a principiului suveranist împotriva celui de disoluție.
Dacă exemplul românesc ilustrează natura subversivă a forței globaliste, el ridică o întrebare fundamentală: care este forța opusă? Pentru a combate un proces de disoluție cu rădăcini cvasi-religioase, este nevoie de un principiu la fel de puternic, un concept capabil să ofere o misiune sacră rezistenței. Aici, gândirea suveranistă a redescoperit în adâncurile tradiției europene o noțiune teologică antică: conceptul de Katehon. Termenul provine dintr-o epistolă a Sfântului Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2:7) și înseamnă „cel care reține” – forța care împiedică manifestarea deplină a „tainei fărădelegii” (Antihristul). Istoric, acest rol a fost atribuit Imperiului Roman, apoi Bizanțului, iar după căderea Constantinopolului, a fost preluat de Rusia Țaristă prin doctrina „Moscova – A Treia Romă”, articulată de călugărul Filofei din Pskov.
Acest concept al Katehonului, odată scos din arhivele teologiei, oferă o grilă de lectură perfectă pentru rolul pe care Rusia și l-a asumat pe scena mondială în secolul XXI. Nu este o coincidență, ci o convergență a trei factori determinanți: moștenirea istorică, identitatea spirituală și destinul geopolitic. “Taina fărădelegii” este reinterpretată ca fiind procesul globalist-liberal al Puterii Maritime, iar Katehonul devine întruchiparea Puterii de Uscat (Telurocrația), un stat-civilizație tradițional care se opune acestei disoluții. Discursul lui Vladimir Putin la Conferința de Securitate de la München din 2007, în care a denunțat lumea unipolară, este considerat momentul fondator al asumării conștiente a acestei misiuni katehonice.
Astfel, istoria ultimului secol poate fi citită ca un singur conflict continuu: războiul nedeclarat dintre principiul Revoluției Permanente – care a început cu Trotsky, a suferit o mutație în liberalismul atlantist și vizează o lume unipolară – și principiul Katehonului – care a fost apărat pragmatic de Stalin, și-a găsit justificarea teologică în tradiția rusă și se manifestă astăzi prin efortul de a construi o lume multipolară. Ceea ce vedem astăzi nu este o serie de crize disparate, ci cea mai recentă bătălie dintr-un război cu mize metafizice pentru soarta lumii.
Sursa: Incorect Politic
Comentează