.
Emmanuel Todd, probabil și mai cunoscut în străinătate decât în Franța, este autorul unei opere științifice abundente, centrate pe studiul compoziției structurilor familiale. În volumul de față, el oferă un fel de concluzie anticipată a lucrărilor sale, încercând să-i surprindă dinamica istorică și modul în care acestea pot ilumina devenirea societății noastre (1). Demersul său, în același timp important și ambițios, este foarte bogat și dens. Două constatări servesc drept piloni ai acestui studiu.
Mai întâi, o „descriere îmbogățită” a universului nostru impune luarea în considerare a diverselor dinamici structurante. Acestea funcționează cel puțin pe trei scări temporale: timpul „conștient” al globalizării economice și politice, care s-a impus în 50 de ani; timpul „subconștient” al educației, care a cerut 500 de ani pentru alfabetizarea universală; în sfârșit, timpul „inconștient”, structurat mai întâi prin lentul proces de diferențiere a structurilor familiale de aproximativ 5000 de ani – și, de asemenea, prin dinamica diverselor religii, pe o scară temporală de două ori mai redusă (2).
Apoi, în interiorul celei mai structurante dintre dinamici, recensământul geografic al diverselor structuri familiale arată, pe toate continentele, că modelul originar (3) al speciei umane este cel al „familiei nucleare”, constituită dintr-un cuplu și copiii săi, care se îndepărtează la adolescență pentru a întemeia ulterior unități domestice autonome; celelalte modele pun în joc o „patrilinearitate crescândă”, în diverse moduri. Mai întâi, „familia trunchi”, unde un moștenitor unic este desemnat dintre copii (un fiu, atunci când există: cf. Germania, Japonia), apoi „familia comunitară exogamă”, unde toți fiii rămân asociați tatălui lor, dar se căsătoresc în afara grupului lor inițial (cf. China, Rusia), în sfârșit „familia comunitară endogamă”, în care căsătoria are loc, atunci când este posibil, între copiii a doi frați (cf. lumea musulmană). Există și alte forme, mai mult sau mai puțin complexe; Franța este una dintre puținele țări unde se întâlnesc de multă vreme mai multe modele (4). Astfel, contrar discursului cel mai răspândit, apare clar că modelul occidental al cuplului autonom, promovat ca formă a modernității, corespunde dimpotrivă unei forme primare de structură familială, opunându-se altora, mai recente, care sunt ele însele rezultatul unui lent proces de sedimentare istorică și culturală.
Cu alte cuvinte, globalizarea actuală, spectaculoasă, nu trebuie să ascundă o diferențiere antropologică în creștere, de nuanțat în funcție de timp și loc. Pe lângă aceste două premise, un rezultat formulat pe parcursul studiului este, de asemenea, esențial pentru urmărirea gândirii autorului: democrația, sub diversele ei forme, este întotdeauna anterioară complexificării istorice a structurilor sociale, care favorizează regimurile autoritare. Ea poate favoriza apariția unor noutăți, dar nu trebuie nici ea confundată cu faza ultimă a unei evoluții inevitabile.
Începând de aici, lucrarea parcurge diversele procese de diferențiere antropologică de-a lungul istoriei umane, pornind de la fondul comun nuclear al homo sapiens originar, înainte de a examina mai în detaliu epoca contemporană. La fiecare etapă, observațiile și comparațiile (uneori polemice) abundă. Având în vedere dimensiunea fișei noastre, nu putem decât să trimitem la lectura lor detaliată, mulțumindu-ne să reluăm câteva dintre achizițiile cele mai generale, așa cum sunt formulate în concluzie (6).
„Sentimentul de neputință care îi cuprinde astăzi pe liderii și popoarele din lumea cea mai avansată rezultă din necunoașterea forțelor care se exprimă și produc, neobosit, evenimente pretins de neînțeles: inegalitate și plafonare a nivelului de trai pe fondul progresului tehnologic, nihilism de expresie religioasă, xenofobie, conflicte între națiuni într-un moment în care conceptul de națiune este considerat depășit. […]
Nu putem pretinde că gestionăm lumea cea mai avansată dacă refuzăm să percepem diversitatea ei profundă, reprodusă la nesfârșit de o memorie a locurilor care rezultă ea însăși din diferențierea tipurilor familiale definite de 5000 de ani de evoluție. Tehnologia nu șterge moravurile […] Omul universal există, desigur […] Dar națiunile, ele, sunt specifice. Ideologia globalizării se sprijină pe o ipoteză a omogenității. Or, aceasta este imposibil de realizat. Această ideologie, în consecință, riscă să ne conducă la conflicte de putere agravate de confruntări de valori. […]
Trebuie să acceptăm să abordăm istoria prin cele două dimensiuni majore ale sale. Nivelul subconștient, educativ, reprezintă dimensiunea sa universală. Pretutindeni, traiectoria educației, în pofida decalajelor și diferențelor de ritm, este aceeași pentru întreaga specie homo sapiens. Ea constituie realitatea mondializării. Peste tot însă, în lumea avansată, o nouă stratificare educativă a rupt unitatea corpului cetățenilor. Un nou subconștient inegalitar a pulverizat ideologiile și resturile de religie provenite din epoca instrucției primare. Criza democrației și recrudescența populismelor sunt fenomene universale. O a doua dimensiune, antropologică, implică, dimpotrivă, cel puțin o separare persistentă a popoarelor sau, și mai rău, o divergență care s-ar putea accentua.”
În ceea ce privește Occidentul, „bunul-simț ne indică faptul că nicio alegere brutală nu ar putea rezolva contradicția dintre egalitarismul care rezultă din instruirea primară și inegalitarismul care decurge din învățământul superior și că societățile avansate, dacă doresc să rămână coerente și viabile, trebuie să definească o cale de mijloc. […] Pentru că o democrație nu poate funcționa fără popor, denunțarea populismului este absurdă. Pentru că o democrație nu poate funcționa fără elite, care reprezintă și ghidează, denunțarea elitelor ca atare este la fel de absurdă.” Istoria va decide care compromis va fi cel mai fertil.
Fără a pretinde că prezice viitorul sau că oferă soluții, lucrarea are un dublu merit: explică mai bine evenimentele contemporane și indică „viitorurile imposibile” (7) și fantasmagorice. Printre acestea: supraviețuirea democrației în forma sa din secolul XX, revenirea la un guvernământ oligarhic, convergența deplină a sistemelor de valori între națiuni sau dezintegrarea socială sub efectul evoluției moravurilor. În sfârșit, acest studiu, la fel de fundamental pe cât este de stimulant, pune puternic în valoare ponderea determinărilor religioase și culturale în fața unui economism pretins atotputernic.
Denis Dupont-Fauville
Referințe bibliografice
(1) Astfel, întrebarea din titlu poate viza fie lumea noastră, fie lucrările lui Todd însuși.
(2) Cf. principiile enunțate la pp. 21-23.
(3) Prezent la periferia tuturor continentelor și numai acolo, ceea ce este posibil doar pentru modelul originar.
(4) Cf. sinteza de la pp. 45-48 ale lucrării.
(5) Și dezvoltat în special în capitolul 11, pp. 261-280.
(6) Paragrafele care urmează sunt extrase din pp. 471-477.
(7) Încă de la p. 36.
Traducere din franceză de Dan Culcer
Denis Dupont-Fauville, născut în 1966, este preot al Diecezei de Paris din 1997. Doctor în teologie, și-a dedicat teza Sfântului Ilarie de Poitiers, teolog al comuniunii. În prezent, este profesor la Facultatea Notre-Dame, delegat diecezan pentru diaconatul permanent, canonic titular al Notre-Dame de Paris și director al Seminarului din Paris.
Comentează