Competiția politică dintre Statele Unite și China

de Calistrat M. Atudorei

Un punct cheie în parcursul relației politice dintre cele două țări a avut loc cu ocazia vizitei președintelui Nixon în China, în anul 1972. Obiectivul esențial al vizitei a fost atragerea Chinei de partea SUA în scopul diminuării puterii URSS. A fost constituită atunci ceea ce Henri Kissinger a numit „alianța tacită” dintre Washington și Beijing.¹ Pentru consolidarea alianței politice, China a fost ajutată să instituie o serie de reforme în sistemul său economic și social. Se pare că din partea liderilor americani existau așteptări că statul chinez va urma și calea unei progresive democratizări în manieră occidentală. Și că ridicarea Chinei ca putere economică nu va sta niciodată în calea dezvoltării economiei SUA.² Desigur, ajutorul dat Chinei nu era doar pur altruist. America avea și interesul de a-și externaliza mijloacele de producție și a colaborat cu China deoarece aceasta îi oferea o mână de lucru extrem de ieftină. În timp, lucrurile s-au schimbat, iar chinezii au ajuns acum să concureze cu cei care i-au ajutat.

Susținută de expansiunea sa economică fulminantă și de creșterea asertivității sale militare în regiune, China își extinde acum tot mai mult și puterea politică. Prin numeroase contracte comerciale cu aproape toate țările lumii, prin investiții și împrumuturi masive acordate în special țărilor în curs de dezvoltare, influența politică a Chinei tinde să se ridice la o scală globală. Însă obiectivele politice ale Beijingului intră în contradicție cu interesele și statutul Americii, care și-a asumat rolul de apărător al ordinii internaționale și de promotor al idealurilor democratice.

Voi urmări să răspund în continuare următoarelor trei întrebări: Cum interacționează mai exact interesele politice ale Statelor Unite și Chinei? Care sunt mijloacele prin care Partidul Comunist Chinez caută să își urmeze agenda? Cum abordează Washingtonul provocarea Chinei și ce strategii concrete folosește?

Pentru a oferi un răspuns primei întrebări este util să observăm că la nivelul anului 2021 până și la nivel declarativ ambele tabere par să fi renunțat la linia conciliantă, care până acum doi-trei ani încă mai constituia nota principală a dialogului oficial. Așa cum am arătat anterior, tonurile au început să capete accente mai ascuțite după ce administrația Donald Trump a trecut în anul 2018 la lansarea unor acuzații dure față de China, pe linie economică, mult mai vehement decât înainte. Au urmat și alte acuzații grave din partea lui Trump, de exemplu că regimul din Beijing ar fi contribuit la răspândirea pandemiei de Covid-19 în lume.³ Deși a întors multe dintre inițiativele lui Trump, administrația Biden continuă totuși, și chiar accentuează, criticile la adresa guvernului din Beijing. Noile acuzații se referă la un registru și mai larg de infracțiuni: atacuri cibernetice ale hackerilor chinezi pentru profituri necuvenite și provocări politice, abuzuri asupra minorităților etnice din provincia chineză Xinjiang sau reprimarea protestelor democratice din Hong Kong. Ceea ce este foarte deranjant pentru Beijing este că Washingtonul coalizează în acuzațiile sale împotriva Chinei un mare număr de state. De exemplu, în legătură cu presupusele atacuri cibernetice, administrația Biden declară oficial în numele „națiunilor din întreaga lume” că respectivele ingerințe ar indica un „comportament iresponsabil, perturbator și destabilizator în spațiul cibernetic, care reprezintă o amenințare majoră pentru securitatea noastră economică și națională”.⁴ Acuzațiile au fost însoțite și de sancțiuni economice, față de care China a răspuns aplicând la rândul său sancțiuni asupra unor companii, organizații și oficialități din America.⁵ Conducătorii politici și analiștii chinezi consideră că acuzațiile din partea SUA sunt nefondate și că reflectă de fapt intenția tot mai mare a Washingtonului de a stopa creșterea economică și militară a Chinei. Parcursul pe care îl urmează lumea este, în opinia președintelui chinez Xi Jinping, acela că „Estul se ridică, în timp ce Vesul coboară”.⁶

În aceste condiții concepția dominantă a analiștilor și decidenților din Washington este aceea că scenariul optimist al unui angajament de colaborare al Statelor Unite cu China s-a prăbușit. Și că din acest punct nu se mai pot elabora alte scenarii decât cele ale unei relații de concurență cu sumă zero. Haina ideologică în care administrația Biden îmbracă această luptă pentru putere politică este cea a unei confruntări mai largi, cu conotații maniheiste, între democrație și autocrație.⁷

Voi examina acum – pentru a răspunde la a doua întrebare formulată mai sus – obiectivele pe care le vizează la nivelul politicii internaționale Partidul Comunist Chinez. Dată fiind expansiunea prodigioasă pe plan extern a rețelei sale de proiecte de infrastructură, devine evident că excedentul de putere economică și financiară al Chinei se transformă în putere politică. Unul dintre motive este acela că statele (mai ales cele sărace) care ajung să se îndatoreze masiv la băncile chineze ajung în timp să poată fi influențate de Beijing pentru a urma un anumit comportament politic. Iar această influență a început de mai mulți ani să fie instituționalizată într-o rețea multilaterală, de anvergură globală, pe care China o construiește cu răbdare ca o alternativă față de sistemul instituțional multilateral occidental. China a înființat deja alături de aliații săi strategici o rețea de instituții bancare, comerciale, culturale și chiar parteneriate militare. Faptul că statele care au urgentă nevoie de împrumuturi au acum la dispoziție și opțiunea chineză contează foarte mult pentru modul în care este gestionată ordinea globală. Să avem în vedere că sistemul financiar-bancar vestic, bazat pe dolarul american și instituțiile Bretton Woods (FMI și Banca Mondială), a reprezentat el însuși un mijloc de influență economică și politică. Nu orice stat a fost admis să se împrumute de la băncile vestice și nu în orice condiții. Adeseori țărilor debitoare li s-au solicitat de către FMI reforme interne, ale căror consecințe au rămas foarte controversate.⁸ Iar dacă totuși o țară se împrumută și datoriile sale cresc, atunci statul respectiv devine mai susceptibil de a fi supus ulterior condiționărilor politice ale creditorilor. De asemenea, rețeaua de instituții financiar-bancară bazată pe dolar mai are un rol: funcționează ca un mijloc de constrângere prin sancțiuni a statelor care nu se aliniază cu sistemul de valori la care se raportează America. Tocmai de aceea, apariția și dezvoltarea unui sistem paralel cu cel vestic, așa cum procedează China, slăbește una dintre pârghiile de bază ale ordinii liberale occidentale.

Tot pe linia de a oferi un răspuns la a doua întrebare de mai sus precizez că potrivit unei evaluări efectuate în martie 2021 de Institutul Brookinks din Washington, Partidul Comunist Chinez are în prezent trei obiective politice principale pe termen mediu.

Primul este cel al menținerii unei condiții externe non-conflictuale și a unei focalizări pe ritmul dezvoltării interne. Această decizie este, desigur, foarte adaptată unei confruntări cu un adversar superior ca putere. Este util să observăm că o astfel de orientare face parte dintr-o gamă de strategii cunoscute și aplicate pe scară largă în China încă din antichitate și evocate chiar și în declarațiile publice ale oficialilor.⁹ Așadar, pe plan extern China urmărește să mențină relații de bună colaborare cu toate statele. Cu Uniunea Europeană, de exemplu, pregătește încă din 2013 un vast acord de investiții (The Comprehensive Agreement on Investment, CAI). În ceea ce privește menținerea ritmului dezvoltării interne, Partidul Comunist Chinez desfășoară campanii intensive pentru a soluționa sau ameliora, printre altele: tendințele de corupție care altfel ar putea submina întregul aparat de partid; chestiunea poluării intense din zonele industriale; problema sărăciei extreme care mai persistă în unele zone.¹⁰

Al doilea obiectiv vizează ieșirea gradată a Chinei din legăturile care încă o fac dependentă de America și în același timp atragerea cât mai multor țări ale lumii în sfera de influență proprie. Pentru prima parte a acestui obiectiv a fost elaborată așa-numita „strategie a dublei circulații”. Aceasta se referă pe de o parte la prioritizarea unui flux circulator intern de producție, distribuție și consum, care să reducă riscul blocării economiei chineze în cazul unei izolări a Chinei (prin sancțiunile aplicate de către SUA) de lanțurile de aprovizionare externe. Pe de altă parte, strategia urmărește menținerea și amplificarea, pe cât posibil, a circulației externe de comerț și investiții.¹¹ A doua parte a acestui obiectiv are, așa cum am arătat anterior, rezultate tot mai bune din moment ce China a ajuns să fie principala sursă de import pentru majoritatea țărilor lumii și devine o sursă tot mai apreciată de împrumuturi financiare.¹²

Al treilea obiectiv urmărește extinderea influenței Chinei în străinătate în termeni de imagine și discurs. În acest sens China investește în platforme media de pe mai multe meridiane care o portretizează ca pe o putere binevoitoare în ascensiune, care contribuie la producrea bunurilor publice globale, care se opune hegemonismului politic și care militează pentru contracararea efectelor negative ale schimbărilor climatice. De asemenea, politica de discurs a Beijingului nu ezită să scoată în evidență ceea ce consideră a fi derapajele democrației americane în comparație cu virtuțile modelului de guvernanță al Chinei.¹³

În această retorică a criticii față de SUA este accentuată de asemenea politica dublelor standarde utilizată de liderii americani, prin care multilateralismul instituțional este înlocuit cu unilateralism sau chiar cu retragerea din tratate internaționale fundamentale, oricând Washingtonul consideră oportun. Sunt puse în oglindă acuzațiile aduse Chinei și acțiunile Americii pe domeniile drepturilor omului, practicilor comerciale, agresiunilor militare sau riscurilor de securitate nucleară.¹⁴ China promite o nouă formă de multilateralism, ca un parcurs al egalității și cooperării reale între state, pe calea către multipolaritate.

Voi examina acum, pentru a răspunde la a treia întrebare propusă în această secțiune, cum abordează Washingtonul provocarea Chinei și care sunt strategiile concrete pe care le folosește. Poziția pe care o exprimă oficialii Statelor Unite este aceea de a declara relația cu Republica Populară Chineză ca pe o „competiție strategică”. Departamentul de Stat al SUA a anunțat în luna mai 2021 că va aborda relația cu Beijingul „de pe o poziție de forță”.¹⁵ Abordarea respectivă se referă la întregul spectru al problematicilor apărute: relații comerciale, drepturile omului, drept internațional, protejarea mediului sau abuzurile pe linie militară. Administrația Biden a urcat tensiunile apărute cu China la cel mai înalt nivel de securitate și le consideră ca „cea mai semnificativă provocare din partea oricărui stat național din lume pentru Statele Unite”.¹⁶ Intenția cea mai generală indicată de Biden pe plan internațional în legătură cu China este aceea de a coaliza toate statele democratice în acțiunea de a realiza un fel de limitare-încercuire a acesteia, cu motivația că pune în pericol ordinea internațională liberală.

Orientarea de principiu asumată de Departamentul de Stat american este într-un mod foarte pertinent interpretată de o analiză a unui grup de experți afiliați Consiliului Atlantic. Mai mult, analiza respectivă oferă și o serie de recomandări strategice adresate factorilor de decizie din Washington. Voi menționa câteva dintre aceste recomandări, cu observația că în mare parte le vedem deja puse în practică.

Linia principală a studiului merge pe ideea că în pofida faptului că ascensiunea rapidă a Chinei a reușit într-o anumită măsură să surprindă mediul politic occidental, măsurile de re-organizare a inițiativelor americane vor putea totuși să „modifice traiectoria actuală a creșterii influenței chineze”.¹⁷ China este văzută ca o putere emergentă care a profitat de diferite oportunități cum ar fi dez-angajarea SUA în anumite regiuni sau retragerea fostelor puteri coloniale din zonele pe care le-au administrat. Pe acest fundal China a reușit să creeze o dependență a respectivelor state (în special cele în curs de dezvoltare) față de oferta sa de ajutor economic facil. Recomandările experților americani merg pe două direcții principale.

Mai întâi, ei consideră că ar fi necesar ca SUA să abordeze rivalitatea cu China utilizând instrumentele multilateralismului, care ar implica influențarea deciziilor aliaților și partenerilor Americii. Abordările unilateraliste nu sunt văzute ca eficiente nici în registrul economic, nici în cel politic sau militar deoarece au potențialul de a conduce la conflict. Mult mai adecvate sunt însă „angajamentele multidimensionale și solide” cu statele aflate în centrul competiției SUA-China. Este în special vizată Japonia, care este un aliat cheie al SUA și este integrată în Acordul Trans-Pacific¹⁸, dar mai sunt vizate și țări ca Singapore, Thailanda și Vietnam, cu care SUA este în relații de parteneriat în zona Asia de Sud-Est. Pentru consolidarea alianței Americii cu Japonia este sugerată integrarea acesteia ca membru formal în comunitatea de schimb de informații Five-Eyes a țărilor vorbitoare de limba engleză (Australia, Canada, Noua Zeelandă, Regatul Unit și Statele Unite). Referitor la țările din zona Asiei de Sud-Est, este considerată foarte importantă negocierea unui acord preferențial al SUA cu statele integrate în organizația ASEAN (Association of South-East Asian Nations). Această inițiativă ar putea „contrabalansa zona de liber schimb ASEAN-China”.¹⁹

A doua direcție recomandată de experții afiliați Consiliului Atlantic este încurajarea interdependenței dintre membrii ASEAN astfel încât aceștia să fie mai puțin orientați către China. Efectul ar fi acela că chiar statele respective din zona Asiei de Sud-Est ar începe să „contracareze influența mare și în creștere a Chinei”. Deși analiza admite că această intervenție „ar putea costa reputația” pe care o are SUA față de unele state, strategia este văzută ca utilă în scopul de a încetini ascensiunea puterii și influenței chineze în regiune. Autorii studiului afirmă că strategii similare ar putea fi aplicate și în Africa, prin intermediul unor politici multilaterale coordonate de SUA.²⁰

În opinia mea, liderii Statelor Unite văd deocamdată China mai mult ca pe un hegemon regional, dar care tinde să își expansioneze tot mai pregnant influența la nivel global. Pare puțin probabil, cel puțin în viitorul previzibil, ca ordinea internațională globală să fie înlocuită de o ordine construită de China. Agregarea unui alt sistem ar implica cerințe mult mai mari decât poate furniza deocamdată Republica Populară Chineză. Ar putea fi vorba despre asigurarea setului global de bunuri publice (norme, regulamente, instituții, monedă de referință, sistem de securitate colectivă, etc), dar și de un sistem solid de valori sociale, politice și culturale care să fie general acceptat la nivel mondial și care să asigure legitimitatea noului lider. China este încă foarte departe de a egala efortul de peste 75 de ani al Statelor Unite de a crea o ordine internațională stabilă și care, în definitiv, a fost suficient de avantajoasă ca să permită însăși ridicarea Chinei.

Cu privire la aserțiunea destul de frecvent formulată în ultima vreme că lumea ar începe să fie dominată de un nou război rece, cel dintre America și China, de tipul celui pe care America l-a avut cu URSS, consider că această comparație este destul de inadecvată. Voi prezenta în acest sens patru argumente.

În primul rând, China este foarte diferită de fosta Uniune Sovietică la nivel structural-economic. Economia URSS era exclusiv de tip centralizat și era total închisă față de influențele și schimburile externe. Economia Chinei este în proporție de două treimi liberală și este puternic ramificată în lume. Este atât de integrată și interconectată în/cu economiile altor state (inclusiv cu cea a Americii), încât este foarte greu de decuplat, de izolat de acestea. Escaladarea bilaterală a războiului economic SUA-China ar ruina nu doar economiile ambelor state, ci le-ar afecta serios și pe cele ale multor alte state ale lumii.

În al doilea rând, la nivel politic și cultural, războiul rece americano-sovietic a fost purtat între două blocuri de state complet separate și antagonice. Situația din prezent este foarte diferită. Este greu de spus că în jurul Americii s-ar fi coalizat un bloc de state care să se poziționeze cu fermitate împotriva Chinei. Dacă admitem că în SUA ar putea fi trezit la nivelul opiniei publice un anumit oprobiu față de China, acest lucru este mai puțin probabil în Europa, care are o poziție mai degrabă ambivalentă (derivată mai ales din motivații comerciale) față de rivalitatea dintre cele două. Cât despre China, aceasta nu face parte din vreun bloc de state care să o susțină. Nici măcar între vecinii Chinei (cum ar fi în India) nu există un consens și un sprijin de tipul celui pe care îl avea Uniunea Sovietică din partea vecinilor săi (pe care de altfel îi domina cu autoritate).

În al treilea rând, puterea armată a URSS era proiectată la o scară mult mai vastă pe plan internațional decât puterea pe care o poate proiecta China acum. Arsenalul nuclear al Chinei este infim pe lângă cel al Statelor Unite. Să nu uităm că fundamentul ultim al echilibrului bipolar de putere dintre SUA și URSS a fost dat de „distrugerea reciproc asigurată” ce provenea din capabilitățile relativ egale ale arsenalelor lor nucleare. Odată ce SUA a reușit să surclaseze net puterea nucleară a Rusiei (prin programul Strategic Defense Initiative de militarizare a spațiului cosmic), termenii din ecuația echilibrului puterii s-au modificat. Iar în prezent puterea armată a SUA, inclusiv în ceea ce privește spațiul cosmic, este cu mult peste cea a Chinei și Rusiei la un loc.

În al patrulea rând, segregarea ideologică dintre America și China nu este comparabilă cu cea care exista între capitalismul american și comunismul sovietic. Lupta ideologică de atunci atingea cote foarte tensionante și angrena un aparat propagandistic uriaș de ambele părți. Chiar dacă în prezent asistăm la o tentativă de amorsare de tip ideologic între un așa-zis bloc al statelor democratice și unul al statelor autocratice, efectul de antagonizare este mult mai slab. Pe de o parte în lumea de astăzi apar multe controverse cu privire la gradul de democrație dintr-o țară. Pe de cealaltă parte este destul de dificil să identificăm cu precizie un grup omogen al statelor autocratice care să fie ferm coalizate împotriva statelor democratice.

Competiția care se desfășoară între Statele Unite și China este după părerea mea de o altă natură decât cea care a avut loc între SUA și URSS. Nu ne mai raportăm la un război rece clasic, ci la o competiție între două sisteme care au, fiecare, o mare putere de integrare. Un sistem deja maturizat, puternic și relativ stabil (cel american) și un sistem emergent, provocator și plin de potențial, dar care încă se află la începutul constituirii sale (cel chinez).

Referințe bibliografice