de Adrian Pătrușcă
Omenirea moțăia ca o broască în oala Istoriei. Ațipise, cu ochii închiși, scufundată în apa călduță, confortabil, relaxant. Totul în jur era liniște și calm. Niciodată nu îi fusese mai bine Uneori, o mai atingea câte un val ușor de căldură. Schimbarea de temperatură o făcea să deschidă alene câte un ochi. Și-l rotea plictisită în jur. Același decor familiar: emailul roșu al oalei, faianța albă a bucătăriei și, în centru, ea. Liniștită, închidea la loc ochiul globulos, gândind: „Hotărât lucru, această oală este cel mai sigur și mai plăcut loc din lume. A scris și în ziare.”
Încălzită la foc mic, Istoria se gătea pe nesimțite, transformându-se inexorabil într-o ciorbă comunistă. Fără nici un eveniment brutal, fără nici o creștere bruscă de temperatură, care să trezească Broasca.
Colo, un război prea îndepărtat, ici, o lege neimportantă, nu păreau amenințări pentru tihna și confortul luxuriosului batracian.
Apoi, ceva ca un clocot a părut să tulbure procesul gastronomic. În anul 2014, din spuma istoriei, a apărut ISIS. Ca o vijelie dezlănțuită. Au început să cadă frontiere și capete. Să curgă sânge din carotide.
Lumea civilizată, cu toate armatele ei sofisticate, părea neputincioasă în fața unor războinici în șlapi, parcă scăpați direct din grota de la Antipa. Manifestând o stranie impotență, preaputernicul Occident i-a lăsat să-și facă mendrele și să semene teroarea.
(Unii i-au acuzat pe liderii lumii civilizate de complicitate, dar cine să ia în seamă asemenea vorbe smintite?)
Broasca a tresărit puțin, speriată de focul întețit sub ea. S-a liniștit însă repede: să sară peste marginea oalei era o joacă. Putea să o facă oricând, dacă pericolul ar fi devenit iminent. A preferat să mai rămână puțin, să mai vadă. I se rupea inima să renunțe la locșorul ăla călduț, lăudat de ziare.
În 2015, a urmat un alt clocot: Invazia Imigranților. În uralele câtorva conducători europeni, Angela Merkel a deschis vraiște porțile Europei. Peste un milion de venetici au năvălit pe continent în doar câteva luni. Printre ei, și teroriști. Au urmat bombe, atacuri, atentate, asasinate. Groaza pătrundea încet în oasele Occidentului.
Marea majoritate a celorlalți invadatori, ziși „moderați”, nu dădeau semne că intenționează să se adapteze la stilul de viață al gazdelor, care îi primiseră cu brațele deschise. Dimpotrivă, se comportau ca niște stăpâni. Ca niște ocupanți.
Însă liderii politici păreau extaziați de perspectiva schimbării la față a Europei. De distrugerea identității creștine în numele unei zacuști ideologice numite „multiculturalism”.
Broasca a tresărit încă o dată. Și-a bulbucat ambii ochi, uitându-se în jur după vreo amenințare imediată la adresa copanelor sale. Însă, în afara faptului că se făcuse parcă un pic prea cald, nimic alarmant. Și din nou s-a liniștit la gândul că o poate zbughi din oală când poftește. La urma urmei, și-a spus, e ca în jacuzzi.
După un scurt val de răcoare (referendumul pentru Brexit, victoria lui Trump), a urmat clocot și tulburare. O uriașă mobilizare a sistemului imunitar pentru a izola și a distruge cei doi viruși infiltrați în organismul global.
Anihilarea Brexitului și a lui Trump s-a făcut cu febră mare și cu zvârcoliri. Toate legiunile iadului au părut să iasă pe străzi, în America, în Marea Britanie și în tot Occidentul, răspândind valuri de teroare, sub oblăduirea forțelor legii și cu părinteasca încurajare a clasei politice. Dărâmarea statuilor și rescrierea istoriei, interzicerea lui Shakespeare și Beethoven, a lui Peter Pan și a Pisicilor Aristocrate au fost salutate ca pași importanți spre civilizație și progres.
Cu tot tărăboiul și fierbințeala, nici de data aceasta, însă, Broasca nu și-a ieșit din oală. Paralizată pe jumătate de frică, pe jumătate de căldură, a rămas veghind, cu inima la gură, să vadă ce va să mai vină. Și jurându-și să sară din oală la primul semn nou de primejdie.
Și a urmat flagelul cel mai teribil dintre toate. Pandemia. În mai puțin de un an, s-au întâmplat lucruri nemaivăzute și incredibile. Lumea s-a transformat într-o pușcărie planetară. Într-un gulag. Doar că, spre deosebire de temnițele comuniste, nădejdea eliberării a fost aneantizată. Speranța a fost înlocuită de teroare.
Frica a devenit aproape materială, unsuroasă ca dohotul, năclăind totul în jur. Mai ales sufletele. Nici măcar în timpul războaielor mondiale nu a existat o asemenea răspândire a fricii, pe o suprafață atât de mare de planetă și la un număr atât de mare de oameni.
COVID-19 a transformat Omul-21 într-un monstru stăpânit de o groază drăcească de moarte. Subviețuirea pentru un blid de mălai, ca un pui de Credevia crescut în cușcă, a ajuns preferabilă morții.
Trebuie să fii prea orbit de frică pentru a nu vedea îndrăcirea din jur. Și legătura dintre toate evenimentele din ultimii ani.
Omenirea stă ca o broască în oala Istoriei. Sub oală, Dracul întețește focul. La început, a făcut-o prudent, încetișor, pentru ca fierbințeala să nu sperie Broasca. Să nu rămână cu oala goală. În ritmul molcom de acum un deceniu, Broasca ar fi fost condamnată.
S-a întâmplat însă ceva: simțindu-se aproape de izbândă, Dracul și-a pierdut răbdarea. A început să arunce lemne în foc cu duiumul. Dracul este lacom. Nu i-a fost de ajuns să fie cel mai frumos și mai strălucitor dintre îngeri. Și-a dorit să fie mai presus de Dumnezeu. Și a căzut.
Acum, se agită din nou. E turbat, vrea să profite de conjunctură. Ca un fochist infernal, ațâță vâlvătaia sub oala istoriei, să o vadă clocotind cât mai repede. COVID-ul este asemenea unui butuc uriaș. Nu a mai avut răbdare să-l despice în bucăți, l-a aruncat în foc cu totul. Și nu dă semne să se potolească. Pregătește alți butuci, din ce în ce mai mari, pentru o vâlvătaie colosală.
Niciodată în istorie, criza în care s-a aflat omenirea nu a fost atât de cumplită. Pentru că este o criză a sufletului. A Omului profund. A cărnii care, pentru a-și salva pielea, se răzvrătește împotriva Duhului Sfânt sădit în interiorul ei.
Însă orice criză este o oportunitate. Lăcomia Dracului de a accelera fierberea oalei are toate șansele să provoace trezirea Broaștei. Revolta. Să se scuture din letargie și să evadeze prin gura de email roșu de a se opări.
În acest final de partidă și de lume, eu sunt optimist: pariez pe Dracul globalist.
Comentează